luni, 29 octombrie 2012

Felinarele roşii şi execuţiile cu tunul

* Multe lucruri bune ne-au dăruit orientalii : mătase, hârtie, ceai, cafea, remedii naturale şi o anumită filosofie. N-am trecut pe această listă praful de puşcă.
Iată însă că din Coreea de Nord ne vine o ştire neobişnuită :
"Un ofiţer din armata nord-coreeană a fost executat cu un proiectil tras de un tun pentru că a consumat alcool în timpul celor 100 de zile de doliu după "conducătorul drag" Kim Jong-il, informează Daily Mail. Potrivit presei sud-coreene, Kim Chol, fost vice ministru în armată, a fost forţat să stea într-un loc pentru a fi lovit cu tunul. Moartea ofiţerului a fost ordonată de liderul nord-coreean Kim Jong-un."
Ehe, asta e dictatură, nu ca în alte ţări, unde oricine doreşte îl poate înjura pe Preşedinte până face spume la gură ! Dar nu pot să nu remarc ipocrizia autorităţilor nord-coreene. Kim Jong-il a fost un "consumator" de calibru, iar Kim Chol ar fi putut invoca oricând, în apărarea sa, faptul că a băut în amintirea fostului dictator, aducându-i un omagiu. Şi nu mă pot dumiri  : cum o fi fost Kim Chol "forţat să stea într-un loc ", pentru a fi făcut praf cu tunul ?
Nu sunt un adept al pedepsei cu moartea, dar mă gândesc cât de responsabili ar deveni politicienii dacă în loc de imunitate parlamentară li s-ar arăta, în caz de încălcare a legii, spectrul pedepsei cu moartea şi persepectiva de a fi executaţi cu tunul ?
* În România avem medici extraordinari. Am dat şi eu numele câtorva cu care am interacţionat : Valeriu Flueraru, Andrei Bâlbâie, Dumitru Toma, Mihaela Grigore. Unii însă nu au condiţii să-şi foloseacă priceperea, iar alţii sunt blocaţi de proceduri birocratice complicate, specific româneşti. Mai sunt şi destui care condiţionează actul medical de încasarea unor bani de la pacienţi. În sfârşit, există şi doctori nepăsători, ca să nu spun altfel.  Ei îşi lasă cu seninătate bolnavii să moară, ca şi când aceştia ar fi nişte insecte ce le parazitează spaţiul vital. Poate că pentru ultima categorie ar trebui să introducem un obicei medieval chinezesc. Când unui medic îi murea un muşteriu, i se punea un felinar roşu la poartă. La al doilea mort apărea încă un felinar. În sfârşit, după al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat.
* C'âteva cuvinte din romanul Un om din Est de Ioan Groşan : "Toată ziua ronţăia ceva, eugenii, napolitane, covrigi. Altfel, era pâinea lui Dumnezeu. Pe care, dacă ar fi avut acces la ea, ar fi înfulecat-o imediat. " "

duminică, 28 octombrie 2012

Semnal. O nouă prozatoare : Constanţa Roşoiu

La Cartea Românească a apărut volumul de debut al Constanţei Roşoiu, Preţul corect. Autoarea, care a lucrat în presa sportivă, este cunoscută datorită premiilor obţinute la diferite concursuri literare : Concursul Naţional de Proză Scurtă "Radu Rosetti", Concursul Naţional pentru Creaţie Literară pentru Elevi şi Studenţi "Vasile Voiculescu", Concursul Naţional de Creaţie Literară "Mihai Eminescu". Salut această apariţie şi îmi rezerv dreptul de a reveni, peste o vreme, cu un articol.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

De ce nu avem cititori

Comentariile prietenilor la postarea anterioară mi-au limpezit minţile tulburate de fostul meu amic şi am înţeles, în sfârşit, de ce nu se mai citeşte azi.
1. Educaţia în familie este esenţială. Dacă părinţii nu citesc, nici copiii n-o vor face. Mie, ca profesor, îmi vin copii din ce în ce mai slabi. Sunt unii aflaţi la a doua generaţie de concepţie în condiţii de alcoolism crunt. Pe vremuri, când aveam un bezmetic în clasă, mă înţelegeam cu părinţii. Aceştia aveau un respect pentru carte şi şcoală moştenit de la înaintaşi. Acum orice punte de comunicare e închisă. Ministerul ar trebui să ceară profesorilor să-şi pună, obligatoriu, căşti de protecţie, atunci când se mişcă prin şcoală ori circulă prin oraş. În România sunt medii sociale pierdute definitiv pentru cultură.
2. Cei care au posibilităţi materiale şi îşi pot cumpăra cărţi preferă să piardă vremea după cum le dictează nivelul lor mental, influenţat de faptul că nici babacii lor nu deschideau o carte într-o viaţă de om. "Se distrează" prin cluburi, discoteci şi cârciumi, "citind" şi ei volume de whisky, vodcă, bere şi vin. Păi, se compară plăcerile astea cu chinul de a parcurge o carte groasă ? Să nu se înţeleagă, de aici, că un om nu are voie să bea sau să se îmbete şi că e obligat să stea toată ziua cu cartea în mână  !
3. Editurile practică preţuri imposibile. Tonul l-a dat, ca de obice, Hunanitas. Dacă o carte bună costă 40-50 de lei, un om care trăieşte o săptămână din suma asta nu-şi permite să o cumpere. Într-o vreme, cadrele didactice erau cadorisite cu câte o sută de euro, "pentru cărţi". Factura fiscală trebuia să fie neapărat dintr-o anumită perioadă, de obicei o săptămână fixată cu străşnicie, şi nu puteam achiziţiona decât opurile pe care le găseam pe moment în librării.
4. Pe toate canalele de televiziune curg seriale melodramatice, exotice, sentimentale, călduţe. Filmele respective presupun un efort minim de înţelegere - personajele se iubesc, se urăsc, se luptă între ele şi se ucid -, consumând timpul liber al celor care ar mai manifesta un oarecare interes şi pentru altceva decât pentru mâncare şi băutură. O carte e alcătuită din pagini acoperite cu semne, pe care cititorul le umple cu viaţă, printr-un efort de imaginaţie. Păturile de mijloc ale populaţiei, mai deschise către lectură, îşi consumă energia alergând după o bucată de pâine, iar când ajung acasă, deschid televizorul şi înghit ce li se oferă ca pe o binecuvântare.
5. Salut o măsură benefică pe care miniştrii pedelişti au luat-o înainte de a dispărea din peisaj. Lectura suplimentară a devenit obligatorie pentru elevi. Trebuie să spun că la clasele mele, cititul a fost totdeauna aşa. N-am constrâns pe nimeni niciodată să facă anumite lucruri, cu excepţia lecturii unor cărţi. Programul zilnic pe care l-am impus ţâncilor şi adolescenţilor le-a prins teribil de bine. Fiindcă nu e totuna să te apuci de citit la opt ani sau la vârsta pensiei. Cel care se gândeşte să se instruiască pe cont propriu şi începe să citească după patruzeci de ani a pierdut toată frumuseţea literaturii şi nu mai înţelege nimic dintr-un roman ori dintr-o poezie modernă. Zice că sunt nişte porcării, le aruncă repede cât colo şi rezolvă problema culturalizării. Pe urmă îşi expune "impresiile de lectură" ani în şir, în mijlocul tovarăşilor de pahar, obţinând deplina aprobare a acestora.

