luni, 25 decembrie 2017

Bilanţ şi nu prea

* Am vrut să fac un bilanţ al anului care a trecut şi m-a luat groaza. Nu voi pomeni nici despre cele câteva izbânzi care m-au ţinut în viaţă : mi-e teamă că se vor evapora. Totuşi, nu mă pot împiedica să nu mă laud că aproape am terminat de recitit trilogia lui Faulkner. Cine ştie dacă în viitor voi mai avea timp! În fine, voi încerca să scriu aici măcar câteva rânduri despre nişte cărţi memorabile, pe care autorii au avut amabilitatea de a mi le trimite.
* Idei pentru senzaţionale romane poliţiste. Le-aş vinde, dar doar de la 10 000 de euro în sus.
* Un prieten îmi transmite urări din Sri Lanka, altul din Montreal, un al treilea din creierii munţilor. Iar eu, demolat de căratul lemnelor pentru iarnă, îl mângâi pe câinele Paşenka şi privesc peisajul cenuşiu, cu sentimente amestecate.
* O carte excepţională, care mă entuziasmează : Zbateri facile, strădanii futile de Dumitru Augustin Doman. Iată cum începe prima povestire din volum : "Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu.''( Casa Geta, pag. 7) Observaţi cum irizează livrescul în ambiguitate lexicală?
* Trebuie să există o limită între ceea ce se poate spune într-un jurnal public, cum este acest blog, şi unul intim, în care pot scrie orice. Mă simt înconjurat de prieteni şi înclin să nu ascund nimic.  Sunt oameni - puţini, e adevărat - pe care nu-i vei convinge în veci de bunele tale intenţii, aşa cum nu-l vei face pe un suporter al Stelei să ţină cu Dinamo. Sălbăticia din noi aşteaptă răbdătoare în întuneric, până când timpul ne va fura şi puterea de detesta, iar pământul ne va astupa gurile. Pentru onoarea ideii de om, e obligatoriu să existe o limită şi în resentimentele pe care oamenii le au unii faţă de alţii.
* Primesc, în sfârşit, mesaje de la prieteni - mai tineri ori de aceeaşi vârstă cu mine-  pe care îi credeam pierduţi. Dumnezeu e mare şi bun. Voi încerca să-i revăd, în vara viitoare, pe cei rămaşi în viaţă.
* Criticul literar se confruntă cu un risc moral pe care scriitorul nu-l încearcă : acela de a nu scrie sau de a scrie negativ despre un scriitor care se va dovedi a fi important. Degeaba va scrie foarte târziu, când jocurile sunt făcute. Răul a fost făcut şi nimic nu mai poate fi îndreptat pentru critic. Şi-a făcut sieşi o subevaluare, poate, nedreaptă. Pentru scriitor, cum ziceam, niciodată nu e prea târziu.
* O nouă vizită la mormântul tatei. Cimitirul începe să-mi devină familiar.  În copilărie era o juglă de lilieci şi stânjenei, acum e acoperit în întregime cu cavouri.
* Va fi încă o vacanţă de muncă intensă. Poate că voi reuşi să fac ce mi-am propus.

duminică, 24 decembrie 2017

Ziua în care luam vacanţă

De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

vineri, 22 decembrie 2017

Am un vis

Visez ca un scriitor român să ia Nobelul şi toţi confraţii să jubileze. Să îl felicite, să îl sărbătorească, să se mândrească sincer cu el. Laureatul să protesteze şi să spună că numeroşi alţi scriitori români merită premiul cel puţin la fel de mult ca şi el. Şi să rostească numele a patruzeci de autori.
Totuşi, editorul şi binefăcătorul autorului nostru îl va duce pe acesta în brânci până la Stockholm, unde să-şi primească premiul. La aeroport, norocosul va fi condus de toată scriitorimea română, care îl va ovaţiona. În capitala Suediei, scriitorul şi editorul vor ţine, pentru prima dată în istorie, un discurs în duet şi vor vorbi despre faptul că o cultură are nevoie de mai mulţi scriitori, artişti, filosofi, eseişti, istorici şi politicieni de valoare. La întoarcere, scriitorul şi editorul vor fi primiţi din nou cu urale,  de oamenii de cultură şi de o masă compactă de politicieni, în frunte cu preşedintele statutului. Vor descinde la Palatul Parlamentului pe care îl vor transforma, pentru o lună, în cea mai mare cârciumă din lume. Literaţi, savanţi, academicieni şi universitari vor bea şi vor benchetui, neîntrerupt, patru-cinci săptămâni, legând prietenii pe veci, ţinându-se de gât şi pupându-se pe urechi, ca fraţii. Vor fi cheltuiţi toţi banii primiţi de laureat. Fiecare scriitor şi artist va primi câte un milion de euro din partea parlamentarilor. Premiatul, dublu. Uniunea Scriitorilor nu va mai fi dezbinată şi va fi învestită cu prerogativele unei Case Regale. Va primi anual o sută de milioane de euro, din partea statului român.
Şi de atunci, scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă, academicienii, universitarii şi politicienii vor crea şi vor trăi în pace şi fericiţi, până când...

