Aseară, pe TRINITAS TV, o surpriză foarte plăcută : invitatul unei emisiuni era cunoscutul scriitor român Filip Florian. N-am citit de el decât Degete mici, dar romanul mi-a plăcut suficient de mult ca să înțeleg că asist la desfășurarea operei unuia dintre cei mai importanți prozatori români de azi. Îmi reproșez că nu mi-am procurat la timp Zilele regelui și Toate bufnițele.
Răspunzând întrebărilor unui moderator foarte inteligent și instruit, Filip Florian mângâia ideile, într-o coregrafie plină de eleganță. Totul, de la tonalitatea pe care vorbea, până la gesturile delicate și de o stranie candoare, revela personalitatea unui nobil adevărat, o personalitate înzestrată de Dumnezeu cu har, dar și cu un inefabil rafinament interior. Deschis, firesc, civilizat, extrem de interesant și de profund, Filip Florian m-a cucerit definitiv. În altă ordine de idei, ca romancier, el a găsit, probabil, o formulă artistică inspirată, cu care se poate ieși în lume.
Felicit din nou postul TRINITAS TV pentru frumoasa inițiativă de a invita în studiourile sale scriitori de marcă, precum Radu Aldulescu și Filip Florian. TRINITAS TV a avut ca oaspeți, în mod sigur, și alți autori, dar nu i-am prins, cum se spune.
Probabil TRINITAS TV face pentru cultura noastră mai mult decât toate celelalte canale de televiziune, luate împreună.
luni, 24 decembrie 2012
duminică, 23 decembrie 2012
Semnal editorial : „Melancolii în formă continuată” de Kocsis Francisko
Noua carte a lui Kocsis Francisko, Melancolii în formă continuată, Editura Ardealul, 2012, confirmă marele talent al poetului, unul dintre cei mai valoroși ai generației noastre. Sunt poeme profunde, de amplă respirație, care tulbură și încântă. Cartea, scrisă pe o tonalitate înaltă, copleșitoare, este o adevărată sărbătoare estetică. O recomand cu căldură tuturor iubitorilor de poezie.
Felicitări, KOCSIS FRANCISKO !
P.S. 1. L-am prezentat mai amplu pe autor când i-am reprodus niște poeme în acest spațiu.
2. Regret că timpul nu mi-a permis să scriu o cronică literară la cărțile semnalate, în ultima vreme, pe blogul meu. Fiecare volum ar fi meritat cu prisosință acest lucru.
Felicitări, KOCSIS FRANCISKO !
P.S. 1. L-am prezentat mai amplu pe autor când i-am reprodus niște poeme în acest spațiu.
2. Regret că timpul nu mi-a permis să scriu o cronică literară la cărțile semnalate, în ultima vreme, pe blogul meu. Fiecare volum ar fi meritat cu prisosință acest lucru.
joi, 20 decembrie 2012
O minte frumoasă
Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.
M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști și băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul în mână și a apărut, după lungi și multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând „pe culme”, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.
M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Iată ce mi-a scris un prieten comun, excelent poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. :
G. nu e popă, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care,nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino ( Stratan - n. m. Ș. T. )dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.
Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu votci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar câțiva actori, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în didamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.
Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Cam ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.
Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos.
Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?
De aceea înțeleg de ce Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat.
De ce Stratan și-a pierdut răbdarea.
De ce Michael Jackson s-a prăbușit ca un copil lovit de o piatră.
De ce lui Maradona i-au explodat mințile.
Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor fascina de-a pururi.
marți, 18 decembrie 2012
Mesaj extraterestru ?
S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1977, în reţeaua Southern ITV (care cuprinde Londra de Sud şi Sud-Est), la o emisiune de televiziune din Anglia. martinfrost.ws arată că, timp de cinci minute, începând de la ora 17.12, mesajul s-a suprapus peste vocea prezentatorului de ştiri, Ivor Mills. Cinci emiţătoare au fost deturnate în acelaşi timp, răspândite pe distanţe mari, iar Autorităţile Independente ale Audiovizualului nu au fost conştiente de faptul că mesajul este superior semnalului lor. Specialiştii în OZN i-au asigurat pe ascultătorii emisiunii că este un mesaj extraterestru, deoarece conţinea nume, concepte şi expresii întâlnite frecvent în pretinsele contacte cu cei din alte lumi.
Iată mesajul: „Vă vorbeşte Vrillon, reprezentant al Comandamentului Galactic Ashtar. Timp de mai mulţi ani, unii dintre voi ne-aţi văzut pe cer sub forma unor lumini. Ne adresăm vouă cu iubire, în pace şi înţelepciune, aşa cum am făcut aceasta cu fraţii şi surorile voastre de pe întreaga voastră planetă, Terra. Am venit să vă avertizăm despre destinul rasei şi al lumii voastre şi intenţionăm să vă sfătuim cu înţelepciune pentru a putea să comunicaţi semenilor voştri, care este calea cea mai bună pe care trebuie să o adoptaţi, pentru a evita în felul acesta toate dezastrele care ameninţă atât lumea voastră, cât şi alte lumi din jurul vostru. Această intervenţie este necesară pentru a putea să participaţi la Marea Trezire Spirituală ce va avea loc atunci când planeta voastră Terra va trece într-o nouă eră, a Vărsătorului.
Această nouă eră, a profundelor transformări, ar putea să fie pentru rasa voastră o perioadă de iubire, bunăvoinţă, mare pace şi evoluţie, cu condiţia ca aceia care vă conduc, unii dintre ei din umbră, să devină conştienţi de forţele rele care le întunecă acum judecata. Rămâneţi calmi şi ascultaţi cu atenţie ce am să vă spun, căci această şansă s-ar putea să nu se mai repete. Toate armele voastre distrugătoare şi nefaste trebuie să fie neîntârziat suprimate.
Vremea conflictelor şi a războaielor trebuie să devină pentru voi ceva de domeniul trecutului, iar rasa din care faceţi parte ar putea să progreseze cu uşurinţă spre noi niveluri, mult mai elevate, de evoluţie, dacă vă veţi arăta demni de aceasta în faţa lui Dumnezeu.
Nu vă mai rămâne decât puţin timp pentru a putea să trăiţi cu toţii împreună în iubire, pace şi bunăvoinţă. Peste tot pe această planetă mici grupuri sînt inspirate de noi şi vă învaţă deja aceasta. Ei se află aici pentru a vă transmite lumina plină de înţelepciune a noii ere care se naşte. Sunteţi liberi să le acceptaţi sau să le respingeţi învăţăturile autentice, dar luaţi aminte, căci numai aceia care vor învăţa să trăiască în pace şi iubire, vor avea cu siguranţă acces la sferele superioare ale evoluţiei spirituale.
Trebuie să mai ştiţi că există numeroşi profeţi şi ghizi spirituali falşi ce acţionează în lumea voastră. Ei vă iau şi apoi vă consumă energia, pe care voi o numiţi bani! Şi apoi o utilizează în scopuri malefice, neoferindu-vă în schimb decât mizerii fără valoare! Pentru aceia dintre voi care au trezit bunul simţ şi intuiţia, Sinele vostru divin, profund vă va apăra cu uşurinţă de toate acestea.
Învăţaţi neîntârziat să fiţi atenţi la vocea voastră interioară, care vă ajută să discerneţi adevărul de eroare, permiţându-vă să evitaţi starea de confuzie, haosul lăuntric şi minciuna. Învăţaţi să ascultaţi această voce divină care se află în fiecare dintre voi şi îndreptaţi-vă pe calea evoluţiei spirituale, fiind totodată perseverenţi. Acesta este mesajul nostru către prietenii noştri.
V-am observat toate progresele pe care le-aţi făcut de mai mulţi ani, tot aşa cum voi observaţi luminile de la vehiculele noastre ce apar pe cer. Există pe Pământ şi în jurul Pământului, mai multe fiinţe decât savanţii voştri vor să admită. Suntem profund îngrijoraţi pentru voi şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a vă ajuta pe drumul vostru către lumină.
Nu vă temeţi, căutaţi să vă cunoaşteţi şi să vă înţelegeţi cu adevărat pe voi înşivă, pentru a trăi în armonie şi iubire pe planeta voastră Terra! Noi cei din Comandamentul Galactic Ashtar vă mulţumim pentru atenţia acordată. Vom părăsi acum planul existenţei voastre pământeşti. Fiţi binecuvântaţi în numele iubirii supreme şi al adevărului cosmic...”
P.S. O informație de pe YouTube arată așa :
„Apocalipsa de pe 21 decembrie 2012 nu a fost prezisă doar de calendarul mayaş, ci şi de cea mai veche scriere chinezească, „I Ching” sau „Cartea Schimbărilor”.
La începutul anilor 1970, cercetătorul american Terence McKenna, care a analizat structura cărţii chinezeşti, arată, suprinzător, că lumea pare să ia sfârşit pe 21 decembrie 2012, dată care coincide cu Apocalipsa prevestită de mayaşi.
Conform unor teorii, pe 21 decembrie 2012 Terra se va alinia cu centrul Căii Lactee, polii magnetici ai Soarelui se vor inversa, iar Terra va fi dată peste cap, la propriu. Axa de rotaţie a Pământului se va înclina, polii vor ajunge la nivelul Ecuatorului, iar Terra va începe să se învârtă în sens invers. Astfel omenirea, aşa cum o ştim, va lua sfârşit.
Americanii de la Universitatea Princeton arată, însă, într-un studiu din 2006, că, în urmă cu 800 de milioane de ani, regiunea arctică s-a mutat brusc la Ecuator.”
Iată mesajul: „Vă vorbeşte Vrillon, reprezentant al Comandamentului Galactic Ashtar. Timp de mai mulţi ani, unii dintre voi ne-aţi văzut pe cer sub forma unor lumini. Ne adresăm vouă cu iubire, în pace şi înţelepciune, aşa cum am făcut aceasta cu fraţii şi surorile voastre de pe întreaga voastră planetă, Terra. Am venit să vă avertizăm despre destinul rasei şi al lumii voastre şi intenţionăm să vă sfătuim cu înţelepciune pentru a putea să comunicaţi semenilor voştri, care este calea cea mai bună pe care trebuie să o adoptaţi, pentru a evita în felul acesta toate dezastrele care ameninţă atât lumea voastră, cât şi alte lumi din jurul vostru. Această intervenţie este necesară pentru a putea să participaţi la Marea Trezire Spirituală ce va avea loc atunci când planeta voastră Terra va trece într-o nouă eră, a Vărsătorului.
Această nouă eră, a profundelor transformări, ar putea să fie pentru rasa voastră o perioadă de iubire, bunăvoinţă, mare pace şi evoluţie, cu condiţia ca aceia care vă conduc, unii dintre ei din umbră, să devină conştienţi de forţele rele care le întunecă acum judecata. Rămâneţi calmi şi ascultaţi cu atenţie ce am să vă spun, căci această şansă s-ar putea să nu se mai repete. Toate armele voastre distrugătoare şi nefaste trebuie să fie neîntârziat suprimate.
Vremea conflictelor şi a războaielor trebuie să devină pentru voi ceva de domeniul trecutului, iar rasa din care faceţi parte ar putea să progreseze cu uşurinţă spre noi niveluri, mult mai elevate, de evoluţie, dacă vă veţi arăta demni de aceasta în faţa lui Dumnezeu.
Nu vă mai rămâne decât puţin timp pentru a putea să trăiţi cu toţii împreună în iubire, pace şi bunăvoinţă. Peste tot pe această planetă mici grupuri sînt inspirate de noi şi vă învaţă deja aceasta. Ei se află aici pentru a vă transmite lumina plină de înţelepciune a noii ere care se naşte. Sunteţi liberi să le acceptaţi sau să le respingeţi învăţăturile autentice, dar luaţi aminte, căci numai aceia care vor învăţa să trăiască în pace şi iubire, vor avea cu siguranţă acces la sferele superioare ale evoluţiei spirituale.
Trebuie să mai ştiţi că există numeroşi profeţi şi ghizi spirituali falşi ce acţionează în lumea voastră. Ei vă iau şi apoi vă consumă energia, pe care voi o numiţi bani! Şi apoi o utilizează în scopuri malefice, neoferindu-vă în schimb decât mizerii fără valoare! Pentru aceia dintre voi care au trezit bunul simţ şi intuiţia, Sinele vostru divin, profund vă va apăra cu uşurinţă de toate acestea.
Învăţaţi neîntârziat să fiţi atenţi la vocea voastră interioară, care vă ajută să discerneţi adevărul de eroare, permiţându-vă să evitaţi starea de confuzie, haosul lăuntric şi minciuna. Învăţaţi să ascultaţi această voce divină care se află în fiecare dintre voi şi îndreptaţi-vă pe calea evoluţiei spirituale, fiind totodată perseverenţi. Acesta este mesajul nostru către prietenii noştri.
V-am observat toate progresele pe care le-aţi făcut de mai mulţi ani, tot aşa cum voi observaţi luminile de la vehiculele noastre ce apar pe cer. Există pe Pământ şi în jurul Pământului, mai multe fiinţe decât savanţii voştri vor să admită. Suntem profund îngrijoraţi pentru voi şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a vă ajuta pe drumul vostru către lumină.
Nu vă temeţi, căutaţi să vă cunoaşteţi şi să vă înţelegeţi cu adevărat pe voi înşivă, pentru a trăi în armonie şi iubire pe planeta voastră Terra! Noi cei din Comandamentul Galactic Ashtar vă mulţumim pentru atenţia acordată. Vom părăsi acum planul existenţei voastre pământeşti. Fiţi binecuvântaţi în numele iubirii supreme şi al adevărului cosmic...”
P.S. O informație de pe YouTube arată așa :
„Apocalipsa de pe 21 decembrie 2012 nu a fost prezisă doar de calendarul mayaş, ci şi de cea mai veche scriere chinezească, „I Ching” sau „Cartea Schimbărilor”.
La începutul anilor 1970, cercetătorul american Terence McKenna, care a analizat structura cărţii chinezeşti, arată, suprinzător, că lumea pare să ia sfârşit pe 21 decembrie 2012, dată care coincide cu Apocalipsa prevestită de mayaşi.
Conform unor teorii, pe 21 decembrie 2012 Terra se va alinia cu centrul Căii Lactee, polii magnetici ai Soarelui se vor inversa, iar Terra va fi dată peste cap, la propriu. Axa de rotaţie a Pământului se va înclina, polii vor ajunge la nivelul Ecuatorului, iar Terra va începe să se învârtă în sens invers. Astfel omenirea, aşa cum o ştim, va lua sfârşit.
Americanii de la Universitatea Princeton arată, însă, într-un studiu din 2006, că, în urmă cu 800 de milioane de ani, regiunea arctică s-a mutat brusc la Ecuator.”
duminică, 16 decembrie 2012
Viscolul, tastatura și măreția morală
* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori, trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ? Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii. Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ?
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori, trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ? Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii. Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ?
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.
Ah, profesorii ăștia !
Îmi aduc aminte că prin 1990, imediat după lovitura de stat, cineva a cerut proaspeților miniștri să stea și ei la cozile care se formau în fața magazinelor. „Sigur că vom sta ! Chia vă mulțumim că ați ridicat problema asta !” a strigat unul, cu o umilință scăldată în entuziasm. „Vom sta la toate cozile și vom prospera alături de popor !” Când vezi unde s-a ajuns acum, te simți rușinat că ești român. Tocmai am văzut o scenă la televizor în care un elev supradimensionat îi bătea cu pumnul în catalog unui profesor mititel și îi urla : „Bă, dacă îmi pui doi, te omor ! ” Spre lauda lui, profesorul, care îi ajungea elevului la brâu, și-a păstrat calmul și a încercat să treacă nota în catalog. Ți-ai găsit ! Învățăcelul a răsturnat catedra, pentru a nu-i permite amărâtului magistru să-și facă meseria. Cum la noi datul cu părerea este principalul sport național, invitații din platoul unei televiziuni au început să trăncăne. Și ce credeți că a spus o nulitate arătând a doamnă ? Că de vină este profesorul, „fiindcă pare prea tolerant ” ! Nimic de comentat. Sunt sigur că toți tinerii intelectuali de valoare, care studiază la Universitate, vor da năvală în învățământ, să se angajeze pe câteva sute de lei, pentru răbda de foame, a umbla în haine de cerșetori și a fi înjurați sau bătuți de frumoșii care au nevoie de învățătură cum am eu de apă în pantofi.
Cu câțiva ani în urmă, bănuind că vor rămâne veșnic la putere, guvernanții de atunci au dat, în absența oricărui dialog social, o Lege a Învățământului care aservește școala puterii politice. De altfel nu este singura „reformă” dementă a foștilor răsfățați ai soartei. Dar toate ideile crețe promovate atunci s-au întors împotriva autorilor lor : „Cine ridică sabia... ”
Să vedem cum vor inova, acum, domeniul amintit noii ocupanți ai fotoliilor de miniștri și de parlamentari. Sau e valabilă și zicala potrivit căreia „nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește ”?