P.S. 1. Până la urmă, pasiunea pentru lectură este o dependenţă nobilă, instalată la o vârstă timpurie. Restul e vorbărie.
       2. Zicerea săptămânii. Poetul Valentin Emil Muşat mi-a trimis, pe e-mail, următorul citat :
"România are destule personalității, acum însă avem nevoie de caractere. "(Carol I)

vineri, 26 octombrie 2012

Hanul fără muşterii

Există o anecdotă în care reporterul unui ziar merge la Frankfurt am Main, în vremea când Goethe atinsese culmea gloriei sale, şi începe să o iscodească pe o bătrână.
- Mătuşico, o întreabă gazetarul cu şiretenie pe babă, mata ai auzit de doi îndrăgostiţi care se plimbau pe strada pe care ne aflăm noi acum ?
- Eeee, cum să n-aud, maică ? Ce, eu trăiesc pe sub pământ ? Chiar îi ştiu, i-am văzut cu ochii mei şi i-am admirat de multe ori, când treceau încet pe aici, discutând domol între ei, ca nişte tineri cumsecade ce erau. Dumneata mă întrebi de Lotte şi Goethe ! Ce înalţi şi frumoşi erau, maică !
- Şi mai ştii, mătuşico, ce s-a ales de ei ?
- Păi, maică, Lotte e tot aici şi e cunoscută în tot oraşul. Toată lumea o iubeşte şi o apreciază. Ea s-a măritat mai demult cu un ofiţer şi are patru copii, maică.
- Şi Goethe ?
- Să ştii că ăla nu era chiar de teapa lui Lotte ! Vedea cai verzi pe pereţi şi încerca, maică,  să-i pervertească sufletul bietei copile, citindu-i poezii nebuneşti ! Noroc că a dispărut din oraş şi de atunci nu mai ştie nimeni nimic despre el !
Cam la nivelul bătrânei care o admira pe Lotte se poartă uneori discuţiile în jurul scriitorilor români. Oameni care abia ştiu să silabisească îşi dau cu părerea oricând şi în orice împrejurare despre lucruri pe care nu le înţeleg sau nu le cunosc. Dacă un oarecare Gheorghe n-a auzit de Gellu Naum, marele poet nu există. Dacă aceluiaşi Gheorghe nu-i place un scriitor, acela n-are nicio valoare.
Într-o duminică mi-am revăzut un coleg de facultate, profesor într-o localitate situată în alt judeţ. I-am spus că nu-mi explic bine de ce autorii români de azi nu mai au cititori. O carte fără cititori e, în termenii lui Fielding, un han fără muşterii.( Mă rog, scriitorul englez se referă la un han plin de muşterii, care au dreptul să laude bucatele sau să le dea la dracu'. ) Hangiul şi-a pus la bătaie toată priceperea culinară, mâncărurile scot aburi, odăile sunt curate şi încălzite, dar niciun oaspete nu-şi face apariţia. Scriitorii români...
- Care scriitori români ? m-a întrerupt înfuriat tovarăşul meu.
Să îl numim L.
- Marii scriitori de azi, am îngăimat, neplăcut surprins.
- Ei, află, prietene, că azi nu mai avem scriitori, avem căcănari şi obsedaţi sexual ! E o criză a valorilor cum nu s-a mai pomenit ! Ăştia...
- Dă-mi voi, m-am înfuriat eu, nu-ţi permit, mă-nţelegi, să spui despre confraţii mei aşa ceva ! Ce spui tu e doar o opinie. Şi încă una deplasată ! Mă rog. Eu întrebasem de ce nu sunt citiţi autorii de azi.
- Păi, tocmai d-aia, că scriu prostii ! E o reacţie de respingere de către oamenii culţi a pornografiei turbate care se practică azi ! Eu, de pildă, n-am mai citit o carte de ani de zile. Fiindcă n-am ce !
Pe vremuri, L. citea cam o carte la patru-cinci luni. Prefera basmele lui Ispirescu. Acum venise să mă viziteze şi nu-l puteam jigni.
- Dă-mi voie...
- Ba nu-ţi dau deloc !
- Stai, bă, să zic şi eu ceva ! Ai înnebunit ? Avem o mulţime de prozatori mari. Uite...
Şi i-am recitat o listă lungă din care nu lipseau  cei mai talentaţi romancieri de azi.
- Fii serios, a zis L., ăştia scriu numai porcării.
- I-ai citit ?
- Nu, dar de ce să-i fi citit ? Se compară ei cu Rebreanu ?
- Rebreanu e Rebreanu, i-am replicat eu, dar nu mai putem să scriem ca el.
- Se-nţelege, dar nici chiar aşa ! Şi mi-am adus aminte că am citit ceva de ăla cu care ai început...
- Aldulescu ?
-  Da.... ( Nu reproduc opinia lui L. despre Radu Aldulescu, de teamă ca unii binevoitori să nu o pună pe seama mea ! )
- Horia Gârbea ? am îndrăznit.
- ...  (Din motivul arătat mai sus, nu voi transcrie nici consideraţiile pe care Horia Gârbea i le-a inspirat lui L. )
- Dar Mircea Cărtărescu ?
- Ăla, mă ?.... ( Din aceeaşi pricină voi trece sub tăcere cuvintele pe care L. le-a rostit la adresa lui Cărtărescu. )
- Poate îţi plac poeţii. Avem cel puţin patruzeci care merită tot ce este mai bun.
Am rostit vreo cincizeci şi şapte de nume.
- Rahat ! Ce e cu ăştia ? Nici n-am auzit de ei !
- Cum să n-auzi ? Şi dacă nu i-ai citit, cum îţi permiţi să-i judeci ?
- Cum să nu-i judec, bă ? Eminescu a creat limba literară ( idee aflată în toate manualele - n. m. ) şi nu se credea Gheorghe Dracu', cum fac ăştia ! E criză, prietene, e o criză fără precedent !
Şi dă-i, şi dă-i.
M-am certat serios cu L. şi am ajuns să ne aruncăm cuvinte grele. După ce mi-a spus că scribălăii de azi sunt caracterizaţi de... un manierism puturos ( ? ), i-am comunicat că nu are în cap decât nişte varză murată în vodcă. Mi-a aruncat o privire asasină, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi strângă mâna.
Am regretat că mă apucasem să vorbesc cu L. despre literatură.  Nu puteam, m-am gândit ca prostul,  să aduc vorba despre fotbal, politică etc ?  Te pomeneşti însă că tot la ceartă ajungeam !
Am rămas cu un gust amar şi m-a durut capul două zile.
Dar tot nu mi-e clar de ce nu mai avem cititori.