Dar uite că mă înjură unul care a sărit de pe lista mea, din pricina bramburelii de pe Facebook.


P.S. Îmi dau seama că, oricare ar fi numele scriitorului român premiat, visul meu ar deveni, în realitate, un coşmar. 

luni, 18 decembrie 2017

Iarba creşte sub zăpezi

*Din copilărie şi până hăt, la o maturitate încă vioaie, mă obişnuisem ca după arsura duşmănoasă a primei brume să nu mai rămână nimic verde. Pământul era negru, trunchiurile copacilor băteau, ca şi zarea, în cenuşiu, iar vegetaţia rămasă căpăta nuanţe de maro : nicăieri nu este mai urâtă toamna decât la şes. Cam ca în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu : ’’ Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle.’’ Păi, să vedeţi poeme şi simfonii în galben, roşu şi portocaliu, prin zona colinară! Şi asta e o pricină pentru care n-aş dori să mor aici, pe un gri deprimant. Într-un singur an mai rămăsese puţină iarbă verde, la casa roşie pe care am evocat-o de mai multe ori şi care a devenit motivul central al unui roman.  Atunci, pe 31 decembrie, am jucat acolo fotbal, cu Florian Florea, fratele actualului primar, cu Ion Neagoe, Nelu Stama, Badea Bătrânu, Nelu Florea – primarul -, Radu Manolache, Ion Pantazi Momoc, Gioni Mortu, cu un băiat numit Zamfir, tot de pe uliţa Oltenilor, şi cu alţii câţiva de care nu-mi mai amintesc. De mai mulţi ani constat însă că bruma e neputincioasă în faţa sevei viguroase a ierbii. Aceasta din urmă rămâne verde şi sub zăpezi, iar primăvara e gata crescută, grasă şi suculentă, deşi temperaturile sunt mult mai scăzute decât în copilăria noastră. Probabil că e un alt soi de iarbă ori poate că şi vegetaţia şi-a schimbat codul genetic. E un semn de speranţă pentru întreaga viaţă de pe Pământ?
   Sau e un semnal că lumea e dată peste cap?  În urmă cu un deceniu şi jumătate, într-o primăvară,  un ţăran îşi desfăcea glugile de coceni rămase din iarnă şi înjura de mama focului, iar fiul său nu mai prididea să lovească în dreapta şi-n stânga cu un ciomag. M-am apropiat şi am văzut un morman de făpturi ucise. Nu erau şobolani. Păreau un fel de şoareci de curse, alungiţi şi cu picioare înalte, dar specia era incertă.
─ Ce sunt ăştia? am întrebat mirat.
─ Dracu’ ştie? mi-a răspuns ţăranul, cu ochii bulbucaţi de uluială. S-a curcit şoarecii cu şobolanii. Că nu e nici şoareci, nici şobolani.
Într-adevăr, erau un fel de catâri printre şoareci.
Şi mă gândesc cu îngrijorare dacă şi printre oameni nu s-or fi curcit  proştii cu deştepţii, anafabeţii cu oamenii frumos educaţi şi a ieşit o rasă căreia, vorba ţăranului, nici dracu’ n-are ce să-i mai facă.