La o adică, numai nenorociții ăștia de profesori sunt de vină. Ar trebui să desființăm meseria lor - cine are nevoie de boșorogi care să ne bată la cap cu tâmpeniile lor ? -, iar școlile să fie transformate în cluburi, unde putem intra înarmați, ca în vechile Saloon-uri americane.
Păi, e libertate sau nu ?
Cu câțiva ani în urmă, bănuind că vor rămâne veșnic la putere, guvernanții de atunci au dat, în absența oricărui dialog social, o Lege a Învățământului care aservește școala puterii politice. De altfel nu este singura „reformă” dementă a foștilor răsfățați ai soartei. Dar toate ideile crețe promovate atunci s-au întors împotriva autorilor lor : „Cine ridică sabia... ”
Să vedem cum vor inova, acum, domeniul amintit noii ocupanți ai fotoliilor de miniștri și de parlamentari. Sau e valabilă și zicala potrivit căreia „nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește ”?
La o adică, numai nenorociții ăștia de profesori sunt de vină. Ar trebui să desființăm meseria lor - cine are nevoie de boșorogi care să ne bată la cap cu tâmpeniile lor ? -, iar școlile să fie transformate în cluburi, unde putem intra înarmați, ca în vechile Saloon-uri americane.
Păi, e libertate sau nu ?
vineri, 14 decembrie 2012
Semnal editorial : „Cronologia lumii literare românești” de Marin Neagu
În Cronologia lumii literare românești ( Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012 ), lucrare masivă, de aproape 500 de pagini, probabil o actualizare a cărții Istoria literaturii române în date ( 2001 ), Marin Neagu ( n. 1956 ) este interesat de „ reperele biografice semnificative ale scriitorilor, revistele și grupările literare, evenimentele editoriale, evoluția instituțiilor de cultură, premiile literare.” Am citat din ampla prezentare făcută autorului pe pagina a doua. Pe scurt, Marin Neagu consemnează tot ce se întâmplă semnificativ în literatura noastră, de la începuturile incerte ale primului text scris în limba română ( secolul al IX-lea, 1392, 1420 sau 1495 ? ) până la 27 octombrie, 2012, când „moare, la București, Alexandru George”, despre care se spune că „era un George Demetru Ladima al criticii literare românești”. Volumul a necesitat o muncă sisifică - peisajul literar se înnoiește continuu ! -, Marin Neagu consultând „cele mai importante istorii ale literaturii române, dicționare literare, biografii, autobiografii, tabele cronologice, memorii, interviuri, colecții de reviste.” Este un mega-tabel cronologic, dacă putem spune așa, o poveste pasionantă a literaturii naționale. Lucru remarcabil, fiecare eveniment luat în considerație este valorizat și dimensionat corespunzător printr-o opinie critică, fie a autorului, fie a unei voci prestigioase din spațiul artistic respectiv.
Marin Neagu, doctor magna cum laude în filologie, cu o teză despre filosofia populară asupra răului ( 2010 ) a mai scris Jucătorul de cărți ( 2002 ) și Cartea relelor. Imaginarul malefic în folclorul literar românesc ( 2009 ). De asemenea, este autorul unor cărți de interes didactic și al unor recenzii, cronici și studii critice publicate în presa literară.
Posesor al unei inteligențe ieșite din comun și admirabil înzestrat ca prozator și critic literar, Marin Neagu ne-ar putea dărui, în viitor, romane și cărți de proză scurtă care să rămână.
Îi mulțumesc cronicarului că nu m-a trecut cu vederea și s-a ocupat, la pag. 404-405, și de aparițiile mele editoriale.
Marin Neagu, doctor magna cum laude în filologie, cu o teză despre filosofia populară asupra răului ( 2010 ) a mai scris Jucătorul de cărți ( 2002 ) și Cartea relelor. Imaginarul malefic în folclorul literar românesc ( 2009 ). De asemenea, este autorul unor cărți de interes didactic și al unor recenzii, cronici și studii critice publicate în presa literară.
Posesor al unei inteligențe ieșite din comun și admirabil înzestrat ca prozator și critic literar, Marin Neagu ne-ar putea dărui, în viitor, romane și cărți de proză scurtă care să rămână.
Îi mulțumesc cronicarului că nu m-a trecut cu vederea și s-a ocupat, la pag. 404-405, și de aparițiile mele editoriale.
luni, 10 decembrie 2012
Semnal editorial : cărți de Tudor Cristea și Margareta Bineață
La Editura Bibliotheca din Târgoviște, au apărut două excelente cărți de eseuri de critică și istorie literară : Cărți și autori de azi de Margareta Bineață și Revizuiri și consemnări de Tudor Cristea. Margareta Bineață este un valoros cronicar literar, consecvent colaborator al revistei Litere, iar Tudor Cristea, directorul aceleiași publicații, este poet, romancier și un prestigios critic și istoric literar. Ideile sale mereu noi și foarte pătrunzătoare, ca și stilul elegant și seducător, fac din Tudor Cristea un strălucit eseist, din aceeași familie cu Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu. Îi mulțumesc autorului că și în ultimul său volum mi-a făcut onoarea de a-mi dedica un capitol ( pag. 254-260 ). Cum astăzi este ziua sa de naștere, îi urez să aibă parte de o viață lungă, luminată de iubire și să ne bucure în continuare cu nenumărate cărți de valoare !
LA MULȚI ANI, TUDOR CRISTEA !
LA MULȚI ANI, TUDOR CRISTEA !
duminică, 9 decembrie 2012
Semnal editorial : Stan V. Cristea despre Marin Preda
După uimitoarea lucrare despre Constantin Noica, Stan V. Cristea este prezent din nou în librării cu un volum despre Marin Preda : „MARIN PREDA. REPERE BIOBILIOGRAFICE”, RCR Editorial, București, 2012.
Mărturisesc, o dată în plus, că am o mare admirație față de acțiunea literară a poetului și cărturarului Stan V. Cristea, personalitate reprezentativă pentru cultura teleormăneană. Competența, dăruirea și altruismul care îl caracterizează pe autor sunt unice în întreg peisajul literar românesc. Mă simt onorat că trăiesc pe aceleași plaiuri cu Domnia Sa.
Prezenta carte este o contribuție fundamentală la bibliografia operei lui Marin Preda, un instrument indispensabil pentru toți cei interesați de proza celui care a scris Moromeții. Textul impune prin evidentul profesionalism cu care este întocmit și prin exhaustivitate. Nimic din ce s-a scris despre Preda nu este ocolit, ceea ce este absolut impresionant.
Îi dorim autorului o viață lungă și rodnică, ca să ne poată bucura și cu alte asemenea monumente literar-culturale.
Mărturisesc, o dată în plus, că am o mare admirație față de acțiunea literară a poetului și cărturarului Stan V. Cristea, personalitate reprezentativă pentru cultura teleormăneană. Competența, dăruirea și altruismul care îl caracterizează pe autor sunt unice în întreg peisajul literar românesc. Mă simt onorat că trăiesc pe aceleași plaiuri cu Domnia Sa.
Prezenta carte este o contribuție fundamentală la bibliografia operei lui Marin Preda, un instrument indispensabil pentru toți cei interesați de proza celui care a scris Moromeții. Textul impune prin evidentul profesionalism cu care este întocmit și prin exhaustivitate. Nimic din ce s-a scris despre Preda nu este ocolit, ceea ce este absolut impresionant.
Îi dorim autorului o viață lungă și rodnică, ca să ne poată bucura și cu alte asemenea monumente literar-culturale.
vineri, 7 decembrie 2012
Viețile paralele
Când eram licean, în fiecare iarnă visam prima ninsoare. Noaptea alergam printre fulgii de nea, iar dimineața fugeam la școală și îi anunțam pe colegii mei : „Astăzi va ninge ! ” Și, într-adevăr, pe la zece dimineața începea să viscolească precum în Mirceștii lui Alecsandri. De vreo două ori s-a nimerit ca miracolul să se producă pe 22 noiembrie, ziua de naștere a fetei de care eram îndrăgostit, dar pe care n-am îndrăznit niciodată să o abordez. Se numea Mariana U. și din 1976 n-am mai știut nimic despre ea. Abia acum, când am finalizat romanul Călugărul Negru - în care am luat-o ca model pentru personajele Ioana și Sevghin ! -, am aflat că are doi copii, o fată și un băiat, mari și la casele lor. I-am descoperit pe Facebook ! Stranie coincidență !
Pentru mine n-a venit niciodată Moș Nicolae, așa că nu-mi puneam problema dacă există.
Fiica mea era însă atât de uimită de darurile moșului și de puterea acestuia de a străbate instantaneu spații infinite și de a deschide uși încuiate, încât m-a rugat, dacă se poate, să i-l prind pe bătrân, ca să-l vadă și ea. Urma, evident, să îi dăm și noi cadouri și să-l eliberăm, după ce îl vom fi tratat cu bunătăți. Ca să îl facem să întârzie, îi puneam, lângă ghetuțe, un pahar plin cu Cola - sau uneori cu vin roșu - și două prăjituri. Nicolle adormea prima și, când se trezea, fugea la locul unde amenajasem capcana. Moșul își lăsa darurile și bea fără greș sucul sau vinul, dar uneori uita de prăjituri. „A venit ”, exclama Nicolle, în al noulea cer. Apoi mă întreba de ce nu am reușit să-l capturez. Mă scuzam în fel și chip, dar nicio explicație n-o mulțumea.
De mai mulți ani, Moșul a reînceput să mă ocolească. E clar că nu voi mai avea ocazia să-l sechestrez.
A început în schimb să mi se întâmple tot mai des un fenomen straniu. Stau de vorbă cu diferiți oameni și evocăm momente din copilăria și adolescența noastră. Nu-și mai amintesc nimic din ceea ce le povestesc eu. La rândul meu sunt sigur că ei fabulează la gros, imaginând tot felul de întâmplări nicicând petrecute în scurta noastră existență pământească.
Fiecare își reinventează viața într-un mod cât mai suportabil, pornind de la trecut, pe care îl reface din temelii.
Spre durerea mea, e clar că ducem vieți paralele, mișcându-ne pe niște canale care nu comunică unele cu altele decât prin vagi sunete, abia auzite în întuneric.
Pentru mine n-a venit niciodată Moș Nicolae, așa că nu-mi puneam problema dacă există.
Fiica mea era însă atât de uimită de darurile moșului și de puterea acestuia de a străbate instantaneu spații infinite și de a deschide uși încuiate, încât m-a rugat, dacă se poate, să i-l prind pe bătrân, ca să-l vadă și ea. Urma, evident, să îi dăm și noi cadouri și să-l eliberăm, după ce îl vom fi tratat cu bunătăți. Ca să îl facem să întârzie, îi puneam, lângă ghetuțe, un pahar plin cu Cola - sau uneori cu vin roșu - și două prăjituri. Nicolle adormea prima și, când se trezea, fugea la locul unde amenajasem capcana. Moșul își lăsa darurile și bea fără greș sucul sau vinul, dar uneori uita de prăjituri. „A venit ”, exclama Nicolle, în al noulea cer. Apoi mă întreba de ce nu am reușit să-l capturez. Mă scuzam în fel și chip, dar nicio explicație n-o mulțumea.
De mai mulți ani, Moșul a reînceput să mă ocolească. E clar că nu voi mai avea ocazia să-l sechestrez.
A început în schimb să mi se întâmple tot mai des un fenomen straniu. Stau de vorbă cu diferiți oameni și evocăm momente din copilăria și adolescența noastră. Nu-și mai amintesc nimic din ceea ce le povestesc eu. La rândul meu sunt sigur că ei fabulează la gros, imaginând tot felul de întâmplări nicicând petrecute în scurta noastră existență pământească.
Fiecare își reinventează viața într-un mod cât mai suportabil, pornind de la trecut, pe care îl reface din temelii.
Spre durerea mea, e clar că ducem vieți paralele, mișcându-ne pe niște canale care nu comunică unele cu altele decât prin vagi sunete, abia auzite în întuneric.
joi, 6 decembrie 2012
Zăpezile vin pentru oamenii fericiți
Numai oamenii fericiți iubesc zăpezile. Chiar dacă, întâmplător, ei sunt acum abătuți ori obosiți.
Zăpezile vin pentru ei.
Regula e aceasta : dacă te poți bucura de ninsori, poți ajunge la porțile beatitudinii.
Va ninge.
Pentru îndrăgostiții cărora li se pare că iubitele lor sunt mai frumoase într-un decor scandinav.
Pentru cei care îl citesc pe Esenin și gustă vodca rusească.
Pentru admiratorii lui Knut Hamsun și Johan Bojer.
Pentru nebunii frumoși care se pierd în tablourile lui Thomas Kinkade.
Pentru toate femeile care poartă uimirea cu ele ca pe un motan alb și afectuos.
Oamenilor prizonieri în propria nefericire, ca într-o colivie de sticlă, ar trebui să le crească aripi, pentru a putea migra în țări calde și frumoase.
Zăpezile vin pentru ei.
Regula e aceasta : dacă te poți bucura de ninsori, poți ajunge la porțile beatitudinii.
Va ninge.
Pentru îndrăgostiții cărora li se pare că iubitele lor sunt mai frumoase într-un decor scandinav.
Pentru cei care îl citesc pe Esenin și gustă vodca rusească.
Pentru admiratorii lui Knut Hamsun și Johan Bojer.
Pentru nebunii frumoși care se pierd în tablourile lui Thomas Kinkade.
Pentru toate femeile care poartă uimirea cu ele ca pe un motan alb și afectuos.
Oamenilor prizonieri în propria nefericire, ca într-o colivie de sticlă, ar trebui să le crească aripi, pentru a putea migra în țări calde și frumoase.
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Timpul, un hamac în ceață
Simt că am trăit milioane de ani.
Numai cărțile de istorie m-au făcut să tec neschimbat prin vreo patruzeci de milenii. Și am trăit cu toată ființa mea fiecare clipă, bătălie, trădare, revoluție sau poveste de dragoste.
În cimitir am petrecut vreo cinci mii de ani lungi și fericiți, citind pe unul și pe altul. Cehov mi-a luat vreo trei veacuri. Faulkner, cinci. Gogol și Dostoievski, cam tot atât. Iar Thomas Mann, peste o mie. Ăsta a avut la dispoziție o eternitate. Putea să mai vândă și altora câteva secole.
Am câștigat zeci de ani cu Mark Twain și Constantin Chiriță, într-o poiana cu flori de lavandă și cu mulți fluturi.
De mult timp observasem că timpul se scurge altfel pentru mine decât pentru prietenii mei. Vacanțele de vară erau fără sfârșit. Dacă începeam în socialism, terminam în Antichitate. Cele de iarnă erau niște zile polare, iradiind răbdarea lui Dumnezeu. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam peste patru ani, într-o sâmbătă albită de ninsori viscolite.
De aceea n-am fost surprins când un coleg de școală pe care nu-l văzusem de trei decenii și jumătate m-a oprit la Piața Gorjului și m-a întrebat ce mai fac. Pe el l-am recunoscut numai după voce.
Prin clasa a șasea, o profesoară mai fâșneață, care ne privea ca pe niște curiozități zoologice, ne-a întrebat cam cât timp ne iau cele trei mese zilnice. Mi-a venit rândul, m-am ridicat în picioare, mi-am dres vocea și am spus :
- Două ore micul dejun, trei prânzul și patru ceasuri și jumătate cina.
Se uitau toți ca nebunii la mine.
Acum se apropie amurgul și mă mișc parcă în ritmul propozițiilor unui text de Dino Buzzati. Cineva trece și mă salută.
- Bună seara, îmi zice.
- Bună ziua, îi răspund.
Numai cărțile de istorie m-au făcut să tec neschimbat prin vreo patruzeci de milenii. Și am trăit cu toată ființa mea fiecare clipă, bătălie, trădare, revoluție sau poveste de dragoste.
În cimitir am petrecut vreo cinci mii de ani lungi și fericiți, citind pe unul și pe altul. Cehov mi-a luat vreo trei veacuri. Faulkner, cinci. Gogol și Dostoievski, cam tot atât. Iar Thomas Mann, peste o mie. Ăsta a avut la dispoziție o eternitate. Putea să mai vândă și altora câteva secole.
Am câștigat zeci de ani cu Mark Twain și Constantin Chiriță, într-o poiana cu flori de lavandă și cu mulți fluturi.
De mult timp observasem că timpul se scurge altfel pentru mine decât pentru prietenii mei. Vacanțele de vară erau fără sfârșit. Dacă începeam în socialism, terminam în Antichitate. Cele de iarnă erau niște zile polare, iradiind răbdarea lui Dumnezeu. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam peste patru ani, într-o sâmbătă albită de ninsori viscolite.
De aceea n-am fost surprins când un coleg de școală pe care nu-l văzusem de trei decenii și jumătate m-a oprit la Piața Gorjului și m-a întrebat ce mai fac. Pe el l-am recunoscut numai după voce.