miercuri, 24 octombrie 2012

Ei sunt aici

Ne-am obişnuit să vedem lucrurile în negru şi să remarcăm mai mult căderile decât zborurile peste nori ale semenilor noştri.
Dar purtătorii de lumină sunt aici. Ca într-un basm ori într-o naraţiune scrisă de un brazilian celebru, ne întâlnim cu ei la răspântii cereşti, deghizaţi în vânzători de ziare sau în fete alergând să prindă în palmă polenul castanilor care au uitat în ce anotimp ne aflăm.
Îngerii sunt oameni simpli.
Uneori sunt travestiţi în scriitori şi artişti.
Cum era Valeriu Cristea.
Cum sunt acum alţii, câţiva.
Funcţiile importante, în instituţii înalte, nu-i împiedică pe altruişti să dăruiască zile frumoase celorlalţi. Dimpotrivă.
Ei nu uită că sunt Călăuzele muritorilor lipsiţi de apărare.
Ei sunt aici, cu noi, printre noi.

marți, 23 octombrie 2012

Scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă sau despre "Fetiţa cu chibrituri" ( I )

Într-o postare anterioară am afirmat că mulţi dintre cei care ies azi în faţă se cunoşteau dinainte de 1989 şi că au legături trainice între ei. Pentru a nu crea confuzii, trebuie să precizez că de la această regulă sunt exceptaţi, în primul rând, scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă.
Aceştia au fost marginalizaţi şi înainte de lovitura de stat din '89, dar ceea ce s-a întâmplat cu ei după aceea este de neacceptat. În loc să trăiască într-o societate normală, pătura cea mai sensibilă a societăţii noastre a căzut din lac în puţ. Când se va scrie o istorie valabilă, abuzurile şi discriminările suportate de reprezentanţii culturii româneşti vor putea fi trecute la capitolul Crime împotriva poporului român, alături de marile furăciuni naţionale, care i-au făcut pe unii miliardari, iar pe alţii muritori de foame. Mai tot timpul dezbinaţi, fiindcă fiecare dintre ei are o personalitate puternică şi nu ştie ce este spiritul de turmă, reprezentanţii elitelor româneşti n-au moştenit nimic de la vechiul regim : nici nesimţirea, nici instinctul de a pune mâna pe ce nu este al lor, nici traseele banilor, nici trepte netezite de mâini grijulii pentru ocuparea unor poziţii-cheie în structurile politice şi administrative. Cei care au urcat pe scara socială şi au ocupat funcţii în diferite instituţii specializate au făcut-o pe cont propriu, datorită unor calităţi de excepţie, şi merită să fie felicitaţi.
Cei mai mulţi însă nu au simţul orientării în plan social şi se află într-o situaţie tragică. Ei sunt, parcă, distribuiţi în rolul fetiţei cu chibrituri. Nu pot decât să se uite pe fereastră la porcii lui Orwell, din Ferma animalelor. Cristian Şişman a avut un sfârşit cutremurător, spânzurându-se în podul unei case, fiindcă nu avea ce să mănânce ( vezi emoţionanta evocare a lui Gheorghe Neagu : http://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/04/30/moartea-penitarului/ ).  Cu câteva săptămâni înainte să moară, Nino Stratan mi-a spus, la telefon, că intenţionează să se împrumute la o bancă, pentru a-şi pune dantura.  O profesoară, colegă cu mine, a mers cu copiii într-o excursie şi i-a dus la un muzeu. Unul dintre ghizi era în depresie, plângea şi spunea că nu mai sunt vizitaţi de nimeni şi nu au bani nici de salarii.
În fine, Radu Aldulescu scria recent în Luceafărul despre Cristi Lavin, autorul a şapte romane, dintre care trei excepţionale, pe care nicio editură românească nu vrea să i le scoată în lume. Un scriitor de limbă franceză, Raoul Wiss, a tradus şi a publicat, la Editura "Le Prezent Litteraire", romanul lui Lavin, Cele o sută de crime. Dacă va avea succes, o să-i vedeţi pe cei de la Humanitas cum se vor înghesui să-l publice şi ei, în româneşte, aşa cum au făcut cu Eginald Schlattner, refuzat iniţial la noi şi tipărit mai întâi în Germania.
O carte editată într-o mie de exemplare, cum se întâmplă la noi, nu există, spune Aldulescu, care este de părere că romancierul român este o specie pe cale de dispariţie, "în primul rând din cauza unor instituţii culturale care par să facă tot posibilul pentru a-l extermina". Radu Aldulescu, care a contribuit decisiv la impunerea a douăzeci de romancieri şi autori de proză scurtă, nu ia întâmplător în discuţie situaţia romanului. Specia cu pricina, "spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici în întregime. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris", iar munca respectivă nu poate fi retribuită. (Sigur, la noi se retribuieşte minciuna şi mâncatul căcatului, dar asta e o altă discuţie. ) Camil Petrescu împărtăşea şi el opinia că romancierul şi autorul dramatic nu trebuie să aibă slujbe, fiindcă lumile pe care le zămislesc aceştia îi acaparează cu totul şi îi fac inapţi pentru orice altă preocupare. Dar cine trăieşte în România din scris ?
Scriitorul român îndeplineşte servicii umilitoare şi epuizante, adesea pentru o leafă de nimic. Când să mai scrie ? Ce să mai scrie ?
Mai avem noi oare nevoie de scriitori ?

P.S. Mărioara Zăvoranu bate periodic televiziunile, încasând mii de euro pentru fiecare "colaborare". Cel puţin aşa spunea Pepe, fostul ei ginere. Pe scriitori şi savanţi nu-i prea văd pe micul ecran. Numai profesorii sunt mai umili decât ei. Asta ne este cultura pe canalele tv şi asta aşteaptă privitorii : scandaluri, bătăi şi porcăieli ca la uşa cortului. Tot poporul suveran se uită la circ cu ochii cât cepele şi cu gurile căscate.
Eu însumi am fost contactat, acum doi-trei ani, de un redactor al emisiunii Acces Direct, pentru a contribui, cu amintirile mele, la scufundarea în zoaie a doi mari poeţi care iubiseră aceeaşi femeie. Nu mai e nevoie să spun că am refuzat categoric propunerea.

duminică, 21 octombrie 2012

Fotbal pe furate

Locul Vasluiului de cea mai frumoasă echipă românească a fost luat de Pandurii Târgu-Jiu. În meciul cu Steaua, Pandurii joacă frumos şi ratează o mulţime de ocazii. Dar cui foloseşte asta ? Probabil că rezultatul e stabilit dinainte, fiindcă arbitrul Tudor nu vede un henţ clar în careul militarilor, comportându-se ca un purtător de baston alb,  şi nu acordă penalty.
Păi, atunci de ce să ne mai uităm la meciurile de fotbal din campionatul intern ? Ca să ieşim de fraieri ?

P. S. Am impresia că Pandurii nu vor să înscrie. Altminteri nu-mi pot explica ratarea lui Maxim.
Să fim bine înţeleşi : şi eu, ca şi alţii, consider că Steaua are de departe cel mai bun lot din România, este cea mai valoroasă echipă autohtonă şi ţin cu acest team când are meciuri internaţionale, dar este bine să câştige fiecare luptă în mod corect. Orice şmecherie făcută la acest nivel dăunează în primul rând grupării din Ghencea.