*Visez ca atunci când voi mai fi internat într-un spital, să fiu tratat ca Alexandru Arşinel. Şi să ies de acolo fericit, cântând colinde.


duminică, 10 decembrie 2017

Ce rămâne

         Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care sunt zbiri cu subalternii şi preş pentru şefi. Cu linguşeala e complicat. Îmi amintesc că în timpul liceului am stat două săptămâni la internat, unde erau condiţii de viaţă precare. Elevii din toţi anii de studiu dormeau într-o singură cameră, un adevărat grajd în care încăpeau patruzeci de băieţi. Nu puteai închide ochii din pricina diverselor activităţi în care erau prinşi studioşii, dar nici nu puteai respira, fiindcă aerul era, de fapt, un fum gros de ţigară pe care l-ai fi putut tăia nu cu cuţitul, ci cu un joagăr bine ascuţit. Te sufocai realmente. Internii făcuseră o echipă de baschet şi se tot hârjoneau pe un teren amenajat într-o sală mai mică decât dormitorul. Un elev din clasele mari, micuţ de statură, avea şi el un ideal : să ajungă în echipa care devenise între timp reprezentativă pentru liceu. Le tot întreba, cu ochii lucind de speranţă şi cu milogeală în glas, pe vedetele team-ului, doi vlăjgani chipeşi :
- Credeţi că am şanse să prind şi eu echipa?
Lunganii ăia erau nişte tipi binevoitori, dar cu piticul simţeau nevoia să fie ceva mai duri, poate fiindcă îi simţeau răutatea care îi ieşea şi prin porii pielii.
- De, nu ştiu. Să mai vedem! Mai antrenează-te!
Nu mă interesa baschetul, nu mă interesa echipa, dar într-o zi am făcut, de faţă cu toţi, o remarcă în legătură cu faptul că era un efort considerabil să te antrenezi zilnic, pentru a fi într-o formă acceptabilă în sportul cu pricina.
- Păi, cine te-ar băga, mă, pă tine în echipă? s-a schimonosit, cu venin, piticul către mine, fără nicio legătură cu conţinutul replicii mele.
I-am rânjit cu sadism. I-am spus, fără cuvinte, că îi înţeleg şi răutatea, şi frustrarea. Nu m-a pocnit. Îşi dăduse seama, putoarea, că i-aş fi întors-o, că afacerea s-ar fi putut încheia rău pentru el, fiindcă solizii săi camarazi nu i-ar fi sărit în ajutor şi ar fi încălcat regula nescrisă a oricărei asemenea comunităţi, aceea de a nu permite unui boboc să-l bată pe un veteran. Cât de reprezentativ este, pentru români, caracterul dulăului Samson, din fabula Câinele şi căţelul de Grigore Alexandrescu! Adevărul exprimat în textul ăla mi-a fost confirmat de sute şi sute de ori, de-a lungul unei vieţi de om.
Linguşeala poate fi expresia dorinţei de parvenire, a fricii sau, pur şi simplu, poate fi confundată cu o politeţe exagerată. Sigur, sunt oameni de toată mâna. Unii nu se înţeleg nici cu superiorii, nici cu cei mai jos puşi. Alţii sunt protocolari. Ideal ar fi să ne purtăm cu cordialitate şi bunăvoinţă cu oricine ne intersectăm. Am însă o simpatie secretă pentru cei care încearcă să-şi protejeze colegii sau pe cei aflaţi sub ei şi sunt mai îndrăzneţi cu şefii care încalcă regulile bunei-cuviinţe.
            Unde voiam să ajung? Că în literatură, linguşeala poate aparţine unor personaje, însă niciodată autorilor. Aţi observat că personajele negative sunt totdeauna mai vii şi mai convingătoare decât cele binecuvântate de prozatori cu toate virtuţile omeneşti? Omagiile interesate ale scriitorilor au viaţă scurtă. Literatura care rămâne este mai degrabă o negare a realităţii, deseori prin reinventare, şi chiar o bătaie de joc la adresa societăţii, a unor profesii, a unor tipuri umane. Să nu uităm că şi unele credinţe religioase au apărut ca nişte schisme în raport cu doctrina oficială. Cât de mult l-a mai batjocorit, în scris şi oral, Caragiale pe Eminescu! ( Poate de aceea, remarca un încă tânăr critic literar, a avut ulterior remuşcări şi a devenit unul dintre primii apologeţi ai poetului.) Nenea Iancu l-a parodiat cu voioşie şi pe prietenul Delavrancea. Dar e obligatoriu ca atât autorul, cât şi personajul luat peste picior să nu ia povestea personal, ceea ce nu e deloc uşor.  Când eram foarte tânăr şi terminam liceul, n-am avut nici măcar tăria de a accepta nişte adevăruri simple, legate de mine. La ultima oră de dirigenţie, diriginta noastră, neuitata Ani Şerban ( nu era ruda mea şi nu ştiu dacă mai trăieşte : ar trebui să aibă acum peste optzeci de ani), ne-a făcut câte o scurtă caracterizare şi şi ne-a dat sfaturi care să ne folosească pe viitor. În prostia mea, mă aşteptam să-mi spună că sunt un tip profund, genial, original etc. Citeam foarte mult, publicam poezii prin reviste de prestigiu şi ce altceva ar fi putut să-mi comunice? Surpriza a fost mare. În loc de elogiile visate de mine, doamna noastră, căreia îi aduc acum un omagiu foarte târziu, mi-a zis că sunt un ins prea singur, prea izolat, un neadaptat la realităţile vieţii şi că voi avea mult de suferit din această cauză. Sfatul ei era să ies mai mult în lume, să socializez, să mă implic în felurite activităţi. Parcă m-ar fi lovit cu o măciucă în moalele capului. M-am supărat pe dumneaei şi i-am purtat pică două-trei zile.
Dar a avut gura aurită. Aşa eram, aşa am fost şi aşa am rămas toată viaţa, spre paguba mea.