Prin clasa a șasea, o profesoară mai fâșneață, care ne privea ca pe niște curiozități zoologice, ne-a întrebat cam cât timp ne iau cele trei mese zilnice. Mi-a venit rândul, m-am ridicat în picioare, mi-am dres vocea și am spus :
- Două ore micul dejun, trei prânzul și patru ceasuri și jumătate cina.
Se uitau toți ca nebunii la mine.
Acum se apropie amurgul și mă mișc parcă în ritmul propozițiilor unui text de Dino Buzzati. Cineva trece și mă salută.
- Bună seara, îmi zice.
- Bună ziua, îi răspund.
marți, 27 noiembrie 2012
Minunatul obicei de a fuma
Toată lumea condamnă fumatul.
E ucigător, te dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel.
Dar câtă bucurie e în gestul de a inhala fum dintr-o coloană de tutun aprins !
Am fumat cu intermitermșă din 1977 până în 1992. Chiar dacă eram departe de performanțele prietenului meu Ion Stratan, care ducea patru sau chiar cinci pachete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău. Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem despre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea în Elveția, la tratament. După externare, înainte de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o lua de la capăt. Marquez fuma optzeci de bucăți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A și scris : ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam același lucru. ”Uluit, am aflat că Mihail Sadoveanu era un fin degustător de tabac. Îmi mai aduc aminte de un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea perpetuu cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece secunde. Zeci de ani aflam de la poartă când primeam câte o carte de la Stratan. Un miros violent de cenușă aprinsă izvora din volumul respectiv umplând încăperile casei și curtea, destrămându-se apoi, după câteva săptămâni, pe străzile localității. Același lucru mi s-a întâmplat mai târziu, când regretatul Marin Anton îmi expedia, prin poștă, romanele sale.
Pe urmele lui Freud, aveam impresia că fumatul ne limpezea mintea. La Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu, însoțit todeauna de cea mai frumoasă femeie din sală - și, probabil, din tot orașul ! -, trăgea elegant din țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse. Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze, ești în ton cu ceilalți și te integrezi în comunitatea intelectualilor : ”Uite, sunt de-al vostru, fac ce faceți și voi !” Pe atunci pufăiau și profesorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă. Când ieșeam din sala de seminar, pe holul actualei Facultăți de Litere ne întâmpina o ceață deasă, albastră. Nu vedeam la doi pași și ne căutam ca orbii, prin neguri de nepătruns.
Țigările bulgărești BT erau cuminți și plăcute. Albanezele Arberia erau dulci și ușoare, ambalate în pachete de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitane îți aruncau plămânii în aer. Cele produse în China erau puternic aromate.
Dar nu voi uita niciodată gustul acrișor, ușor parfumat, al Kent-ului american, ca și boarea inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie să le miroși, să le pipăi, să le aprinzi.
Regret că n-am avut ocazia să încerc produsele de specialitate rusești.
Acum câteva luni, un zidar tânăr și frumos, semănând cu Sacha Distel, m-a ajutat să pun un acoperiș nou pe garaj. Omul fuma mult. Am fost curios ce ținea în gură. Kent, mi-a răspuns el. I-am cerut un chentan să-l miros, mirat defaptul că fumul în care mă învăluia meșterul nu-mi spunea nimic. Am dus la nas micul sul de hârtie umplut cu iarba-dracului. Dezamăgire. Noul Kent mirosea a coceni.
Mai plăcută era mireasma frunzelor uscate pe care cineva le aprinsese în fundul grădinii.
E ucigător, te dărâmă, chiar dacă ești construit din oțel.
Dar câtă bucurie e în gestul de a inhala fum dintr-o coloană de tutun aprins !
Am fumat cu intermitermșă din 1977 până în 1992. Chiar dacă eram departe de performanțele prietenului meu Ion Stratan, care ducea patru sau chiar cinci pachete pe zi, obiceiul acesta mi-a făcut mult rău. Răgușeam, răceam ușor, transpiram. Citisem despre Octavian Goga, care ardea și el patru pachete și se intoxica, revenindu-și numai după ce mergea în Elveția, la tratament. După externare, înainte de a se urca în tren, își cumpăra alte papiroase și o lua de la capăt. Marquez fuma optzeci de bucăți de tutun negru, dar lui otrava cu pricina nu i-a adus mari prejudicii. Cel puțin așa considera el. A și scris : ”Să fumezi sau să nu fumezi este cam același lucru. ”Uluit, am aflat că Mihail Sadoveanu era un fin degustător de tabac. Îmi mai aduc aminte de un coleg italian, Luigi Cantrino, care ne împuțea perpetuu cu niște trabucuri care se stingeau din zece în zece secunde. Zeci de ani aflam de la poartă când primeam câte o carte de la Stratan. Un miros violent de cenușă aprinsă izvora din volumul respectiv umplând încăperile casei și curtea, destrămându-se apoi, după câteva săptămâni, pe străzile localității. Același lucru mi s-a întâmplat mai târziu, când regretatul Marin Anton îmi expedia, prin poștă, romanele sale.
Pe urmele lui Freud, aveam impresia că fumatul ne limpezea mintea. La Cenaclul de Luni, Nicolae Manolescu, însoțit todeauna de cea mai frumoasă femeie din sală - și, probabil, din tot orașul ! -, trăgea elegant din țigară și ideile îi veneau parcă în palme, supuse. Credeam că făcând gestul de a duce țigara la buze, ești în ton cu ceilalți și te integrezi în comunitatea intelectualilor : ”Uite, sunt de-al vostru, fac ce faceți și voi !” Pe atunci pufăiau și profesorii, și colegii noștri, indiferent de sex sau vârstă. Când ieșeam din sala de seminar, pe holul actualei Facultăți de Litere ne întâmpina o ceață deasă, albastră. Nu vedeam la doi pași și ne căutam ca orbii, prin neguri de nepătruns.
Țigările bulgărești BT erau cuminți și plăcute. Albanezele Arberia erau dulci și ușoare, ambalate în pachete de un galben strălucitor. Greceștile Papastratos erau albe, tari, mușcătoare. Franțuzeștile Gitane îți aruncau plămânii în aer. Cele produse în China erau puternic aromate.
Dar nu voi uita niciodată gustul acrișor, ușor parfumat, al Kent-ului american, ca și boarea inconfundabilă a Marlboro-ului. Era o bucurie să le miroși, să le pipăi, să le aprinzi.
Regret că n-am avut ocazia să încerc produsele de specialitate rusești.
Acum câteva luni, un zidar tânăr și frumos, semănând cu Sacha Distel, m-a ajutat să pun un acoperiș nou pe garaj. Omul fuma mult. Am fost curios ce ținea în gură. Kent, mi-a răspuns el. I-am cerut un chentan să-l miros, mirat defaptul că fumul în care mă învăluia meșterul nu-mi spunea nimic. Am dus la nas micul sul de hârtie umplut cu iarba-dracului. Dezamăgire. Noul Kent mirosea a coceni.
Mai plăcută era mireasma frunzelor uscate pe care cineva le aprinsese în fundul grădinii.
sâmbătă, 24 noiembrie 2012
Iubiţi-i pe cei care nu vă-nghit !
Cele mai frumoase lucruri pe care le facem au semnificaţia unor declaraţii de dragoste făcute prietenilor noştri.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee. Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română. Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.
Muncim pentru cineva.
Scriem pentru altcineva.
Deseori avem surprizee. Când declarăm unui om iubire, ne pomenim cu o bâtă în cap. Fiecare gest ne este mărunţit, analizat, judecat şi întors către noroiul relelor intenţii. Prietenii noştri sunt morţi de curiozitate să afle dacă ne-am îmbătat, facem amor cu vreo colegă, furăm, minţim sau ne-am pierdut piedut minţile. Un pas în străchini din partea noastră înseamnă fericirea lor. Mulţi nici nu mai înţeleg limba solidarităţii sau a convieţuirii civilizate. Tot ce îi interesează este să ne vadă-n rahat, chiar dacă ei înoată într-o hazna fără fund.
Într-o povestire scrisă de Nicolae Velea, o bătrână se uită la doi tineri care joacă table. Ea nu ştie regulile jocului, dar priveşte cu lăcomie lupta bărbaţilor. O interesează, de fapt, cine mănâncă bătaie. Unul dintre ei, care pierde constant, prinde momentul şi îi spune curioasei :
- Vei, babo, ce-l bat p-ăsta ? Nu-l las deloc ! Uite cum îl dau afară din cutie !
Celălalt, care era mai bun, începe deliberat să joace mai prost , pentru a pierde şi a face şi el impresie bună hoaşcei. Dar nu reuşeşte deloc, spre veselia nebună a perdantului.
Cândva îl ajutam la temele mai dificile pe un licean care acum a ajuns medic. Făceam eforturi incredibile pentru a fi pe înţelesul profesoarei sale. Îl întrebam, în prealabil, ce gândeşte ea despre teme asemănătoare. Încercam să evit eşecul. Băiatul îmi povestise lucruri nemaiauzite despre cea care îi preda la clasă limba şi literatura română. Unei eleve îi făcuse tema unchiul său, cunoscutul Alexandru Paleologu, care a scris memorabila carte Treptele lumii sau drumul către sine al lui Mihail Sadoveanu. Despre ce era eseul ? Despre Sadoveanu. Cu cât a notat dăscăliţa opera maestrului ? Cu nota patru ! Altă fată beneficiase de ideile Elenei Tacciu. Cât obţinuse la evaluare ? Şase ! Profa noastră nu înţelege ideile astea, mi-a spus copilul. Pricepe numai dacă îi povestim ceva.
În condiţiile date, ce pretenţii să mai avem de la alţii ?
Nu căutăm judecători care să ne iubească.
Vrem doar să găsim nişte oameni care să înţeleagă ce le spunem.
Dar se pare că lucrul ăsta este imposibil într-o epocă în care oricine are impresia că se pricepe la orice.
luni, 19 noiembrie 2012
Vocile nopţii. O nouă prozatoare : Constanţa Roşoiu
O proză dură, cu inflexiuni acut-realiste şi voci narative sonore, scrie Constanţa Roşoiu în Preţul corect, Cartea Românească, 2012. Autoarea a câştigat mai multe concursuri de proză la nivel naţional şi este prezentată, pe ultima copetă, de însuşi Radu Aldulescu :
„ Tonalitatea resemnat-ironică a povestirilor Constanţei Roşoiu, condiţionată decisiv de culoarea locală ( se întâmplă în România profundă şi eternă ), necondiţionată de artificii-imixtiuni paraliterare, o face să sară din norma colegilor de generaţie, prozatori sau poeţi.[…] Drama omenescului plus o smerenie asumată pas cu pas, ca o necesară povară eliberatoare, sunt datele originalităţii acestui volum de debut.”
Chiar dacă faptele relatate ţin de faptul divers, nimic din scrisul autoarei nu lasă să se vadă că a fost ziaristă. Oazele de lirism sunt puţine, aproape inexistente : „ Drept înainte nu poţi ajunge prea departe ! mi-ar spune Micul Prinţ.” ( Drumul şerpuit) Fiecare povestire este istoria unui eşec, a unui drum către o fundătură inevitabilă. Simţul de observaţie este remarcabil. Evocarea întunericului şi a mirosurilor dintr-o mlaştină visată sunt suprapuse peste izul de băutură şi de mâncare proastă care se simte în dormitorul conjugal al personajului-narator din Drumul şerpuit. Nuanţele simbolice – drumul, crucea de pe margine, bezna dominatoare, mlaştina - sunt eclipsate de glasurile personajelor care se înghesuie să relateze păsurile şi necazurile unei familii aflate sub semnul nereuşitei. De altminteri, în primul plan al textelor Constanţei Roşoiu stă risiprea frumuseţii şi a omenescului în evenimente autodistrugătoare şi fatale. Pzozatoarea are ochi pentru detaliul semnificativ : „De aceea, totul în această cameră se petrece la lumina becului agăţat direct în tavan, astfel că totul părea la polul opus perfecţiunii, şi curăţenia din cameră, şi oglinda pătată, şi masa joasă din scânduri nefinisate, făcută probabil într-un moment de grabă maximă, de vreme ce ciorba se vărsa întotdeauna, indiferent de locul pe care i-l găseai farfuriei.” Când în joc intră băutura, nu mai e nimic de făcut : „ Nuţico, pe frate-miu ăsta îl poţi tu vindeca de multe, dar nu şi de băutură. De femei, da, că văd că te iubeşte, dar de băutură niciodată !” E o lume a periferiei, a sărăciei fără speranţă, a umiliţilor soartei. Ducându-se după un bărbat, Nuţi a intrat într-o horă de întâmplări traumatizante : bătăi, beţii, infidelităţi, despărţiri. Copiii sunt crescuţi de părinţi vitregi sau de bunici. Bărbatul femeii-narator nu renunţă la alcool, iar Nuţi este nevoită să-l părăsească după ce, la un Revelion, el adoarme devreme, beat turtă, musafirii pleacă, iar ea îşi face singură urările, cu un pahar de şampanie în mână. Destinul lui este implacabil, ca într-o tragedie de cartier : va muri ars, în somn, într-una dintre locuinţele aflate în construcţie, unde muncea. E o lume recăzută în sălbăticie, iar stilul de o aparenţă frustă se potriveşte cu evenimentele relatate. Zic „aparentă”, fiindcă „vocea” care povesteşte şi reflectorii sunt prinşi într-un joc subtil, care probează o dexteritate narativă surprinzătoare pentru o debutantă.
Odată cu al doilea text, Testamentul, încep să se contureze motivele predominante ale prozei scrise de Constanţa Roşoiu : insuccesul repetat, visul premonitoriu, sfârşitul accidental. Tehnica este a flashback-ului. Sofica este martora evenimentelor din sânul unei familii pe ai cărei membri îi ajută şi îi protejează, precum făcea odinioară şi mama sa. Catinca se află pe patul de moarte, iar nepoţii acesteia, care până atunci nici nu-i călcaseră pragul, se îmbulzesc zilnic la uşa ei, pentru a-şi însuşi cât mai mult din averea lăsată de bătrână. Sofica nu vede cu ochi buni rapacitatea rudelor. Gesturile personajelor sunt surprinse cu acurateţe : „Se strânseseră cu toţii în jurul Catincăi încercând care mai de care s-o alinte în fel şi chip. Doar Sofica rămăsese sprijinită de tocul uşii, cu mâinile-atârnându-i nepuntincioase pe lângă trup. Îi privea pe toţi cu ochii mijiţi şi buzele strânse-n-ntr-o linie trasată nervos pe figura încruntată. „ La sfârşit, printr-o mică inginerie financiară, folosindu-se de o procură, Sofica goleşte contul Catincăi, lăsându-i cu buza umflată pe moştenitori. În logica Soficăi, aşa este drept să se întâmple. Etica personajelor Constanţei Roşoiu le spune că ele acţionează în direcţia binelui şi au totdeauna dreptate. Este o modalitate de supravieţuire. Stilul indirect liber este bine folosit, iar episodul cu preotul care îi arată unei copile „şarpele” pe care îl are în nădragi, lăsând-o gravidă, aduce o notă de diabolic-grotesc în economia povestirii, adâncind coşmarul pe care femeile şi-l lasă moştenire din generaţie în generaţie. „Şarpele” popii devine o entitate prezentă în visul urmaşelor, anunţând nenorocirile din familie.
Trenul este monologul interior al unui bărbat care se întoarce cu soţia sa, într-un microbuz rulând cu viteză, de la nunta unor neamuri. Sugestia puternică este că oamenii trăiesc în realităţi paralele care rareori se întretaie, adică doar la petreceri şi la înmormântări, unde fiecare îşi rosteşte partitura fără legătură cu ceea ce cred ori spun ceilalţi. Din prostia şoferului, care se laudă la un moment dat cu norocul său în a încălca fără urmări codul rutier, microbuzul este lovit de un tren şi pasagerii mor.
Liliana, din A ciocănit cineva la uşă, trăieşte cu obsesia că este vânată de un criminal şi se teme să mai iasă din casă. Culmea e că o colegă de serviciu cade victimă ucigaşului pe care Liliana îl visează necontenit, dar femeia scapă cu viaţă. Povestirea conţine o întreagă mitologie a elementelor care întreţin obsesiile din proza Cobstanţei Roşoiu : şarpele, trenul, umbrela, criminalul. În lumea Constanţei Roşoiu nu există loc de speranţă. Alexandru Antoniu din Risipirea se împuşcă după ce îşi vede visele năruite, pentru că este trădat de impresarul companiei „Feliciana”, care fuge cu banii.
În Preţul corect o fată devine prostituată şi duce o viaţă dublă, dar este pe punctul de a fi omorâtă de un client psihopat. Lumea percepe distorsionat evenimentul, ca fiind drama unei tinere serioase care ajunge întâmplător victima unui dement.