Subterane şi situaţii penibile

Dacă veţi fi atenţi, veţi observa că foarte mulţi dintre cei care ies azi în faţă,  în diferite domenii, se cunoşteau, într-un fel sau altul, şi înainte de 1989, având legături trainice între ei. ( Se înţelege că de la această solidaritate de rozători sunt excluşi scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, cărora vechiul regim nu le-a lăsat nicio moştenire. ) Ascultând întâmplător un fragment din trivialul dialog dintre Vadim şi Marioara Zăvoranu, am avut revelaţia adevăratei situaţii în care ne aflăm. Cetăţenii care formează păturile sociale avute sunt oamenii care trăiau în subteranele lumii construite de Ceauşescu. Atunci nu erau toleraţi la lumina zilei, acum au devenit vedete. Nu numai că nu construim un capitalism adevărat, dar suntem sub nivelul societăţii socialiste de odinioară : stegarii viitorului nostru sunt şobolanii ieşiţi din canalele trecutului. De aceea trăim sub semnul penibilului.
Acesta se adaugă ipostazelor jenante în care este pus deseori fiecare dintre noi.
O doamnă o blamează pe o alta, fără să-şi dea seama că aceea este de faţă şi participă la discuţie.
Unui bărbat îi este ruşine că a fost cândva îndrăgostit de o anumită femeie.
O grozăvie fără seamăn este ca un scriitor să fie acuzat pentru ceea ce spun sau gândesc personajele sale. E dureros, cum bine zice Cezar Paul-Bădescu, să fii nevoit să le explici ignoranţilor nişte lucruri elementare. I se întâmplă azi unui autor celebru, am păţit-o şi eu cu ani în urmă.  De asemenea, Marin Preda şi Sorin Stoica au avut de furcă mult timp cu nişte consăteni. Nişte neprieteni au luat spusele unui funcţionar dintr-o carte care îmi aparţine drept opinia mea despre o anumită categorie socială. Ulterior au găsit o metodă mai spectaculoasă pentru a stârni comunitatea împotriva subsemnatului : au început să identifice în textele mele, în mod aberant, persoane şi întâmplări reale : "Uite, aici râde de tine că bei. Aici râde de Gicu, că are mustaţă etc ".  S-ar părea că a stârni zâzanie între  vecini şi colegi este un obicei care ţine de creştinismul autohton, dar surpriza mare a fost când am descoperit că un prieten, care ar trebui să se priceapă cât de cât la literatură,  alimenta şi justifica prosteşte impresiile deplasate ale cititorilor de ocazie.
Şi ajung la cea mai stânjenitoare situaţie prin care trece un om : când descoperi că un bun amic, cel mai sincer şi cel mai deschis pe care crezi că îl ai, te destestă din tot sufletul şi pune umărul cu nădejde la acţiunile prin care unii încearcă să-ţi terfelească imaginea.
Este un mod de a muşca, provenind din subsolurile fiinţei noastre ori doar ale unei societăţi revolute.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Marilyn cu o carte în mână

Un amator de mâncăruri fine mărturisea că îi este indiferent ce bagă în gură.
Un scriitor spunea că îi place whisky-ul. El scrie însă atât de mult şi atât de bine, încât este exclus să bea zilnic tăria lăudată de toată lumea.
Am văzut nenumărate fotografii în care Marilyn Monroe citeşte o carte deschisă cu ostentaţie către sfârşit. A fost o actriţă deosebită şi jucăria sexuală a boşorogilor şi tăuraşilor de la Hollywood, dar voia să pară o cititoare pasionată, o femeie instruită.
Fiecare actor de pe scenă are şi o faţă intimă, cu pete de întuneric, însă vrea să fie ţinut minte în cel mai luminos rol al său.
Ne compunem câte o poză cu care apărem în lume. Uneori ne încurcăm şi lăsăm perdeaua netrasă sau ne punem strâmb masca.