P.S. După instalarea noului windows, mă incomodează teribil poziţionarea caracterelor pe tastatură.

duminică, 3 decembrie 2017

Pauză

De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în gropile din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens al nimicului. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor ereditară, irevocabilă. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung, prea îndelung, toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul acrit al fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră ne dă o cinică țeapă? 
Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea cândva.
Abia am putut arunca un ochi printr-o fereastră întredeschisă. O vreme nu voi mai putea intra pe net și nici nu voi mai lucra cu computerul ăsta, care face pe prostul.

Să sperăm că ne vom reîntâlni.

Marea țeapă a speranței

* De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în pivnițele din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens malefic. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor din ce în ce mai accelerată. Savanții și cărturarii devin urangutani și cimpanzei, politicienii se metamorfozează în rinoceri și și hipopotami. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung (of, prea îndelung!) toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră de dă o cinică țeapă? 
Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul și el, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea când nu va mai fi nimic de făcut. Le veți fi făcut dumneavoastră pe toate.

Prin 1978, în mediile universitare se punea de un dicționar. Student fiind, am fost solicitat să scriu despre Constantin Fântâneru. Observați ironia soartei? Și nu insist. M-am îmbolnăvit în mod misterios, am stat opt luni în Spitalul Studențesc și n-am mai scris un rând douăzeci și cinci de ani, iar despre dicționar nu mai știu nimic. Recitindu-l pe Fântâneru, sunt uimit de prospețimea viziunii sale, de frumusețea interioară a personajului, de inovațiile sale de atunci, de influența pe care a avut-o asupra generației '30, dar și de faptul că este trecut cu vederea de mulți comentatori. Și i-a...inspirat pe mulți dintre cei care fac floarea literaturii noastre. Văd amprenta sa la Mihail Sebastian, foarte discret la Camil, la Eliade, la Ionescu, în târziul Solitarul. Mai mult decât toți cei menționați mai sus, Fântâneru are și o perspectivă poetică asupra lumii.

*„ Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini nițică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviință,
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.
Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.
Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.
Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, si de am fi tobă de carte si de erudiţie, si de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.
Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.”
(din “Primejdia mărturisirii”, de Nicolae Steinhardt, Editura"Humanitas, 2006)

*"În mai 1927 a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C. Brătianu sărbătorea cu foştii colegi 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul Liceului «Sf.Sava», Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi când au intrat în clasă Ionel I.C. Brătianu, alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «Opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am realizat aceasta în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru ca prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie!». Mi-a rămas în cap. Şi asta a spus-o în toate clasele, din cursul superior."(Şerban Milcoveanu în Adrian Majuru, " Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi", Editura Compania, Bucureşti, 2006)