Mi-au plăcut mult Vecinul meu fără o mână şi Doamne, la Tine am scăpat ! Prima bucată este scrisă foarte bine, cursiv, şi propune, în persoana lui nea Gigi, un personaj bine conturat. Omul se urcă beat la volan, face un accident şi rămâne fără o mână, fiindcă se ceartă cu cadrele medicale de la spital şi nu i se mai dă atenţie, iar rănile i se infectează. E rău de gură, intră în conflict cu toată lumea şi ajunge din nou pe mâinile doctorilor, după ce i se făcuse rău pe stradă, din pricina căldurii. În dimineaţa în care moare, fata-narator visează că nea Gigi apare în uşa blocului, o priveşte întrebător, apoi se întoarce şi pleacă, iar ea observă că vecinul are ambele mâini.
Pe măsură ce volumul se apropie de sfârşit, scriitura devine mai limpede, autoarea căpătând mai multă uşurinţă în a manevra situaţiile şi personajele. În Doamne, la Tine am scăpat !, o familie cheamă preotul pentru a sfinţi o casă bântuită de spirite. Locuinţa fusese primită de la o cunoştinţă, Elena, obişnuită să primească vizita nocturnă a membrilor familiei decedaţi. Băiatul şi soţul Elenei muriseră în împrejurări tragice. Maria visează pisici negre şi suportă, cu bărbatul şi copilul, urmările unui incendiu nocturn, misterios, care le afumă tot apartamentul. Maria şi ai săi sunt prinţi într-o capcană întunecată, în care vrăjitoria îşi are rolul ei, şi nu pot ieşi din întuneric decât cu ajutorul credinţei. Apariţia, la sfârşit, a doamnei Elisabeta, însoţite de o pisică neagră, sporeşte confuzia şi spaima personajelor. Visul Elisabetei, legat de Elena, a fost remarcat şi de Dumitru Augustin Doman : „Da’ parc-a venit cineva la mine şi m-a luat de mână şi mi-a spus : hai, să-ţi arăt ceva. Şi m-a dus pe un câmp plin cu pietre. Tot felul de pietre, mai mari, mai mici, da’ toate erau gri şi colţuroase de parcă fuseseră sparte dintr-o stâncă. Şi undeva în zare era Leni, care tot căra pietre dintr-un loc în altul, şi de unde lua o piatră, apărea alta în loc. Ce faci, Leni ? am întrebat-o. Uite, asta m-au pus să fac, Liza, dragă. […]Cică trebuie să construiesc o casă, da’ unde strâng eu pietrele tot nu se-adună ; le pun una peste alta, şi alea de dedesubt intră-n pământ şi degeaba aduc altele…” E un Purgatoriu, în variantă personală.
Constanţa Roşoiu debutează frumos şi inspirat, cu o proză aspră, viguroasă. Ca om care stă cu ochiul apropiat de foaia scrisă, mi se pare un început semnificativ, foarte promiţător, cu mai multe posibilităţi de continuare. Oralitatea autentică, umorul şi inserţiile fantastice sunt deopotrivă argumente în sprijinul ideii mele şi tot atâtea căi care se deschid în faţa autoarei.
„ Tonalitatea resemnat-ironică a povestirilor Constanţei Roşoiu, condiţionată decisiv de culoarea locală ( se întâmplă în România profundă şi eternă ), necondiţionată de artificii-imixtiuni paraliterare, o face să sară din norma colegilor de generaţie, prozatori sau poeţi.[…] Drama omenescului plus o smerenie asumată pas cu pas, ca o necesară povară eliberatoare, sunt datele originalităţii acestui volum de debut.”
Chiar dacă faptele relatate ţin de faptul divers, nimic din scrisul autoarei nu lasă să se vadă că a fost ziaristă. Oazele de lirism sunt puţine, aproape inexistente : „ Drept înainte nu poţi ajunge prea departe ! mi-ar spune Micul Prinţ.” ( Drumul şerpuit) Fiecare povestire este istoria unui eşec, a unui drum către o fundătură inevitabilă. Simţul de observaţie este remarcabil. Evocarea întunericului şi a mirosurilor dintr-o mlaştină visată sunt suprapuse peste izul de băutură şi de mâncare proastă care se simte în dormitorul conjugal al personajului-narator din Drumul şerpuit. Nuanţele simbolice – drumul, crucea de pe margine, bezna dominatoare, mlaştina - sunt eclipsate de glasurile personajelor care se înghesuie să relateze păsurile şi necazurile unei familii aflate sub semnul nereuşitei. De altminteri, în primul plan al textelor Constanţei Roşoiu stă risiprea frumuseţii şi a omenescului în evenimente autodistrugătoare şi fatale. Pzozatoarea are ochi pentru detaliul semnificativ : „De aceea, totul în această cameră se petrece la lumina becului agăţat direct în tavan, astfel că totul părea la polul opus perfecţiunii, şi curăţenia din cameră, şi oglinda pătată, şi masa joasă din scânduri nefinisate, făcută probabil într-un moment de grabă maximă, de vreme ce ciorba se vărsa întotdeauna, indiferent de locul pe care i-l găseai farfuriei.” Când în joc intră băutura, nu mai e nimic de făcut : „ Nuţico, pe frate-miu ăsta îl poţi tu vindeca de multe, dar nu şi de băutură. De femei, da, că văd că te iubeşte, dar de băutură niciodată !” E o lume a periferiei, a sărăciei fără speranţă, a umiliţilor soartei. Ducându-se după un bărbat, Nuţi a intrat într-o horă de întâmplări traumatizante : bătăi, beţii, infidelităţi, despărţiri. Copiii sunt crescuţi de părinţi vitregi sau de bunici. Bărbatul femeii-narator nu renunţă la alcool, iar Nuţi este nevoită să-l părăsească după ce, la un Revelion, el adoarme devreme, beat turtă, musafirii pleacă, iar ea îşi face singură urările, cu un pahar de şampanie în mână. Destinul lui este implacabil, ca într-o tragedie de cartier : va muri ars, în somn, într-una dintre locuinţele aflate în construcţie, unde muncea. E o lume recăzută în sălbăticie, iar stilul de o aparenţă frustă se potriveşte cu evenimentele relatate. Zic „aparentă”, fiindcă „vocea” care povesteşte şi reflectorii sunt prinşi într-un joc subtil, care probează o dexteritate narativă surprinzătoare pentru o debutantă.
Odată cu al doilea text, Testamentul, încep să se contureze motivele predominante ale prozei scrise de Constanţa Roşoiu : insuccesul repetat, visul premonitoriu, sfârşitul accidental. Tehnica este a flashback-ului. Sofica este martora evenimentelor din sânul unei familii pe ai cărei membri îi ajută şi îi protejează, precum făcea odinioară şi mama sa. Catinca se află pe patul de moarte, iar nepoţii acesteia, care până atunci nici nu-i călcaseră pragul, se îmbulzesc zilnic la uşa ei, pentru a-şi însuşi cât mai mult din averea lăsată de bătrână. Sofica nu vede cu ochi buni rapacitatea rudelor. Gesturile personajelor sunt surprinse cu acurateţe : „Se strânseseră cu toţii în jurul Catincăi încercând care mai de care s-o alinte în fel şi chip. Doar Sofica rămăsese sprijinită de tocul uşii, cu mâinile-atârnându-i nepuntincioase pe lângă trup. Îi privea pe toţi cu ochii mijiţi şi buzele strânse-n-ntr-o linie trasată nervos pe figura încruntată. „ La sfârşit, printr-o mică inginerie financiară, folosindu-se de o procură, Sofica goleşte contul Catincăi, lăsându-i cu buza umflată pe moştenitori. În logica Soficăi, aşa este drept să se întâmple. Etica personajelor Constanţei Roşoiu le spune că ele acţionează în direcţia binelui şi au totdeauna dreptate. Este o modalitate de supravieţuire. Stilul indirect liber este bine folosit, iar episodul cu preotul care îi arată unei copile „şarpele” pe care îl are în nădragi, lăsând-o gravidă, aduce o notă de diabolic-grotesc în economia povestirii, adâncind coşmarul pe care femeile şi-l lasă moştenire din generaţie în generaţie. „Şarpele” popii devine o entitate prezentă în visul urmaşelor, anunţând nenorocirile din familie.
Trenul este monologul interior al unui bărbat care se întoarce cu soţia sa, într-un microbuz rulând cu viteză, de la nunta unor neamuri. Sugestia puternică este că oamenii trăiesc în realităţi paralele care rareori se întretaie, adică doar la petreceri şi la înmormântări, unde fiecare îşi rosteşte partitura fără legătură cu ceea ce cred ori spun ceilalţi. Din prostia şoferului, care se laudă la un moment dat cu norocul său în a încălca fără urmări codul rutier, microbuzul este lovit de un tren şi pasagerii mor.
Liliana, din A ciocănit cineva la uşă, trăieşte cu obsesia că este vânată de un criminal şi se teme să mai iasă din casă. Culmea e că o colegă de serviciu cade victimă ucigaşului pe care Liliana îl visează necontenit, dar femeia scapă cu viaţă. Povestirea conţine o întreagă mitologie a elementelor care întreţin obsesiile din proza Cobstanţei Roşoiu : şarpele, trenul, umbrela, criminalul. În lumea Constanţei Roşoiu nu există loc de speranţă. Alexandru Antoniu din Risipirea se împuşcă după ce îşi vede visele năruite, pentru că este trădat de impresarul companiei „Feliciana”, care fuge cu banii.
În Preţul corect o fată devine prostituată şi duce o viaţă dublă, dar este pe punctul de a fi omorâtă de un client psihopat. Lumea percepe distorsionat evenimentul, ca fiind drama unei tinere serioase care ajunge întâmplător victima unui dement.
Mi-au plăcut mult Vecinul meu fără o mână şi Doamne, la Tine am scăpat ! Prima bucată este scrisă foarte bine, cursiv, şi propune, în persoana lui nea Gigi, un personaj bine conturat. Omul se urcă beat la volan, face un accident şi rămâne fără o mână, fiindcă se ceartă cu cadrele medicale de la spital şi nu i se mai dă atenţie, iar rănile i se infectează. E rău de gură, intră în conflict cu toată lumea şi ajunge din nou pe mâinile doctorilor, după ce i se făcuse rău pe stradă, din pricina căldurii. În dimineaţa în care moare, fata-narator visează că nea Gigi apare în uşa blocului, o priveşte întrebător, apoi se întoarce şi pleacă, iar ea observă că vecinul are ambele mâini.
Pe măsură ce volumul se apropie de sfârşit, scriitura devine mai limpede, autoarea căpătând mai multă uşurinţă în a manevra situaţiile şi personajele. În Doamne, la Tine am scăpat !, o familie cheamă preotul pentru a sfinţi o casă bântuită de spirite. Locuinţa fusese primită de la o cunoştinţă, Elena, obişnuită să primească vizita nocturnă a membrilor familiei decedaţi. Băiatul şi soţul Elenei muriseră în împrejurări tragice. Maria visează pisici negre şi suportă, cu bărbatul şi copilul, urmările unui incendiu nocturn, misterios, care le afumă tot apartamentul. Maria şi ai săi sunt prinţi într-o capcană întunecată, în care vrăjitoria îşi are rolul ei, şi nu pot ieşi din întuneric decât cu ajutorul credinţei. Apariţia, la sfârşit, a doamnei Elisabeta, însoţite de o pisică neagră, sporeşte confuzia şi spaima personajelor. Visul Elisabetei, legat de Elena, a fost remarcat şi de Dumitru Augustin Doman : „Da’ parc-a venit cineva la mine şi m-a luat de mână şi mi-a spus : hai, să-ţi arăt ceva. Şi m-a dus pe un câmp plin cu pietre. Tot felul de pietre, mai mari, mai mici, da’ toate erau gri şi colţuroase de parcă fuseseră sparte dintr-o stâncă. Şi undeva în zare era Leni, care tot căra pietre dintr-un loc în altul, şi de unde lua o piatră, apărea alta în loc. Ce faci, Leni ? am întrebat-o. Uite, asta m-au pus să fac, Liza, dragă. […]Cică trebuie să construiesc o casă, da’ unde strâng eu pietrele tot nu se-adună ; le pun una peste alta, şi alea de dedesubt intră-n pământ şi degeaba aduc altele…” E un Purgatoriu, în variantă personală.
Constanţa Roşoiu debutează frumos şi inspirat, cu o proză aspră, viguroasă. Ca om care stă cu ochiul apropiat de foaia scrisă, mi se pare un început semnificativ, foarte promiţător, cu mai multe posibilităţi de continuare. Oralitatea autentică, umorul şi inserţiile fantastice sunt deopotrivă argumente în sprijinul ideii mele şi tot atâtea căi care se deschid în faţa autoarei.
luni, 12 noiembrie 2012
Contele şi oraşul pierzaniei
Fiinţa noastră se descompune treptat, lăsând firimituri pe străzile oraşelor în care am trăit.
În mansarde şi în camere obscure.
Prin amfiteatre.
Pe braţele unor foste şi viitoare necunoscute.
Suntem nişte bucăţi de piatră cu care un nebun mâzgăleşte zidurile.
Lev Tolstoi a descins în Bucureşti pe 2 martie, 1854. Până atunci scrisese zilnic în Jurnalul său. De pe 14 martie, timp de trei luni, n-a mai caligrafiat un rând. Ce să înţelegem de aici ? Că lenea românească e contagioasă ? Sau că în patria noastră scrisul este inutil ?
A chefuit, a bătut cafenelele şi teatrele, a petrecut cu podărese. Ce a lăsat şi ce a luat el de pe meleagurile dâmboviţene ?
A lăsat câteva ruble şi a luat gonoree. Un prieten m-a informat că nobilul rus a mâncat o îngheţată şi a făcut o laringită care l-a pus la pat.
În fine, s-a tratat, a scăpat de belele, a plecat şi şi-a reluat îndeletnicirile cunoscute.
Încerc să-mi imaginez ce ar mai fi făcut contele dacă ar fi rămas definitiv în Bucureşti.
Dacă toată lumea bună s-ar fi molipsit de la el, ar fi devenit obsedată de moralitate şi s-ar fi apucat să scrie în draci ?
P.S. Tolstoi şi-o fi dat seama că, pe malurile Dâmboviţei, exprimarea orală este preponderentă. Nici nu e nevoie să cunoşti limba ca să poţi ţine lungi discursuri împleticite, dar fascinante pentru poporul suveran. O dovedesc cu prisosinţă politicienii noştri.
În mansarde şi în camere obscure.
Prin amfiteatre.
Pe braţele unor foste şi viitoare necunoscute.
Suntem nişte bucăţi de piatră cu care un nebun mâzgăleşte zidurile.
Lev Tolstoi a descins în Bucureşti pe 2 martie, 1854. Până atunci scrisese zilnic în Jurnalul său. De pe 14 martie, timp de trei luni, n-a mai caligrafiat un rând. Ce să înţelegem de aici ? Că lenea românească e contagioasă ? Sau că în patria noastră scrisul este inutil ?
A chefuit, a bătut cafenelele şi teatrele, a petrecut cu podărese. Ce a lăsat şi ce a luat el de pe meleagurile dâmboviţene ?
A lăsat câteva ruble şi a luat gonoree. Un prieten m-a informat că nobilul rus a mâncat o îngheţată şi a făcut o laringită care l-a pus la pat.
În fine, s-a tratat, a scăpat de belele, a plecat şi şi-a reluat îndeletnicirile cunoscute.
Încerc să-mi imaginez ce ar mai fi făcut contele dacă ar fi rămas definitiv în Bucureşti.
Dacă toată lumea bună s-ar fi molipsit de la el, ar fi devenit obsedată de moralitate şi s-ar fi apucat să scrie în draci ?
P.S. Tolstoi şi-o fi dat seama că, pe malurile Dâmboviţei, exprimarea orală este preponderentă. Nici nu e nevoie să cunoşti limba ca să poţi ţine lungi discursuri împleticite, dar fascinante pentru poporul suveran. O dovedesc cu prisosinţă politicienii noştri.
miercuri, 7 noiembrie 2012
A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte
Lev Tolstoi e un prozator uriaş. Numai în Război şi pace există în jur de cinci sute de personaje rotunde ( în termenii lui E. M. Forster ), perfect conturate şi individualizate. Am recitit de mai multe ori Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici şi Părintele Serghi. Se ştie că Sonata Kreutzer a iscat mare vâlvă în Rusia, iar fragmentele publicate în SUA au fost interzise. S-a ajuns până acolo încât Theodore Roosevelt l-a numit pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. Ce ciudat sună aceste cuvinte, dacă ne gândim la austeritatea şi la aura morală în care şi-a dus rusul ultima parte a vieţii ! Oricum, nu s-ar zice că Tolstoi ducea lipsă de cititori. Îl urmăreau moşierii, studenţii şi toţi intelectualii epocii. Şi iarăşi nu mă pot împiedica să constat că nivelul valoric al unei literaturi este dat şi de calitatea cititorilor săi.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.
vineri, 2 noiembrie 2012
Cărţile mele sunt vii
În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.
joi, 1 noiembrie 2012
O lansare de pomină
Făcându-mi probleme în legătură cu lansarea unui roman care va apărea curând, am scris unor amici cu mai multă experienţă în domeniu, pentru a le cere sfatul. Nu te agita prea mult, mi-a zis un poet, că dacă o faci, iese mai rău şi îţi faci nervi. Iată o parte din textul său :
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."
luni, 29 octombrie 2012
Felinarele roşii şi execuţiile cu tunul
* Multe lucruri bune ne-au dăruit orientalii : mătase, hârtie, ceai, cafea, remedii naturale şi o anumită filosofie. N-am trecut pe această listă praful de puşcă.