Adevărul este că suntem ceea ce vrem să fim, nu ceea ce ne împiedică să zburăm.
Aspiraţiile noastre ne definesc mai bine decât păcatele.

P.S. 1. Erorile din sistem mă împiedică să mai comentez pe blogurile prietenilor. O oră am încercat să scriu ceva în curtea lui Radu Vancu, dar n-am reuşit.
        2. Am văzut marile adunări organizate de cele două coaliţii politice care se vor duela la viitoarele alegeri. Niciun program economic sau social, nimic care să se adreseze inteligenţei omeneşti. Discursuri strigate, de urangutani care arătau că nu vor face nimic pentru noi, poporul umilit, dar sunt gata să-şi mănânce de vii semenii pentru a ajunge pe scaunele puterii. Şi era atâta poftă de mâncare - nu-i mai zic foame ! - în ochii celor adunaţi pe stadion, încât am înţeles, o dată în plus, că în ţara asta nu mai există nicio şansă ca valoarea şi competenţa să fie puse la locul lor.

miercuri, 17 octombrie 2012

Un cal pe trotuar

Un cal s-a stins pe trotuar, de epuizare. Un neom l-a folosit trei zile fără întrerupere, apoi l-a abandonat acolo. Nobilul animal avea semne lăsate de bătaie şi era înfometat. Ajutorul a sosit prea târziu pentru el. Două ore luptase cu moartea, zbătându-se şi căutând aer.
Dacă am fi nişte entităţi evoluate, cum pretindem, ar trebui să introducem pedepse foarte aspre pentru cei care abandonează, torturează ori ucid  fiinţe lipsite de apărare. Dar nu suntem. Iar moartea noastră este mai urâtă decât cea a cailor. Fiindcă, de cele mai multe ori, îmbătrânim şi căpătăm forme groteşti. Vocea ni se păstrează aproape alterată peste ani, dar chipul începe să fie mâncat de râuri prin care timpul se scurge nevăzut.
Uimitor însă ne îmbătrânesc picioarele. Aşteptam pe cineva şi oprisem maşina în faţa unui magazin, la cincizeci de metri depărtare. O umbrelă uriaşă acoperea partea de sus a uşilor şi nu puteam vedea faţa celor care ieşeau de la cumpărături şi coborau scările. Brusc mi-am dat seama că pot ghici vârsta cumpărătorilor după aspectul picioarelor. Am început să-mi spun :
"E o babă."
"E un tânăr."
"E un moş."
"E o fată."
Le vedeam apoi tot corpul şi fizionomiile. Niciodată nu m-am înşelat.
Tinerii păşesc uşor, ca nişte cerbi.
Cei între două vârste parcă au nişte ghiulele legate de genunchi, care se adaugă greutăţii burţilor umflate şi revărsate peste cureaua pantalonilor. Izbutesc însă să se descurce onorabil.
Bătrânii, în schimb, parcă sunt legaţi cu lanţuri de glezne şi fac pasul ca şi când ar folosi nişte picioare de lemn, lipsite de viaţă. Chiar pantalonii cad pe ei anapoda, numai cute şi pliuri, în cele mai dizgraţioase unghiuri. Boşorogi, ce să mai vorbim.
La femeile în vârstă e şi mai rău. Totuşi, unele îţi păstrează aerul rasat şi păşesc ca nişte ciute obosite. Sunt doamnele îmbătrânite în inima marelui oraş.
Astăzi am inspectat pomii din grădină. În primăvară, un vecin a incendiat ierburile din zona lui, dar focul s-a extins şi mi-a distrus un dud roz şi doi castani. Erau mici, aveau doar doi ani. Am continuat să îi ud în speranţa că îi voi reînvia. Din dud a dat un lăstar care a crescut rapid. Castanii păreau pierduţi. Dar acum am descoperit că rădăcinile lor au rămas vii şi din ele a crescut câte o mică ramură.
Alunul e plin de lăstari şi de muguri fructiferi. E contorsionat groaznic, fiindcă mai demult un câine i-a retezat cu dinţii tulpina.
Câinele a murit în vara asta, alunul e încă în vegetaţie.
Copacii trăiesc mai mult decât câinii.

luni, 15 octombrie 2012

Profesorii vor fi gardieni şi paravane în faţa cuţitelor

Un elev a fost înjunghiat în apropierea unei şcoli.
Ce măsură vor lua factorii de decizie ?
Simplu, profesorii vor fi obligaţi, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc, să-i ducă de mână pe elevi până acasă !
Suntem oare sănătoşi la dovleac ? Ce i-ar împiedica pe derbedei să-şi împlânte şuriile în osânza îmbătrânită a dascălilor, care nu au pistoale sau săbii la purtător, pentru a-şi apăra pielea ?
Nimic, dar ce contează câţiva belferi morţi, acolo ?
Păi, într-un minister condus, de zeci de ani, de nişte cretini, te aştepţi la orice. Inclusiv la desfiinţarea şcolilor. De fapt, acestea nici nu mai sunt ceea ce se pretinde că sunt. N-au cum să mai fie.

P:S. Liberalii se becalizară, iar Becali deveni principalul stâlp al liberalismului. Contra unor sume frumoase, fireşte. Ce să mai zici, când tradiţionalul partid, băgat prima dată în hazna de Radu Câmpeanu, a ajuns să fie condus de un lătrău leneş şi de un fost epigramist ? Adevărul adevărat este că lui Crin i-au crescut acţiunile şi el a devenit un nume în politica dâmboviţeană când Octavian Paler a spus despre el că este " un exemplu de gândire vie ". Până atunci a fost un nimeni în politică.

Suntem mici şi (rareori) civilizaţi

Un austriac, Felix Baumgartner,  a făcut un salt în gol din stratosferă, de la o altitudine de aproape treizeci de kilometri, stabilind un nou record mondial. " Trebuie să fim sus, a spus el, ca să ne dăm seama cât de mici suntem."
Sigur, dar unii sunt mai mici decât alţii. De pildă, dacă respectivul cascador ar fi fost român, ce s-ar fi întâmplat ? În capsula sa s-ar mai fi urcat doi români vajnici şi l-ar fi bombardar cu pietre tot timpul operaţiunii. Pe urmă ar fi apărut, pe diferite posturi de televiziune, alţi patrioţi care ar fi arătat că fapta omului este o prostie la îndemâna oricărui nătărău.
În timpul coborârii, Felix Baumgartner a fost în contact direct cu fostul recordmen, un american care i-a dat eroului sfaturi prieteneşti şi folositoare. Oameni civilizaţi, ce să mai vorbim. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi petrecut dacă amândoi cutezătorii ar fi fost urmaşii ciobanului mioritic.
Suntem atât de dezbinaţi, încât mă mir că am ajuns să formăm un popor şi o naţiune. Disperarea şi lipsa de caracter au devenit emblematice pentru noi şi fiecărui valah nu-i pasă decât de buzunarul său şi de răsfăţul propriilor mădulare.  Luate doar ca teorii, socialismul şi capitalismul nu sunt nici bune, nici rele. Contează oamenii care transpun ideile în plan social şi economic. Nouă, de exemplu, ni se potriveşte chiar sistemul social în care am trăit todeauna : un nou feudalism. Un capsoman, cu multe bube în cap şi bine înfipt în sistem, pune mâna pe bâtă şi îi exploatează la sânge pe ceilalţi, ţinându-i la limita supravieţuirii, pentru a-i putea manipula. De foame, bravii cetăţeni îşi aleg lideri chiar şi dintre cei care au înfundat puşcăriile. Asta se cheamă descentralizare românească. Ne-a învăţat vărul Băsescu. Deviza politicianului român este cea enunţată de Rică Venturiano : " Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm! " În fond, aşa ne place, aşa vieţuim : ca nişte proşti. Acelaşi stat plăteşte profesorilor un salariu de şapte sute de lei, iar altora - care îşi belesc, în desfătări, sulele prin birouri - 50 000 de euro ! O lege pentru fiecare domeniu feudal ! Ăsta a fost riscul construirii capitalismului sub îndrumarea unor bolşevici. Ion Iliescu şi ai săi ortaci au avut grijă ca legea lustraţiei să nu aibă nicio şansă în România. Lumea l-a crezut un om responsabil - şi chiar pare, dacă îl comparăm cu alţii ! -, nu un factor decisiv pentru compromiterea definitivă a viitorului unui popor.
Şi nu e numai clasa politică de vină, deşi mediocrităţile astea, aparţinând tuturor partidelor, nu ştiu decât să incite la ură şi la război civil, distrăgându-ne atenţia de la măinile lor puse pe ciordit în stil mare. În definitiv noi i-am ales pe cei care ne conduc. S-ar părea că am ajuns însă într-un cerc vicios, ca un personaj interpretat de Nicolas Cage, din filmul Despărţirea de Las Vegas : " Nu mai ţin minte dacă m-a părăsit soţia fiindcă m-am apucat de băut sau m-am apucat de băut fiindcă m-a părăsit soţia..."
Nu-mi dau seama dacă sunt prost fiindcă mă duc regulat la vot sau mă duc la vot fiindcă sunt prost. E, după cum se vede, cam acelaşi lucru. Nu facem decât să-i înlocuim periodic pe cei care ne bagă mâna în buzunar. Fiindcă, nu-i aşa, mai obosesc şi ei, tot dând cu jula, şi nu-şi mai pot acoperi minciunile.