Iată însă că din Coreea de Nord ne vine o ştire neobişnuită :
"Un ofiţer din armata nord-coreeană a fost executat cu un proiectil tras de un tun pentru că a consumat alcool în timpul celor 100 de zile de doliu după "conducătorul drag" Kim Jong-il, informează Daily Mail. Potrivit presei sud-coreene, Kim Chol, fost vice ministru în armată, a fost forţat să stea într-un loc pentru a fi lovit cu tunul. Moartea ofiţerului a fost ordonată de liderul nord-coreean Kim Jong-un."
Ehe, asta e dictatură, nu ca în alte ţări, unde oricine doreşte îl poate înjura pe Preşedinte până face spume la gură ! Dar nu pot să nu remarc ipocrizia autorităţilor nord-coreene. Kim Jong-il a fost un "consumator" de calibru, iar Kim Chol ar fi putut invoca oricând, în apărarea sa, faptul că a băut în amintirea fostului dictator, aducându-i un omagiu. Şi nu mă pot dumiri : cum o fi fost Kim Chol "forţat să stea într-un loc ", pentru a fi făcut praf cu tunul ?
Nu sunt un adept al pedepsei cu moartea, dar mă gândesc cât de responsabili ar deveni politicienii dacă în loc de imunitate parlamentară li s-ar arăta, în caz de încălcare a legii, spectrul pedepsei cu moartea şi persepectiva de a fi executaţi cu tunul ?
* În România avem medici extraordinari. Am dat şi eu numele câtorva cu care am interacţionat : Valeriu Flueraru, Andrei Bâlbâie, Dumitru Toma, Mihaela Grigore. Unii însă nu au condiţii să-şi foloseacă priceperea, iar alţii sunt blocaţi de proceduri birocratice complicate, specific româneşti. Mai sunt şi destui care condiţionează actul medical de încasarea unor bani de la pacienţi. În sfârşit, există şi doctori nepăsători, ca să nu spun altfel. Ei îşi lasă cu seninătate bolnavii să moară, ca şi când aceştia ar fi nişte insecte ce le parazitează spaţiul vital. Poate că pentru ultima categorie ar trebui să introducem un obicei medieval chinezesc. Când unui medic îi murea un muşteriu, i se punea un felinar roşu la poartă. La al doilea mort apărea încă un felinar. În sfârşit, după al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat.
* C'âteva cuvinte din romanul Un om din Est de Ioan Groşan : "Toată ziua ronţăia ceva, eugenii, napolitane, covrigi. Altfel, era pâinea lui Dumnezeu. Pe care, dacă ar fi avut acces la ea, ar fi înfulecat-o imediat. " "
Iată însă că din Coreea de Nord ne vine o ştire neobişnuită :
"Un ofiţer din armata nord-coreeană a fost executat cu un proiectil tras de un tun pentru că a consumat alcool în timpul celor 100 de zile de doliu după "conducătorul drag" Kim Jong-il, informează Daily Mail. Potrivit presei sud-coreene, Kim Chol, fost vice ministru în armată, a fost forţat să stea într-un loc pentru a fi lovit cu tunul. Moartea ofiţerului a fost ordonată de liderul nord-coreean Kim Jong-un."
Ehe, asta e dictatură, nu ca în alte ţări, unde oricine doreşte îl poate înjura pe Preşedinte până face spume la gură ! Dar nu pot să nu remarc ipocrizia autorităţilor nord-coreene. Kim Jong-il a fost un "consumator" de calibru, iar Kim Chol ar fi putut invoca oricând, în apărarea sa, faptul că a băut în amintirea fostului dictator, aducându-i un omagiu. Şi nu mă pot dumiri : cum o fi fost Kim Chol "forţat să stea într-un loc ", pentru a fi făcut praf cu tunul ?
Nu sunt un adept al pedepsei cu moartea, dar mă gândesc cât de responsabili ar deveni politicienii dacă în loc de imunitate parlamentară li s-ar arăta, în caz de încălcare a legii, spectrul pedepsei cu moartea şi persepectiva de a fi executaţi cu tunul ?
* În România avem medici extraordinari. Am dat şi eu numele câtorva cu care am interacţionat : Valeriu Flueraru, Andrei Bâlbâie, Dumitru Toma, Mihaela Grigore. Unii însă nu au condiţii să-şi foloseacă priceperea, iar alţii sunt blocaţi de proceduri birocratice complicate, specific româneşti. Mai sunt şi destui care condiţionează actul medical de încasarea unor bani de la pacienţi. În sfârşit, există şi doctori nepăsători, ca să nu spun altfel. Ei îşi lasă cu seninătate bolnavii să moară, ca şi când aceştia ar fi nişte insecte ce le parazitează spaţiul vital. Poate că pentru ultima categorie ar trebui să introducem un obicei medieval chinezesc. Când unui medic îi murea un muşteriu, i se punea un felinar roşu la poartă. La al doilea mort apărea încă un felinar. În sfârşit, după al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat.
* C'âteva cuvinte din romanul Un om din Est de Ioan Groşan : "Toată ziua ronţăia ceva, eugenii, napolitane, covrigi. Altfel, era pâinea lui Dumnezeu. Pe care, dacă ar fi avut acces la ea, ar fi înfulecat-o imediat. " "
duminică, 28 octombrie 2012
Semnal. O nouă prozatoare : Constanţa Roşoiu
La Cartea Românească a apărut volumul de debut al Constanţei Roşoiu, Preţul corect. Autoarea, care a lucrat în presa sportivă, este cunoscută datorită premiilor obţinute la diferite concursuri literare : Concursul Naţional de Proză Scurtă "Radu Rosetti", Concursul Naţional pentru Creaţie Literară pentru Elevi şi Studenţi "Vasile Voiculescu", Concursul Naţional de Creaţie Literară "Mihai Eminescu". Salut această apariţie şi îmi rezerv dreptul de a reveni, peste o vreme, cu un articol.
sâmbătă, 27 octombrie 2012
De ce nu avem cititori
Comentariile prietenilor la postarea anterioară mi-au limpezit minţile tulburate de fostul meu amic şi am înţeles, în sfârşit, de ce nu se mai citeşte azi.
1. Educaţia în familie este esenţială. Dacă părinţii nu citesc, nici copiii n-o vor face. Mie, ca profesor, îmi vin copii din ce în ce mai slabi. Sunt unii aflaţi la a doua generaţie de concepţie în condiţii de alcoolism crunt. Pe vremuri, când aveam un bezmetic în clasă, mă înţelegeam cu părinţii. Aceştia aveau un respect pentru carte şi şcoală moştenit de la înaintaşi. Acum orice punte de comunicare e închisă. Ministerul ar trebui să ceară profesorilor să-şi pună, obligatoriu, căşti de protecţie, atunci când se mişcă prin şcoală ori circulă prin oraş. În România sunt medii sociale pierdute definitiv pentru cultură.
2. Cei care au posibilităţi materiale şi îşi pot cumpăra cărţi preferă să piardă vremea după cum le dictează nivelul lor mental, influenţat de faptul că nici babacii lor nu deschideau o carte într-o viaţă de om. "Se distrează" prin cluburi, discoteci şi cârciumi, "citind" şi ei volume de whisky, vodcă, bere şi vin. Păi, se compară plăcerile astea cu chinul de a parcurge o carte groasă ? Să nu se înţeleagă, de aici, că un om nu are voie să bea sau să se îmbete şi că e obligat să stea toată ziua cu cartea în mână !
3. Editurile practică preţuri imposibile. Tonul l-a dat, ca de obice, Hunanitas. Dacă o carte bună costă 40-50 de lei, un om care trăieşte o săptămână din suma asta nu-şi permite să o cumpere. Într-o vreme, cadrele didactice erau cadorisite cu câte o sută de euro, "pentru cărţi". Factura fiscală trebuia să fie neapărat dintr-o anumită perioadă, de obicei o săptămână fixată cu străşnicie, şi nu puteam achiziţiona decât opurile pe care le găseam pe moment în librării.
4. Pe toate canalele de televiziune curg seriale melodramatice, exotice, sentimentale, călduţe. Filmele respective presupun un efort minim de înţelegere - personajele se iubesc, se urăsc, se luptă între ele şi se ucid -, consumând timpul liber al celor care ar mai manifesta un oarecare interes şi pentru altceva decât pentru mâncare şi băutură. O carte e alcătuită din pagini acoperite cu semne, pe care cititorul le umple cu viaţă, printr-un efort de imaginaţie. Păturile de mijloc ale populaţiei, mai deschise către lectură, îşi consumă energia alergând după o bucată de pâine, iar când ajung acasă, deschid televizorul şi înghit ce li se oferă ca pe o binecuvântare.
5. Salut o măsură benefică pe care miniştrii pedelişti au luat-o înainte de a dispărea din peisaj. Lectura suplimentară a devenit obligatorie pentru elevi. Trebuie să spun că la clasele mele, cititul a fost totdeauna aşa. N-am constrâns pe nimeni niciodată să facă anumite lucruri, cu excepţia lecturii unor cărţi. Programul zilnic pe care l-am impus ţâncilor şi adolescenţilor le-a prins teribil de bine. Fiindcă nu e totuna să te apuci de citit la opt ani sau la vârsta pensiei. Cel care se gândeşte să se instruiască pe cont propriu şi începe să citească după patruzeci de ani a pierdut toată frumuseţea literaturii şi nu mai înţelege nimic dintr-un roman ori dintr-o poezie modernă. Zice că sunt nişte porcării, le aruncă repede cât colo şi rezolvă problema culturalizării. Pe urmă îşi expune "impresiile de lectură" ani în şir, în mijlocul tovarăşilor de pahar, obţinând deplina aprobare a acestora.
P.S. 1. Până la urmă, pasiunea pentru lectură este o dependenţă nobilă, instalată la o vârstă timpurie. Restul e vorbărie.
2. Zicerea săptămânii. Poetul Valentin Emil Muşat mi-a trimis, pe e-mail, următorul citat :
"România are destule personalității, acum însă avem nevoie de caractere. "(Carol I)
1. Educaţia în familie este esenţială. Dacă părinţii nu citesc, nici copiii n-o vor face. Mie, ca profesor, îmi vin copii din ce în ce mai slabi. Sunt unii aflaţi la a doua generaţie de concepţie în condiţii de alcoolism crunt. Pe vremuri, când aveam un bezmetic în clasă, mă înţelegeam cu părinţii. Aceştia aveau un respect pentru carte şi şcoală moştenit de la înaintaşi. Acum orice punte de comunicare e închisă. Ministerul ar trebui să ceară profesorilor să-şi pună, obligatoriu, căşti de protecţie, atunci când se mişcă prin şcoală ori circulă prin oraş. În România sunt medii sociale pierdute definitiv pentru cultură.
2. Cei care au posibilităţi materiale şi îşi pot cumpăra cărţi preferă să piardă vremea după cum le dictează nivelul lor mental, influenţat de faptul că nici babacii lor nu deschideau o carte într-o viaţă de om. "Se distrează" prin cluburi, discoteci şi cârciumi, "citind" şi ei volume de whisky, vodcă, bere şi vin. Păi, se compară plăcerile astea cu chinul de a parcurge o carte groasă ? Să nu se înţeleagă, de aici, că un om nu are voie să bea sau să se îmbete şi că e obligat să stea toată ziua cu cartea în mână !
3. Editurile practică preţuri imposibile. Tonul l-a dat, ca de obice, Hunanitas. Dacă o carte bună costă 40-50 de lei, un om care trăieşte o săptămână din suma asta nu-şi permite să o cumpere. Într-o vreme, cadrele didactice erau cadorisite cu câte o sută de euro, "pentru cărţi". Factura fiscală trebuia să fie neapărat dintr-o anumită perioadă, de obicei o săptămână fixată cu străşnicie, şi nu puteam achiziţiona decât opurile pe care le găseam pe moment în librării.
4. Pe toate canalele de televiziune curg seriale melodramatice, exotice, sentimentale, călduţe. Filmele respective presupun un efort minim de înţelegere - personajele se iubesc, se urăsc, se luptă între ele şi se ucid -, consumând timpul liber al celor care ar mai manifesta un oarecare interes şi pentru altceva decât pentru mâncare şi băutură. O carte e alcătuită din pagini acoperite cu semne, pe care cititorul le umple cu viaţă, printr-un efort de imaginaţie. Păturile de mijloc ale populaţiei, mai deschise către lectură, îşi consumă energia alergând după o bucată de pâine, iar când ajung acasă, deschid televizorul şi înghit ce li se oferă ca pe o binecuvântare.
5. Salut o măsură benefică pe care miniştrii pedelişti au luat-o înainte de a dispărea din peisaj. Lectura suplimentară a devenit obligatorie pentru elevi. Trebuie să spun că la clasele mele, cititul a fost totdeauna aşa. N-am constrâns pe nimeni niciodată să facă anumite lucruri, cu excepţia lecturii unor cărţi. Programul zilnic pe care l-am impus ţâncilor şi adolescenţilor le-a prins teribil de bine. Fiindcă nu e totuna să te apuci de citit la opt ani sau la vârsta pensiei. Cel care se gândeşte să se instruiască pe cont propriu şi începe să citească după patruzeci de ani a pierdut toată frumuseţea literaturii şi nu mai înţelege nimic dintr-un roman ori dintr-o poezie modernă. Zice că sunt nişte porcării, le aruncă repede cât colo şi rezolvă problema culturalizării. Pe urmă îşi expune "impresiile de lectură" ani în şir, în mijlocul tovarăşilor de pahar, obţinând deplina aprobare a acestora.
P.S. 1. Până la urmă, pasiunea pentru lectură este o dependenţă nobilă, instalată la o vârstă timpurie. Restul e vorbărie.
2. Zicerea săptămânii. Poetul Valentin Emil Muşat mi-a trimis, pe e-mail, următorul citat :
"România are destule personalității, acum însă avem nevoie de caractere. "(Carol I)
vineri, 26 octombrie 2012
Hanul fără muşterii
Există o anecdotă în care reporterul unui ziar merge la Frankfurt am Main, în vremea când Goethe atinsese culmea gloriei sale, şi începe să o iscodească pe o bătrână.
- Mătuşico, o întreabă gazetarul cu şiretenie pe babă, mata ai auzit de doi îndrăgostiţi care se plimbau pe strada pe care ne aflăm noi acum ?
- Eeee, cum să n-aud, maică ? Ce, eu trăiesc pe sub pământ ? Chiar îi ştiu, i-am văzut cu ochii mei şi i-am admirat de multe ori, când treceau încet pe aici, discutând domol între ei, ca nişte tineri cumsecade ce erau. Dumneata mă întrebi de Lotte şi Goethe ! Ce înalţi şi frumoşi erau, maică !
- Şi mai ştii, mătuşico, ce s-a ales de ei ?
- Păi, maică, Lotte e tot aici şi e cunoscută în tot oraşul. Toată lumea o iubeşte şi o apreciază. Ea s-a măritat mai demult cu un ofiţer şi are patru copii, maică.
- Şi Goethe ?
- Să ştii că ăla nu era chiar de teapa lui Lotte ! Vedea cai verzi pe pereţi şi încerca, maică, să-i pervertească sufletul bietei copile, citindu-i poezii nebuneşti ! Noroc că a dispărut din oraş şi de atunci nu mai ştie nimeni nimic despre el !
Cam la nivelul bătrânei care o admira pe Lotte se poartă uneori discuţiile în jurul scriitorilor români. Oameni care abia ştiu să silabisească îşi dau cu părerea oricând şi în orice împrejurare despre lucruri pe care nu le înţeleg sau nu le cunosc. Dacă un oarecare Gheorghe n-a auzit de Gellu Naum, marele poet nu există. Dacă aceluiaşi Gheorghe nu-i place un scriitor, acela n-are nicio valoare.
Într-o duminică mi-am revăzut un coleg de facultate, profesor într-o localitate situată în alt judeţ. I-am spus că nu-mi explic bine de ce autorii români de azi nu mai au cititori. O carte fără cititori e, în termenii lui Fielding, un han fără muşterii.( Mă rog, scriitorul englez se referă la un han plin de muşterii, care au dreptul să laude bucatele sau să le dea la dracu'. ) Hangiul şi-a pus la bătaie toată priceperea culinară, mâncărurile scot aburi, odăile sunt curate şi încălzite, dar niciun oaspete nu-şi face apariţia. Scriitorii români...