P.S. Întâlnindu-mă, cu o lună în urmă, cu doi mari poeţi, redactori la o cunoscută editură românească, am avut parte de o surpriză. Fiindcă sunt un om cu oarecare educaţie, am aşteptat răbdător ora întrevederii, în stradă, chiar la fereastra instituţiei respective. Vizavi se construia o vilă uriaşă, iar printre lucrători era un băiat care semăna cu un fost elev al meu. Mi-am spus că, probabil, e o coincidenţă şi lumea nu e chiar atât de mică. Tânărul, care lucra pe un utilaj, m-a zărit şi el. A luat o pauză şi a venit la mine. Era chiar cunoştinţa mea care, pe vremuri, nu se omorâse cu învăţatul. Mi-a spus că îşi închiriase autogrederul pe micul şantier şi câştiga din treaba asta un milion şi jumătate pe oră. Lucra cam zece ore pe zi şi câştiga exact cât iau eu într-o lună, după treizeci şi doi de ani de învăţământ. Nu ştiu dacă poeţii respectivi au măcar salariul ăsta, deşi i-am găsit muncind pe brânci, ca nişte ocnaşi de lux, îndreptând erorile din manuscrisele autorilor care urmau să fie publicaţi. Nu le-am povestit nimic despre discuţia mea cu fostul discipol.

duminică, 14 octombrie 2012

Ca să scrieţi, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite

Am vrut să scriu o povestire, Karim. E un nume frumos, amintind de deşert şi de oaze. Karim a chemat însă alte cuvinte îndrăgostite de el. Vorbele venite aveau invitaţi speciali şi musafiri de rând. Aceştia şi-au adus neamurile şi vecinii. Apoi duşmanii şi contestatarii.
Cred că va ieşi un alt roman.
Ca să scrieţi, prieteni, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite. Altminteri, textul se naşte mort şi nicio rescriere nu-l poate resuscita.

P.S. 1. Nu sunt un cârcotaş, dar victoria împotriva Turciei este similară cu ipotetica ocupare a poziţiei de lider, în Liga I, de Dinamo, echipa mea de suflet. Nu duce, adică, la nimic. Nici la câştigarea campionatului / grupei, nici la vreo performanţă ulterioară. E un rezultat care nu creează, din perspectiva jocului prestat, niciun orizont de aşteptare. Am văzut un meci între două grupări slabe, în ciuda faptului că noi avem, într-adevăr, jucători de excepţie. Un team serios i-ar fi umilit pe turci, care au jucat sub orice critică.
       2. Premiul Nobel a fost luat de un chinez. Credeam că îl va lua Murakami şi sunt surprins că Ismail Kadare nu se numără încă printre laureaţi.
       3. Mă gândesc serios să mă las de scris. Din această îndeletnicire n-am câştigat decât nişte duşmani. În plus, am auzit că Arnold Schwarzenegger s-a apucat şi el să întristeze hârtia cu ideile sale geniale. Precis va vinde mai multe copii decât profesioniştii din branşa noastră !

luni, 8 octombrie 2012

Barcelona, medicina românească şi un premiu literar

F. C. Barcelona e în evident regres. Ceva trebuie schimbat, mingicăreala ştiută nu mai dă rezultatele aşteptate, pasele au devenit previzibile, jocul se desfăşoară la limita sinuciderii, fiindcă orice intercepţie se poate transforma în gol pentru echipa adversă. Lui Messi i se cere prea mult şi nu înţeleg de ce catalanii joacă practic fără portar, fiindcă omul lor dintre buturi e mai slab decât Bornescu !  La Real, în schimb, se vede mâna lui Mourinho, iar Ronaldo este într-o ascensiune spectaculoasă.
Ne întristăm când ne gândim la Barcelona, dar veselia ne revine subit când auzim că medicina românească a repurtat un nou succes. O femeie care trebuia să nască a fost trimisă acasă cu indicaţia precisă de a face " o partidă de sex ", pentru că medicul respectiv auzise că aşa se face în America ! În spitalele româneşti se moare ca în abatoare, în rânjetul şi în nepăsarea criminală a unor cadre medicale. Sunt însă dator să spun că încă există, la noi, doctori integri din toate punctele de vedere, mari specialişti, dar ei o duc greu, din moment ce nu se înscriu în găştile de cartier numite partide politice.
În Consiliul de Administraţie al TVR au fost numiţi doi reprezentanţi ai PSD, doi ai PNL, doi ai PDL etc. Dar de ce nu au fost aleşi şi nişte reprezentanţi ai celor care sunt profesionişti desăvârşiţi, dar nu fac parte din nicio clică politică ? Am mai văzut situaţii în care oameni cu merite au fost înlăturaţi prosteşte din funcţii, din motive politice , dar nu credeam că non-principiul ăsta s-a generalizat. Să înţeleg că dacă nu facem politică în stil românesc, adică nu ne asociem în vederea unor infracţiuni, nu avem nicio şansă la o viaţă decentă ? Corupţia şi linsul curului sunt singurele căi de urmat în glorioasa noastră Republică ?
O aprigă dispută s-a încins în jurul unui premiul literar care ar urma să fie decis de nişte blogări. Pe câţiva dintre ei îi citesc şi eu. Am un punct de vedere ferm şi argumentat, legat de subiectul cu pricina, dar mă abţin deocamdată să mă pronunţ. Polemica nu este rezonabilă : mai ales la noi se practică atacul la persoană, vanităţile sunt supradimensionate şi generează reacţii pe măsură. Nu vreau să lezez pe nimeni, dar constat lipsa unui minim respect faţă de nume grele ale literaturii noastre. E suficient ca toată afacerea să fie aruncată în derizoriu, iar premiul să devină lipsit de credibilitate.
La toate le pune capac un răspuns al lui Crin - care pare inconştient mai tot timpul - la o întrebare de natură politică.  Îmi place cum merge Steaua, a zis marele lider, batjocoritor, fără nicio legătură cu problema în discuţie.
Vai de steaua noastră, a comentat un om de televiziune.

vineri, 5 octombrie 2012

Setea şi foamea

De la Revoluţie încoace, o foame cumplită bântuie ţinuturile mioritice. Cei care mănâncă nu se mai satură. Fac milioane de euro. Sute de milioane. Miliarde. Dar tot nu-şi potolesc bulimia.  Cei care flămânzesc simt o sete arzătoare şi se mulţumesc, în schimbul voturilor, cu un clondir sau cu o găleată mânjită cu rahat. Ba nu, greşesc. Fug să mănânce la pomenile făcute de şmecheri prin parcuri şi se bat la uşile magazinelor care oferă promoţii iluzorii ori pe la hramurile mănăstirilor.
Naţiunile mici sunt manipulate, ale(r)gătorii sunt păcăliţi cu pături şi găleţi, animalele din pădure sunt ucise în chinuri de braconieri : viaţa re rezumă la relaţia vânător-pradă.
Ne lipseşte educaţia, care nu se face, aşa cum se crede, în şcoală, ci în familie şi în societate. La şcoală se învaţă, în primul rând, carte. Acum vin serii de copii care ţin de un plan existenţial non-uman. Ar trebui înfiinţate şcoli speciale pentru a readuce aceste entităţi la condiţia de fiinţe omeneşti.  Instruirea obişnuită este inutilă în cazul lor şi mai mult încurcă lucrurile.  Ajung să-şi înjunghie colegii şi profesorii. Politicienii ar fi trebuit să se ocupe de prosperitatea tuturor păturilor sociale, iar climatul familial şi social ar fi fost unul normal. Nişte legi economice bune şi salarii decente pentru părinţi şi pentru profesori ar fi cea mai sănătoasă reformă a educaţiei. Dar aleşii şi nealeşii neamului fură şi se înjură între ei. Cât îi ţin puterile şi funcţiile. Se atacă violent şi folosesc un limbaj nedemn de ultima puşcărie din ţară. Când ies în faţa presei, se arată cu degetul şi se acuză reciproc. Fiecare îşi învinuieşte duşmanul de ceea ce face el însuşi - " Ei au furat mai mult decât noi !" - şi îi cere să ia măsuri pe care acuzatorul / porcăitorul de serviciu le-a respins categoric când era la putere.  Bălăcăreala adversarului şi nerespectarea legilor, obiceiuri lansate de ştim noi cine, au prins la toate partidele şi găştile. Cetăţenii de frunte ai ţărişoarei noastre - şi, evident, ţucălarii şi susţinătorii lor -  au uitat că statutul de om ne obligă să respectăm nişte reguli şi să nu ne batem cu pietre şi cu banane, ca maimuţele. Buna-cuviinţă, respectul, ruşinea şi recunoştinţa s-au dus dracului, în timp ce Mitt Romney şi Obama, rivali ireconciliabili în politică, îşi strâng mâinile ca nişte fraţi. În altă ordine de idei, nimănui nu-i trece prin cap că manipularea chiar şi a unui vot este o faptă gravă, care te descalifică definitiv ca om. Străinătatea ne priveşte consternată. Nici lor nu le vine să creadă că oameni de stat europeni pot scoate pe gură asemenea măscări. Dar reprezentanţii boborului suveran şi însetat au alte opiniuni, remunerate corespunzător, pe după uşi, cu bănuţi luaţi chiar din buzunarele nopastre.
Asta este educaţia pe care o primesc copiii.
Şi atunci de ce ne mirăm că nimănui nu-i place să muncească sau să înveţe ? Pentru ce ar face asta ? Ca să moară de foame la bătrâneţe ?
Aici nu se produc miracole, ca în alte părţi. ( Turcia, de pildă,  a fost civilizată de sus în jos, de un singur om. Dar acela era OM. ). Noi suntem o lume trăind sub zodia barbariei veşnice.

joi, 4 octombrie 2012

Un poem de George Geacăr

eu. zise el

DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.

mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii

în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!

drace!

era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă



luni, 1 octombrie 2012

Bucuria de a ţine o carte în mână

Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani !  Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului.  Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.

P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.