- Care scriitori români ? m-a întrerupt înfuriat tovarăşul meu.
Să îl numim L.
- Marii scriitori de azi, am îngăimat, neplăcut surprins.
- Ei, află, prietene, că azi nu mai avem scriitori, avem căcănari şi obsedaţi sexual ! E o criză a valorilor cum nu s-a mai pomenit ! Ăştia...
- Dă-mi voi, m-am înfuriat eu, nu-ţi permit, mă-nţelegi, să spui despre confraţii mei aşa ceva ! Ce spui tu e doar o opinie. Şi încă una deplasată ! Mă rog. Eu întrebasem de ce nu sunt citiţi autorii de azi.
- Păi, tocmai d-aia, că scriu prostii ! E o reacţie de respingere de către oamenii culţi a pornografiei turbate care se practică azi ! Eu, de pildă, n-am mai citit o carte de ani de zile. Fiindcă n-am ce !
Pe vremuri, L. citea cam o carte la patru-cinci luni. Prefera basmele lui Ispirescu. Acum venise să mă viziteze şi nu-l puteam jigni.
- Dă-mi voie...
- Ba nu-ţi dau deloc !
- Stai, bă, să zic şi eu ceva ! Ai înnebunit ? Avem o mulţime de prozatori mari. Uite...
Şi i-am recitat o listă lungă din care nu lipseau cei mai talentaţi romancieri de azi.
- Fii serios, a zis L., ăştia scriu numai porcării.
- I-ai citit ?
- Nu, dar de ce să-i fi citit ? Se compară ei cu Rebreanu ?
- Rebreanu e Rebreanu, i-am replicat eu, dar nu mai putem să scriem ca el.
- Se-nţelege, dar nici chiar aşa ! Şi mi-am adus aminte că am citit ceva de ăla cu care ai început...
- Aldulescu ?
- Da.... ( Nu reproduc opinia lui L. despre Radu Aldulescu, de teamă ca unii binevoitori să nu o pună pe seama mea ! )
- Horia Gârbea ? am îndrăznit.
- ... (Din motivul arătat mai sus, nu voi transcrie nici consideraţiile pe care Horia Gârbea i le-a inspirat lui L. )
- Dar Mircea Cărtărescu ?
- Ăla, mă ?.... ( Din aceeaşi pricină voi trece sub tăcere cuvintele pe care L. le-a rostit la adresa lui Cărtărescu. )
- Poate îţi plac poeţii. Avem cel puţin patruzeci care merită tot ce este mai bun.
Am rostit vreo cincizeci şi şapte de nume.
- Rahat ! Ce e cu ăştia ? Nici n-am auzit de ei !
- Cum să n-auzi ? Şi dacă nu i-ai citit, cum îţi permiţi să-i judeci ?
- Cum să nu-i judec, bă ? Eminescu a creat limba literară ( idee aflată în toate manualele - n. m. ) şi nu se credea Gheorghe Dracu', cum fac ăştia ! E criză, prietene, e o criză fără precedent !
Şi dă-i, şi dă-i.
M-am certat serios cu L. şi am ajuns să ne aruncăm cuvinte grele. După ce mi-a spus că scribălăii de azi sunt caracterizaţi de... un manierism puturos ( ? ), i-am comunicat că nu are în cap decât nişte varză murată în vodcă. Mi-a aruncat o privire asasină, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi strângă mâna.
Am regretat că mă apucasem să vorbesc cu L. despre literatură. Nu puteam, m-am gândit ca prostul, să aduc vorba despre fotbal, politică etc ? Te pomeneşti însă că tot la ceartă ajungeam !
Am rămas cu un gust amar şi m-a durut capul două zile.
Dar tot nu mi-e clar de ce nu mai avem cititori.
- Mătuşico, o întreabă gazetarul cu şiretenie pe babă, mata ai auzit de doi îndrăgostiţi care se plimbau pe strada pe care ne aflăm noi acum ?
- Eeee, cum să n-aud, maică ? Ce, eu trăiesc pe sub pământ ? Chiar îi ştiu, i-am văzut cu ochii mei şi i-am admirat de multe ori, când treceau încet pe aici, discutând domol între ei, ca nişte tineri cumsecade ce erau. Dumneata mă întrebi de Lotte şi Goethe ! Ce înalţi şi frumoşi erau, maică !
- Şi mai ştii, mătuşico, ce s-a ales de ei ?
- Păi, maică, Lotte e tot aici şi e cunoscută în tot oraşul. Toată lumea o iubeşte şi o apreciază. Ea s-a măritat mai demult cu un ofiţer şi are patru copii, maică.
- Şi Goethe ?
- Să ştii că ăla nu era chiar de teapa lui Lotte ! Vedea cai verzi pe pereţi şi încerca, maică, să-i pervertească sufletul bietei copile, citindu-i poezii nebuneşti ! Noroc că a dispărut din oraş şi de atunci nu mai ştie nimeni nimic despre el !
Cam la nivelul bătrânei care o admira pe Lotte se poartă uneori discuţiile în jurul scriitorilor români. Oameni care abia ştiu să silabisească îşi dau cu părerea oricând şi în orice împrejurare despre lucruri pe care nu le înţeleg sau nu le cunosc. Dacă un oarecare Gheorghe n-a auzit de Gellu Naum, marele poet nu există. Dacă aceluiaşi Gheorghe nu-i place un scriitor, acela n-are nicio valoare.
Într-o duminică mi-am revăzut un coleg de facultate, profesor într-o localitate situată în alt judeţ. I-am spus că nu-mi explic bine de ce autorii români de azi nu mai au cititori. O carte fără cititori e, în termenii lui Fielding, un han fără muşterii.( Mă rog, scriitorul englez se referă la un han plin de muşterii, care au dreptul să laude bucatele sau să le dea la dracu'. ) Hangiul şi-a pus la bătaie toată priceperea culinară, mâncărurile scot aburi, odăile sunt curate şi încălzite, dar niciun oaspete nu-şi face apariţia. Scriitorii români...
- Care scriitori români ? m-a întrerupt înfuriat tovarăşul meu.
Să îl numim L.
- Marii scriitori de azi, am îngăimat, neplăcut surprins.
- Ei, află, prietene, că azi nu mai avem scriitori, avem căcănari şi obsedaţi sexual ! E o criză a valorilor cum nu s-a mai pomenit ! Ăştia...
- Dă-mi voi, m-am înfuriat eu, nu-ţi permit, mă-nţelegi, să spui despre confraţii mei aşa ceva ! Ce spui tu e doar o opinie. Şi încă una deplasată ! Mă rog. Eu întrebasem de ce nu sunt citiţi autorii de azi.
- Păi, tocmai d-aia, că scriu prostii ! E o reacţie de respingere de către oamenii culţi a pornografiei turbate care se practică azi ! Eu, de pildă, n-am mai citit o carte de ani de zile. Fiindcă n-am ce !
Pe vremuri, L. citea cam o carte la patru-cinci luni. Prefera basmele lui Ispirescu. Acum venise să mă viziteze şi nu-l puteam jigni.
- Dă-mi voie...
- Ba nu-ţi dau deloc !
- Stai, bă, să zic şi eu ceva ! Ai înnebunit ? Avem o mulţime de prozatori mari. Uite...
Şi i-am recitat o listă lungă din care nu lipseau cei mai talentaţi romancieri de azi.
- Fii serios, a zis L., ăştia scriu numai porcării.
- I-ai citit ?
- Nu, dar de ce să-i fi citit ? Se compară ei cu Rebreanu ?
- Rebreanu e Rebreanu, i-am replicat eu, dar nu mai putem să scriem ca el.
- Se-nţelege, dar nici chiar aşa ! Şi mi-am adus aminte că am citit ceva de ăla cu care ai început...
- Aldulescu ?
- Da.... ( Nu reproduc opinia lui L. despre Radu Aldulescu, de teamă ca unii binevoitori să nu o pună pe seama mea ! )
- Horia Gârbea ? am îndrăznit.
- ... (Din motivul arătat mai sus, nu voi transcrie nici consideraţiile pe care Horia Gârbea i le-a inspirat lui L. )
- Dar Mircea Cărtărescu ?
- Ăla, mă ?.... ( Din aceeaşi pricină voi trece sub tăcere cuvintele pe care L. le-a rostit la adresa lui Cărtărescu. )
- Poate îţi plac poeţii. Avem cel puţin patruzeci care merită tot ce este mai bun.
Am rostit vreo cincizeci şi şapte de nume.
- Rahat ! Ce e cu ăştia ? Nici n-am auzit de ei !
- Cum să n-auzi ? Şi dacă nu i-ai citit, cum îţi permiţi să-i judeci ?
- Cum să nu-i judec, bă ? Eminescu a creat limba literară ( idee aflată în toate manualele - n. m. ) şi nu se credea Gheorghe Dracu', cum fac ăştia ! E criză, prietene, e o criză fără precedent !
Şi dă-i, şi dă-i.
M-am certat serios cu L. şi am ajuns să ne aruncăm cuvinte grele. După ce mi-a spus că scribălăii de azi sunt caracterizaţi de... un manierism puturos ( ? ), i-am comunicat că nu are în cap decât nişte varză murată în vodcă. Mi-a aruncat o privire asasină, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi strângă mâna.
Am regretat că mă apucasem să vorbesc cu L. despre literatură. Nu puteam, m-am gândit ca prostul, să aduc vorba despre fotbal, politică etc ? Te pomeneşti însă că tot la ceartă ajungeam !
Am rămas cu un gust amar şi m-a durut capul două zile.
Dar tot nu mi-e clar de ce nu mai avem cititori.
miercuri, 24 octombrie 2012
Ei sunt aici
Ne-am obişnuit să vedem lucrurile în negru şi să remarcăm mai mult căderile decât zborurile peste nori ale semenilor noştri.
Dar purtătorii de lumină sunt aici. Ca într-un basm ori într-o naraţiune scrisă de un brazilian celebru, ne întâlnim cu ei la răspântii cereşti, deghizaţi în vânzători de ziare sau în fete alergând să prindă în palmă polenul castanilor care au uitat în ce anotimp ne aflăm.
Îngerii sunt oameni simpli.
Uneori sunt travestiţi în scriitori şi artişti.
Cum era Valeriu Cristea.
Cum sunt acum alţii, câţiva.
Funcţiile importante, în instituţii înalte, nu-i împiedică pe altruişti să dăruiască zile frumoase celorlalţi. Dimpotrivă.
Ei nu uită că sunt Călăuzele muritorilor lipsiţi de apărare.
Ei sunt aici, cu noi, printre noi.
Dar purtătorii de lumină sunt aici. Ca într-un basm ori într-o naraţiune scrisă de un brazilian celebru, ne întâlnim cu ei la răspântii cereşti, deghizaţi în vânzători de ziare sau în fete alergând să prindă în palmă polenul castanilor care au uitat în ce anotimp ne aflăm.
Îngerii sunt oameni simpli.
Uneori sunt travestiţi în scriitori şi artişti.
Cum era Valeriu Cristea.
Cum sunt acum alţii, câţiva.
Funcţiile importante, în instituţii înalte, nu-i împiedică pe altruişti să dăruiască zile frumoase celorlalţi. Dimpotrivă.
Ei nu uită că sunt Călăuzele muritorilor lipsiţi de apărare.
Ei sunt aici, cu noi, printre noi.
marți, 23 octombrie 2012
Scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă sau despre "Fetiţa cu chibrituri" ( I )
Într-o postare anterioară am afirmat că mulţi dintre cei care ies azi în faţă se cunoşteau dinainte de 1989 şi că au legături trainice între ei. Pentru a nu crea confuzii, trebuie să precizez că de la această regulă sunt exceptaţi, în primul rând, scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă.
Aceştia au fost marginalizaţi şi înainte de lovitura de stat din '89, dar ceea ce s-a întâmplat cu ei după aceea este de neacceptat. În loc să trăiască într-o societate normală, pătura cea mai sensibilă a societăţii noastre a căzut din lac în puţ. Când se va scrie o istorie valabilă, abuzurile şi discriminările suportate de reprezentanţii culturii româneşti vor putea fi trecute la capitolul Crime împotriva poporului român, alături de marile furăciuni naţionale, care i-au făcut pe unii miliardari, iar pe alţii muritori de foame. Mai tot timpul dezbinaţi, fiindcă fiecare dintre ei are o personalitate puternică şi nu ştie ce este spiritul de turmă, reprezentanţii elitelor româneşti n-au moştenit nimic de la vechiul regim : nici nesimţirea, nici instinctul de a pune mâna pe ce nu este al lor, nici traseele banilor, nici trepte netezite de mâini grijulii pentru ocuparea unor poziţii-cheie în structurile politice şi administrative. Cei care au urcat pe scara socială şi au ocupat funcţii în diferite instituţii specializate au făcut-o pe cont propriu, datorită unor calităţi de excepţie, şi merită să fie felicitaţi.
Cei mai mulţi însă nu au simţul orientării în plan social şi se află într-o situaţie tragică. Ei sunt, parcă, distribuiţi în rolul fetiţei cu chibrituri. Nu pot decât să se uite pe fereastră la porcii lui Orwell, din Ferma animalelor. Cristian Şişman a avut un sfârşit cutremurător, spânzurându-se în podul unei case, fiindcă nu avea ce să mănânce ( vezi emoţionanta evocare a lui Gheorghe Neagu : http://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/04/30/moartea-penitarului/ ). Cu câteva săptămâni înainte să moară, Nino Stratan mi-a spus, la telefon, că intenţionează să se împrumute la o bancă, pentru a-şi pune dantura. O profesoară, colegă cu mine, a mers cu copiii într-o excursie şi i-a dus la un muzeu. Unul dintre ghizi era în depresie, plângea şi spunea că nu mai sunt vizitaţi de nimeni şi nu au bani nici de salarii.
În fine, Radu Aldulescu scria recent în Luceafărul despre Cristi Lavin, autorul a şapte romane, dintre care trei excepţionale, pe care nicio editură românească nu vrea să i le scoată în lume. Un scriitor de limbă franceză, Raoul Wiss, a tradus şi a publicat, la Editura "Le Prezent Litteraire", romanul lui Lavin, Cele o sută de crime. Dacă va avea succes, o să-i vedeţi pe cei de la Humanitas cum se vor înghesui să-l publice şi ei, în româneşte, aşa cum au făcut cu Eginald Schlattner, refuzat iniţial la noi şi tipărit mai întâi în Germania.
O carte editată într-o mie de exemplare, cum se întâmplă la noi, nu există, spune Aldulescu, care este de părere că romancierul român este o specie pe cale de dispariţie, "în primul rând din cauza unor instituţii culturale care par să facă tot posibilul pentru a-l extermina". Radu Aldulescu, care a contribuit decisiv la impunerea a douăzeci de romancieri şi autori de proză scurtă, nu ia întâmplător în discuţie situaţia romanului. Specia cu pricina, "spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici în întregime. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris", iar munca respectivă nu poate fi retribuită. (Sigur, la noi se retribuieşte minciuna şi mâncatul căcatului, dar asta e o altă discuţie. ) Camil Petrescu împărtăşea şi el opinia că romancierul şi autorul dramatic nu trebuie să aibă slujbe, fiindcă lumile pe care le zămislesc aceştia îi acaparează cu totul şi îi fac inapţi pentru orice altă preocupare. Dar cine trăieşte în România din scris ?
Scriitorul român îndeplineşte servicii umilitoare şi epuizante, adesea pentru o leafă de nimic. Când să mai scrie ? Ce să mai scrie ?
Mai avem noi oare nevoie de scriitori ?
P.S. Mărioara Zăvoranu bate periodic televiziunile, încasând mii de euro pentru fiecare "colaborare". Cel puţin aşa spunea Pepe, fostul ei ginere. Pe scriitori şi savanţi nu-i prea văd pe micul ecran. Numai profesorii sunt mai umili decât ei. Asta ne este cultura pe canalele tv şi asta aşteaptă privitorii : scandaluri, bătăi şi porcăieli ca la uşa cortului. Tot poporul suveran se uită la circ cu ochii cât cepele şi cu gurile căscate.
Eu însumi am fost contactat, acum doi-trei ani, de un redactor al emisiunii Acces Direct, pentru a contribui, cu amintirile mele, la scufundarea în zoaie a doi mari poeţi care iubiseră aceeaşi femeie. Nu mai e nevoie să spun că am refuzat categoric propunerea.
Aceştia au fost marginalizaţi şi înainte de lovitura de stat din '89, dar ceea ce s-a întâmplat cu ei după aceea este de neacceptat. În loc să trăiască într-o societate normală, pătura cea mai sensibilă a societăţii noastre a căzut din lac în puţ. Când se va scrie o istorie valabilă, abuzurile şi discriminările suportate de reprezentanţii culturii româneşti vor putea fi trecute la capitolul Crime împotriva poporului român, alături de marile furăciuni naţionale, care i-au făcut pe unii miliardari, iar pe alţii muritori de foame. Mai tot timpul dezbinaţi, fiindcă fiecare dintre ei are o personalitate puternică şi nu ştie ce este spiritul de turmă, reprezentanţii elitelor româneşti n-au moştenit nimic de la vechiul regim : nici nesimţirea, nici instinctul de a pune mâna pe ce nu este al lor, nici traseele banilor, nici trepte netezite de mâini grijulii pentru ocuparea unor poziţii-cheie în structurile politice şi administrative. Cei care au urcat pe scara socială şi au ocupat funcţii în diferite instituţii specializate au făcut-o pe cont propriu, datorită unor calităţi de excepţie, şi merită să fie felicitaţi.
Cei mai mulţi însă nu au simţul orientării în plan social şi se află într-o situaţie tragică. Ei sunt, parcă, distribuiţi în rolul fetiţei cu chibrituri. Nu pot decât să se uite pe fereastră la porcii lui Orwell, din Ferma animalelor. Cristian Şişman a avut un sfârşit cutremurător, spânzurându-se în podul unei case, fiindcă nu avea ce să mănânce ( vezi emoţionanta evocare a lui Gheorghe Neagu : http://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/04/30/moartea-penitarului/ ). Cu câteva săptămâni înainte să moară, Nino Stratan mi-a spus, la telefon, că intenţionează să se împrumute la o bancă, pentru a-şi pune dantura. O profesoară, colegă cu mine, a mers cu copiii într-o excursie şi i-a dus la un muzeu. Unul dintre ghizi era în depresie, plângea şi spunea că nu mai sunt vizitaţi de nimeni şi nu au bani nici de salarii.
În fine, Radu Aldulescu scria recent în Luceafărul despre Cristi Lavin, autorul a şapte romane, dintre care trei excepţionale, pe care nicio editură românească nu vrea să i le scoată în lume. Un scriitor de limbă franceză, Raoul Wiss, a tradus şi a publicat, la Editura "Le Prezent Litteraire", romanul lui Lavin, Cele o sută de crime. Dacă va avea succes, o să-i vedeţi pe cei de la Humanitas cum se vor înghesui să-l publice şi ei, în româneşte, aşa cum au făcut cu Eginald Schlattner, refuzat iniţial la noi şi tipărit mai întâi în Germania.
O carte editată într-o mie de exemplare, cum se întâmplă la noi, nu există, spune Aldulescu, care este de părere că romancierul român este o specie pe cale de dispariţie, "în primul rând din cauza unor instituţii culturale care par să facă tot posibilul pentru a-l extermina". Radu Aldulescu, care a contribuit decisiv la impunerea a douăzeci de romancieri şi autori de proză scurtă, nu ia întâmplător în discuţie situaţia romanului. Specia cu pricina, "spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici în întregime. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris", iar munca respectivă nu poate fi retribuită. (Sigur, la noi se retribuieşte minciuna şi mâncatul căcatului, dar asta e o altă discuţie. ) Camil Petrescu împărtăşea şi el opinia că romancierul şi autorul dramatic nu trebuie să aibă slujbe, fiindcă lumile pe care le zămislesc aceştia îi acaparează cu totul şi îi fac inapţi pentru orice altă preocupare. Dar cine trăieşte în România din scris ?
Scriitorul român îndeplineşte servicii umilitoare şi epuizante, adesea pentru o leafă de nimic. Când să mai scrie ? Ce să mai scrie ?
Mai avem noi oare nevoie de scriitori ?
P.S. Mărioara Zăvoranu bate periodic televiziunile, încasând mii de euro pentru fiecare "colaborare". Cel puţin aşa spunea Pepe, fostul ei ginere. Pe scriitori şi savanţi nu-i prea văd pe micul ecran. Numai profesorii sunt mai umili decât ei. Asta ne este cultura pe canalele tv şi asta aşteaptă privitorii : scandaluri, bătăi şi porcăieli ca la uşa cortului. Tot poporul suveran se uită la circ cu ochii cât cepele şi cu gurile căscate.
Eu însumi am fost contactat, acum doi-trei ani, de un redactor al emisiunii Acces Direct, pentru a contribui, cu amintirile mele, la scufundarea în zoaie a doi mari poeţi care iubiseră aceeaşi femeie. Nu mai e nevoie să spun că am refuzat categoric propunerea.
duminică, 21 octombrie 2012
Fotbal pe furate
Locul Vasluiului de cea mai frumoasă echipă românească a fost luat de Pandurii Târgu-Jiu. În meciul cu Steaua, Pandurii joacă frumos şi ratează o mulţime de ocazii. Dar cui foloseşte asta ? Probabil că rezultatul e stabilit dinainte, fiindcă arbitrul Tudor nu vede un henţ clar în careul militarilor, comportându-se ca un purtător de baston alb, şi nu acordă penalty.
Păi, atunci de ce să ne mai uităm la meciurile de fotbal din campionatul intern ? Ca să ieşim de fraieri ?
P. S. Am impresia că Pandurii nu vor să înscrie. Altminteri nu-mi pot explica ratarea lui Maxim.
Să fim bine înţeleşi : şi eu, ca şi alţii, consider că Steaua are de departe cel mai bun lot din România, este cea mai valoroasă echipă autohtonă şi ţin cu acest team când are meciuri internaţionale, dar este bine să câştige fiecare luptă în mod corect. Orice şmecherie făcută la acest nivel dăunează în primul rând grupării din Ghencea.
Păi, atunci de ce să ne mai uităm la meciurile de fotbal din campionatul intern ? Ca să ieşim de fraieri ?
P. S. Am impresia că Pandurii nu vor să înscrie. Altminteri nu-mi pot explica ratarea lui Maxim.
Să fim bine înţeleşi : şi eu, ca şi alţii, consider că Steaua are de departe cel mai bun lot din România, este cea mai valoroasă echipă autohtonă şi ţin cu acest team când are meciuri internaţionale, dar este bine să câştige fiecare luptă în mod corect. Orice şmecherie făcută la acest nivel dăunează în primul rând grupării din Ghencea.
Subterane şi situaţii penibile
Dacă veţi fi atenţi, veţi observa că foarte mulţi dintre cei care ies azi în faţă, în diferite domenii, se cunoşteau, într-un fel sau altul, şi înainte de 1989, având legături trainice între ei. ( Se înţelege că de la această solidaritate de rozători sunt excluşi scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, cărora vechiul regim nu le-a lăsat nicio moştenire. ) Ascultând întâmplător un fragment din trivialul dialog dintre Vadim şi Marioara Zăvoranu, am avut revelaţia adevăratei situaţii în care ne aflăm. Cetăţenii care formează păturile sociale avute sunt oamenii care trăiau în subteranele lumii construite de Ceauşescu. Atunci nu erau toleraţi la lumina zilei, acum au devenit vedete. Nu numai că nu construim un capitalism adevărat, dar suntem sub nivelul societăţii socialiste de odinioară : stegarii viitorului nostru sunt şobolanii ieşiţi din canalele trecutului. De aceea trăim sub semnul penibilului.
Acesta se adaugă ipostazelor jenante în care este pus deseori fiecare dintre noi.
O doamnă o blamează pe o alta, fără să-şi dea seama că aceea este de faţă şi participă la discuţie.
Unui bărbat îi este ruşine că a fost cândva îndrăgostit de o anumită femeie.
O grozăvie fără seamăn este ca un scriitor să fie acuzat pentru ceea ce spun sau gândesc personajele sale. E dureros, cum bine zice Cezar Paul-Bădescu, să fii nevoit să le explici ignoranţilor nişte lucruri elementare. I se întâmplă azi unui autor celebru, am păţit-o şi eu cu ani în urmă. De asemenea, Marin Preda şi Sorin Stoica au avut de furcă mult timp cu nişte consăteni. Nişte neprieteni au luat spusele unui funcţionar dintr-o carte care îmi aparţine drept opinia mea despre o anumită categorie socială. Ulterior au găsit o metodă mai spectaculoasă pentru a stârni comunitatea împotriva subsemnatului : au început să identifice în textele mele, în mod aberant, persoane şi întâmplări reale : "Uite, aici râde de tine că bei. Aici râde de Gicu, că are mustaţă etc ". S-ar părea că a stârni zâzanie între vecini şi colegi este un obicei care ţine de creştinismul autohton, dar surpriza mare a fost când am descoperit că un prieten, care ar trebui să se priceapă cât de cât la literatură, alimenta şi justifica prosteşte impresiile deplasate ale cititorilor de ocazie.
Şi ajung la cea mai stânjenitoare situaţie prin care trece un om : când descoperi că un bun amic, cel mai sincer şi cel mai deschis pe care crezi că îl ai, te destestă din tot sufletul şi pune umărul cu nădejde la acţiunile prin care unii încearcă să-ţi terfelească imaginea.
Este un mod de a muşca, provenind din subsolurile fiinţei noastre ori doar ale unei societăţi revolute.
Acesta se adaugă ipostazelor jenante în care este pus deseori fiecare dintre noi.
O doamnă o blamează pe o alta, fără să-şi dea seama că aceea este de faţă şi participă la discuţie.
Unui bărbat îi este ruşine că a fost cândva îndrăgostit de o anumită femeie.
O grozăvie fără seamăn este ca un scriitor să fie acuzat pentru ceea ce spun sau gândesc personajele sale. E dureros, cum bine zice Cezar Paul-Bădescu, să fii nevoit să le explici ignoranţilor nişte lucruri elementare. I se întâmplă azi unui autor celebru, am păţit-o şi eu cu ani în urmă. De asemenea, Marin Preda şi Sorin Stoica au avut de furcă mult timp cu nişte consăteni. Nişte neprieteni au luat spusele unui funcţionar dintr-o carte care îmi aparţine drept opinia mea despre o anumită categorie socială. Ulterior au găsit o metodă mai spectaculoasă pentru a stârni comunitatea împotriva subsemnatului : au început să identifice în textele mele, în mod aberant, persoane şi întâmplări reale : "Uite, aici râde de tine că bei. Aici râde de Gicu, că are mustaţă etc ". S-ar părea că a stârni zâzanie între vecini şi colegi este un obicei care ţine de creştinismul autohton, dar surpriza mare a fost când am descoperit că un prieten, care ar trebui să se priceapă cât de cât la literatură, alimenta şi justifica prosteşte impresiile deplasate ale cititorilor de ocazie.
Şi ajung la cea mai stânjenitoare situaţie prin care trece un om : când descoperi că un bun amic, cel mai sincer şi cel mai deschis pe care crezi că îl ai, te destestă din tot sufletul şi pune umărul cu nădejde la acţiunile prin care unii încearcă să-ţi terfelească imaginea.
Este un mod de a muşca, provenind din subsolurile fiinţei noastre ori doar ale unei societăţi revolute.
sâmbătă, 20 octombrie 2012
Marilyn cu o carte în mână
Un amator de mâncăruri fine mărturisea că îi este indiferent ce bagă în gură.
Un scriitor spunea că îi place whisky-ul. El scrie însă atât de mult şi atât de bine, încât este exclus să bea zilnic tăria lăudată de toată lumea.
Am văzut nenumărate fotografii în care Marilyn Monroe citeşte o carte deschisă cu ostentaţie către sfârşit. A fost o actriţă deosebită şi jucăria sexuală a boşorogilor şi tăuraşilor de la Hollywood, dar voia să pară o cititoare pasionată, o femeie instruită.
Fiecare actor de pe scenă are şi o faţă intimă, cu pete de întuneric, însă vrea să fie ţinut minte în cel mai luminos rol al său.
Ne compunem câte o poză cu care apărem în lume. Uneori ne încurcăm şi lăsăm perdeaua netrasă sau ne punem strâmb masca.
Adevărul este că suntem ceea ce vrem să fim, nu ceea ce ne împiedică să zburăm.
Aspiraţiile noastre ne definesc mai bine decât păcatele.
P.S. 1. Erorile din sistem mă împiedică să mai comentez pe blogurile prietenilor. O oră am încercat să scriu ceva în curtea lui Radu Vancu, dar n-am reuşit.
2. Am văzut marile adunări organizate de cele două coaliţii politice care se vor duela la viitoarele alegeri. Niciun program economic sau social, nimic care să se adreseze inteligenţei omeneşti. Discursuri strigate, de urangutani care arătau că nu vor face nimic pentru noi, poporul umilit, dar sunt gata să-şi mănânce de vii semenii pentru a ajunge pe scaunele puterii. Şi era atâta poftă de mâncare - nu-i mai zic foame ! - în ochii celor adunaţi pe stadion, încât am înţeles, o dată în plus, că în ţara asta nu mai există nicio şansă ca valoarea şi competenţa să fie puse la locul lor.
Un scriitor spunea că îi place whisky-ul. El scrie însă atât de mult şi atât de bine, încât este exclus să bea zilnic tăria lăudată de toată lumea.
Am văzut nenumărate fotografii în care Marilyn Monroe citeşte o carte deschisă cu ostentaţie către sfârşit. A fost o actriţă deosebită şi jucăria sexuală a boşorogilor şi tăuraşilor de la Hollywood, dar voia să pară o cititoare pasionată, o femeie instruită.
Fiecare actor de pe scenă are şi o faţă intimă, cu pete de întuneric, însă vrea să fie ţinut minte în cel mai luminos rol al său.
Ne compunem câte o poză cu care apărem în lume. Uneori ne încurcăm şi lăsăm perdeaua netrasă sau ne punem strâmb masca.
Adevărul este că suntem ceea ce vrem să fim, nu ceea ce ne împiedică să zburăm.
Aspiraţiile noastre ne definesc mai bine decât păcatele.
P.S. 1. Erorile din sistem mă împiedică să mai comentez pe blogurile prietenilor. O oră am încercat să scriu ceva în curtea lui Radu Vancu, dar n-am reuşit.
2. Am văzut marile adunări organizate de cele două coaliţii politice care se vor duela la viitoarele alegeri. Niciun program economic sau social, nimic care să se adreseze inteligenţei omeneşti. Discursuri strigate, de urangutani care arătau că nu vor face nimic pentru noi, poporul umilit, dar sunt gata să-şi mănânce de vii semenii pentru a ajunge pe scaunele puterii. Şi era atâta poftă de mâncare - nu-i mai zic foame ! - în ochii celor adunaţi pe stadion, încât am înţeles, o dată în plus, că în ţara asta nu mai există nicio şansă ca valoarea şi competenţa să fie puse la locul lor.
miercuri, 17 octombrie 2012
Un cal pe trotuar
Un cal s-a stins pe trotuar, de epuizare. Un neom l-a folosit trei zile fără întrerupere, apoi l-a abandonat acolo. Nobilul animal avea semne lăsate de bătaie şi era înfometat. Ajutorul a sosit prea târziu pentru el. Două ore luptase cu moartea, zbătându-se şi căutând aer.
Dacă am fi nişte entităţi evoluate, cum pretindem, ar trebui să introducem pedepse foarte aspre pentru cei care abandonează, torturează ori ucid fiinţe lipsite de apărare. Dar nu suntem. Iar moartea noastră este mai urâtă decât cea a cailor. Fiindcă, de cele mai multe ori, îmbătrânim şi căpătăm forme groteşti. Vocea ni se păstrează aproape alterată peste ani, dar chipul începe să fie mâncat de râuri prin care timpul se scurge nevăzut.
Uimitor însă ne îmbătrânesc picioarele. Aşteptam pe cineva şi oprisem maşina în faţa unui magazin, la cincizeci de metri depărtare. O umbrelă uriaşă acoperea partea de sus a uşilor şi nu puteam vedea faţa celor care ieşeau de la cumpărături şi coborau scările. Brusc mi-am dat seama că pot ghici vârsta cumpărătorilor după aspectul picioarelor. Am început să-mi spun :
"E o babă."
"E un tânăr."
"E un moş."
"E o fată."
Le vedeam apoi tot corpul şi fizionomiile. Niciodată nu m-am înşelat.
Tinerii păşesc uşor, ca nişte cerbi.
Cei între două vârste parcă au nişte ghiulele legate de genunchi, care se adaugă greutăţii burţilor umflate şi revărsate peste cureaua pantalonilor. Izbutesc însă să se descurce onorabil.
Bătrânii, în schimb, parcă sunt legaţi cu lanţuri de glezne şi fac pasul ca şi când ar folosi nişte picioare de lemn, lipsite de viaţă. Chiar pantalonii cad pe ei anapoda, numai cute şi pliuri, în cele mai dizgraţioase unghiuri. Boşorogi, ce să mai vorbim.
La femeile în vârstă e şi mai rău. Totuşi, unele îţi păstrează aerul rasat şi păşesc ca nişte ciute obosite. Sunt doamnele îmbătrânite în inima marelui oraş.
Astăzi am inspectat pomii din grădină. În primăvară, un vecin a incendiat ierburile din zona lui, dar focul s-a extins şi mi-a distrus un dud roz şi doi castani. Erau mici, aveau doar doi ani. Am continuat să îi ud în speranţa că îi voi reînvia. Din dud a dat un lăstar care a crescut rapid. Castanii păreau pierduţi. Dar acum am descoperit că rădăcinile lor au rămas vii şi din ele a crescut câte o mică ramură.
Alunul e plin de lăstari şi de muguri fructiferi. E contorsionat groaznic, fiindcă mai demult un câine i-a retezat cu dinţii tulpina.
Câinele a murit în vara asta, alunul e încă în vegetaţie.
Copacii trăiesc mai mult decât câinii.
Dacă am fi nişte entităţi evoluate, cum pretindem, ar trebui să introducem pedepse foarte aspre pentru cei care abandonează, torturează ori ucid fiinţe lipsite de apărare. Dar nu suntem. Iar moartea noastră este mai urâtă decât cea a cailor. Fiindcă, de cele mai multe ori, îmbătrânim şi căpătăm forme groteşti. Vocea ni se păstrează aproape alterată peste ani, dar chipul începe să fie mâncat de râuri prin care timpul se scurge nevăzut.
Uimitor însă ne îmbătrânesc picioarele. Aşteptam pe cineva şi oprisem maşina în faţa unui magazin, la cincizeci de metri depărtare. O umbrelă uriaşă acoperea partea de sus a uşilor şi nu puteam vedea faţa celor care ieşeau de la cumpărături şi coborau scările. Brusc mi-am dat seama că pot ghici vârsta cumpărătorilor după aspectul picioarelor. Am început să-mi spun :
"E o babă."
"E un tânăr."
"E un moş."
"E o fată."
Le vedeam apoi tot corpul şi fizionomiile. Niciodată nu m-am înşelat.
Tinerii păşesc uşor, ca nişte cerbi.
Cei între două vârste parcă au nişte ghiulele legate de genunchi, care se adaugă greutăţii burţilor umflate şi revărsate peste cureaua pantalonilor. Izbutesc însă să se descurce onorabil.
Bătrânii, în schimb, parcă sunt legaţi cu lanţuri de glezne şi fac pasul ca şi când ar folosi nişte picioare de lemn, lipsite de viaţă. Chiar pantalonii cad pe ei anapoda, numai cute şi pliuri, în cele mai dizgraţioase unghiuri. Boşorogi, ce să mai vorbim.
La femeile în vârstă e şi mai rău. Totuşi, unele îţi păstrează aerul rasat şi păşesc ca nişte ciute obosite. Sunt doamnele îmbătrânite în inima marelui oraş.
Astăzi am inspectat pomii din grădină. În primăvară, un vecin a incendiat ierburile din zona lui, dar focul s-a extins şi mi-a distrus un dud roz şi doi castani. Erau mici, aveau doar doi ani. Am continuat să îi ud în speranţa că îi voi reînvia. Din dud a dat un lăstar care a crescut rapid. Castanii păreau pierduţi. Dar acum am descoperit că rădăcinile lor au rămas vii şi din ele a crescut câte o mică ramură.
Alunul e plin de lăstari şi de muguri fructiferi. E contorsionat groaznic, fiindcă mai demult un câine i-a retezat cu dinţii tulpina.
Câinele a murit în vara asta, alunul e încă în vegetaţie.
Copacii trăiesc mai mult decât câinii.
luni, 15 octombrie 2012
Profesorii vor fi gardieni şi paravane în faţa cuţitelor
Un elev a fost înjunghiat în apropierea unei şcoli.
Ce măsură vor lua factorii de decizie ?
Simplu, profesorii vor fi obligaţi, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc, să-i ducă de mână pe elevi până acasă !
Suntem oare sănătoşi la dovleac ? Ce i-ar împiedica pe derbedei să-şi împlânte şuriile în osânza îmbătrânită a dascălilor, care nu au pistoale sau săbii la purtător, pentru a-şi apăra pielea ?
Nimic, dar ce contează câţiva belferi morţi, acolo ?
Păi, într-un minister condus, de zeci de ani, de nişte cretini, te aştepţi la orice. Inclusiv la desfiinţarea şcolilor. De fapt, acestea nici nu mai sunt ceea ce se pretinde că sunt. N-au cum să mai fie.
P:S. Liberalii se becalizară, iar Becali deveni principalul stâlp al liberalismului. Contra unor sume frumoase, fireşte. Ce să mai zici, când tradiţionalul partid, băgat prima dată în hazna de Radu Câmpeanu, a ajuns să fie condus de un lătrău leneş şi de un fost epigramist ? Adevărul adevărat este că lui Crin i-au crescut acţiunile şi el a devenit un nume în politica dâmboviţeană când Octavian Paler a spus despre el că este " un exemplu de gândire vie ". Până atunci a fost un nimeni în politică.
Ce măsură vor lua factorii de decizie ?
Simplu, profesorii vor fi obligaţi, pentru salariul de mizerie pe care îl primesc, să-i ducă de mână pe elevi până acasă !
Suntem oare sănătoşi la dovleac ? Ce i-ar împiedica pe derbedei să-şi împlânte şuriile în osânza îmbătrânită a dascălilor, care nu au pistoale sau săbii la purtător, pentru a-şi apăra pielea ?
Nimic, dar ce contează câţiva belferi morţi, acolo ?
Păi, într-un minister condus, de zeci de ani, de nişte cretini, te aştepţi la orice. Inclusiv la desfiinţarea şcolilor. De fapt, acestea nici nu mai sunt ceea ce se pretinde că sunt. N-au cum să mai fie.
P:S. Liberalii se becalizară, iar Becali deveni principalul stâlp al liberalismului. Contra unor sume frumoase, fireşte. Ce să mai zici, când tradiţionalul partid, băgat prima dată în hazna de Radu Câmpeanu, a ajuns să fie condus de un lătrău leneş şi de un fost epigramist ? Adevărul adevărat este că lui Crin i-au crescut acţiunile şi el a devenit un nume în politica dâmboviţeană când Octavian Paler a spus despre el că este " un exemplu de gândire vie ". Până atunci a fost un nimeni în politică.
Suntem mici şi (rareori) civilizaţi
Un austriac, Felix Baumgartner, a făcut un salt în gol din stratosferă, de la o altitudine de aproape treizeci de kilometri, stabilind un nou record mondial. " Trebuie să fim sus, a spus el, ca să ne dăm seama cât de mici suntem."
Sigur, dar unii sunt mai mici decât alţii. De pildă, dacă respectivul cascador ar fi fost român, ce s-ar fi întâmplat ? În capsula sa s-ar mai fi urcat doi români vajnici şi l-ar fi bombardar cu pietre tot timpul operaţiunii. Pe urmă ar fi apărut, pe diferite posturi de televiziune, alţi patrioţi care ar fi arătat că fapta omului este o prostie la îndemâna oricărui nătărău.
În timpul coborârii, Felix Baumgartner a fost în contact direct cu fostul recordmen, un american care i-a dat eroului sfaturi prieteneşti şi folositoare. Oameni civilizaţi, ce să mai vorbim. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi petrecut dacă amândoi cutezătorii ar fi fost urmaşii ciobanului mioritic.
Suntem atât de dezbinaţi, încât mă mir că am ajuns să formăm un popor şi o naţiune. Disperarea şi lipsa de caracter au devenit emblematice pentru noi şi fiecărui valah nu-i pasă decât de buzunarul său şi de răsfăţul propriilor mădulare. Luate doar ca teorii, socialismul şi capitalismul nu sunt nici bune, nici rele. Contează oamenii care transpun ideile în plan social şi economic. Nouă, de exemplu, ni se potriveşte chiar sistemul social în care am trăit todeauna : un nou feudalism. Un capsoman, cu multe bube în cap şi bine înfipt în sistem, pune mâna pe bâtă şi îi exploatează la sânge pe ceilalţi, ţinându-i la limita supravieţuirii, pentru a-i putea manipula. De foame, bravii cetăţeni îşi aleg lideri chiar şi dintre cei care au înfundat puşcăriile. Asta se cheamă descentralizare românească. Ne-a învăţat vărul Băsescu. Deviza politicianului român este cea enunţată de Rică Venturiano : " Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm! " În fond, aşa ne place, aşa vieţuim : ca nişte proşti. Acelaşi stat plăteşte profesorilor un salariu de şapte sute de lei, iar altora - care îşi belesc, în desfătări, sulele prin birouri - 50 000 de euro ! O lege pentru fiecare domeniu feudal ! Ăsta a fost riscul construirii capitalismului sub îndrumarea unor bolşevici. Ion Iliescu şi ai săi ortaci au avut grijă ca legea lustraţiei să nu aibă nicio şansă în România. Lumea l-a crezut un om responsabil - şi chiar pare, dacă îl comparăm cu alţii ! -, nu un factor decisiv pentru compromiterea definitivă a viitorului unui popor.
Şi nu e numai clasa politică de vină, deşi mediocrităţile astea, aparţinând tuturor partidelor, nu ştiu decât să incite la ură şi la război civil, distrăgându-ne atenţia de la măinile lor puse pe ciordit în stil mare. În definitiv noi i-am ales pe cei care ne conduc. S-ar părea că am ajuns însă într-un cerc vicios, ca un personaj interpretat de Nicolas Cage, din filmul Despărţirea de Las Vegas : " Nu mai ţin minte dacă m-a părăsit soţia fiindcă m-am apucat de băut sau m-am apucat de băut fiindcă m-a părăsit soţia..."
Nu-mi dau seama dacă sunt prost fiindcă mă duc regulat la vot sau mă duc la vot fiindcă sunt prost. E, după cum se vede, cam acelaşi lucru. Nu facem decât să-i înlocuim periodic pe cei care ne bagă mâna în buzunar. Fiindcă, nu-i aşa, mai obosesc şi ei, tot dând cu jula, şi nu-şi mai pot acoperi minciunile.
P.S. Întâlnindu-mă, cu o lună în urmă, cu doi mari poeţi, redactori la o cunoscută editură românească, am avut parte de o surpriză. Fiindcă sunt un om cu oarecare educaţie, am aşteptat răbdător ora întrevederii, în stradă, chiar la fereastra instituţiei respective. Vizavi se construia o vilă uriaşă, iar printre lucrători era un băiat care semăna cu un fost elev al meu. Mi-am spus că, probabil, e o coincidenţă şi lumea nu e chiar atât de mică. Tânărul, care lucra pe un utilaj, m-a zărit şi el. A luat o pauză şi a venit la mine. Era chiar cunoştinţa mea care, pe vremuri, nu se omorâse cu învăţatul. Mi-a spus că îşi închiriase autogrederul pe micul şantier şi câştiga din treaba asta un milion şi jumătate pe oră. Lucra cam zece ore pe zi şi câştiga exact cât iau eu într-o lună, după treizeci şi doi de ani de învăţământ. Nu ştiu dacă poeţii respectivi au măcar salariul ăsta, deşi i-am găsit muncind pe brânci, ca nişte ocnaşi de lux, îndreptând erorile din manuscrisele autorilor care urmau să fie publicaţi. Nu le-am povestit nimic despre discuţia mea cu fostul discipol.
Sigur, dar unii sunt mai mici decât alţii. De pildă, dacă respectivul cascador ar fi fost român, ce s-ar fi întâmplat ? În capsula sa s-ar mai fi urcat doi români vajnici şi l-ar fi bombardar cu pietre tot timpul operaţiunii. Pe urmă ar fi apărut, pe diferite posturi de televiziune, alţi patrioţi care ar fi arătat că fapta omului este o prostie la îndemâna oricărui nătărău.
În timpul coborârii, Felix Baumgartner a fost în contact direct cu fostul recordmen, un american care i-a dat eroului sfaturi prieteneşti şi folositoare. Oameni civilizaţi, ce să mai vorbim. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi petrecut dacă amândoi cutezătorii ar fi fost urmaşii ciobanului mioritic.
Suntem atât de dezbinaţi, încât mă mir că am ajuns să formăm un popor şi o naţiune. Disperarea şi lipsa de caracter au devenit emblematice pentru noi şi fiecărui valah nu-i pasă decât de buzunarul său şi de răsfăţul propriilor mădulare. Luate doar ca teorii, socialismul şi capitalismul nu sunt nici bune, nici rele. Contează oamenii care transpun ideile în plan social şi economic. Nouă, de exemplu, ni se potriveşte chiar sistemul social în care am trăit todeauna : un nou feudalism. Un capsoman, cu multe bube în cap şi bine înfipt în sistem, pune mâna pe bâtă şi îi exploatează la sânge pe ceilalţi, ţinându-i la limita supravieţuirii, pentru a-i putea manipula. De foame, bravii cetăţeni îşi aleg lideri chiar şi dintre cei care au înfundat puşcăriile. Asta se cheamă descentralizare românească. Ne-a învăţat vărul Băsescu. Deviza politicianului român este cea enunţată de Rică Venturiano : " Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm! " În fond, aşa ne place, aşa vieţuim : ca nişte proşti. Acelaşi stat plăteşte profesorilor un salariu de şapte sute de lei, iar altora - care îşi belesc, în desfătări, sulele prin birouri - 50 000 de euro ! O lege pentru fiecare domeniu feudal ! Ăsta a fost riscul construirii capitalismului sub îndrumarea unor bolşevici. Ion Iliescu şi ai săi ortaci au avut grijă ca legea lustraţiei să nu aibă nicio şansă în România. Lumea l-a crezut un om responsabil - şi chiar pare, dacă îl comparăm cu alţii ! -, nu un factor decisiv pentru compromiterea definitivă a viitorului unui popor.
Şi nu e numai clasa politică de vină, deşi mediocrităţile astea, aparţinând tuturor partidelor, nu ştiu decât să incite la ură şi la război civil, distrăgându-ne atenţia de la măinile lor puse pe ciordit în stil mare. În definitiv noi i-am ales pe cei care ne conduc. S-ar părea că am ajuns însă într-un cerc vicios, ca un personaj interpretat de Nicolas Cage, din filmul Despărţirea de Las Vegas : " Nu mai ţin minte dacă m-a părăsit soţia fiindcă m-am apucat de băut sau m-am apucat de băut fiindcă m-a părăsit soţia..."
Nu-mi dau seama dacă sunt prost fiindcă mă duc regulat la vot sau mă duc la vot fiindcă sunt prost. E, după cum se vede, cam acelaşi lucru. Nu facem decât să-i înlocuim periodic pe cei care ne bagă mâna în buzunar. Fiindcă, nu-i aşa, mai obosesc şi ei, tot dând cu jula, şi nu-şi mai pot acoperi minciunile.
P.S. Întâlnindu-mă, cu o lună în urmă, cu doi mari poeţi, redactori la o cunoscută editură românească, am avut parte de o surpriză. Fiindcă sunt un om cu oarecare educaţie, am aşteptat răbdător ora întrevederii, în stradă, chiar la fereastra instituţiei respective. Vizavi se construia o vilă uriaşă, iar printre lucrători era un băiat care semăna cu un fost elev al meu. Mi-am spus că, probabil, e o coincidenţă şi lumea nu e chiar atât de mică. Tânărul, care lucra pe un utilaj, m-a zărit şi el. A luat o pauză şi a venit la mine. Era chiar cunoştinţa mea care, pe vremuri, nu se omorâse cu învăţatul. Mi-a spus că îşi închiriase autogrederul pe micul şantier şi câştiga din treaba asta un milion şi jumătate pe oră. Lucra cam zece ore pe zi şi câştiga exact cât iau eu într-o lună, după treizeci şi doi de ani de învăţământ. Nu ştiu dacă poeţii respectivi au măcar salariul ăsta, deşi i-am găsit muncind pe brânci, ca nişte ocnaşi de lux, îndreptând erorile din manuscrisele autorilor care urmau să fie publicaţi. Nu le-am povestit nimic despre discuţia mea cu fostul discipol.
duminică, 14 octombrie 2012
Ca să scrieţi, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite
Am vrut să scriu o povestire, Karim. E un nume frumos, amintind de deşert şi de oaze. Karim a chemat însă alte cuvinte îndrăgostite de el. Vorbele venite aveau invitaţi speciali şi musafiri de rând. Aceştia şi-au adus neamurile şi vecinii. Apoi duşmanii şi contestatarii.
Cred că va ieşi un alt roman.
Ca să scrieţi, prieteni, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite. Altminteri, textul se naşte mort şi nicio rescriere nu-l poate resuscita.
P.S. 1. Nu sunt un cârcotaş, dar victoria împotriva Turciei este similară cu ipotetica ocupare a poziţiei de lider, în Liga I, de Dinamo, echipa mea de suflet. Nu duce, adică, la nimic. Nici la câştigarea campionatului / grupei, nici la vreo performanţă ulterioară. E un rezultat care nu creează, din perspectiva jocului prestat, niciun orizont de aşteptare. Am văzut un meci între două grupări slabe, în ciuda faptului că noi avem, într-adevăr, jucători de excepţie. Un team serios i-ar fi umilit pe turci, care au jucat sub orice critică.
2. Premiul Nobel a fost luat de un chinez. Credeam că îl va lua Murakami şi sunt surprins că Ismail Kadare nu se numără încă printre laureaţi.
3. Mă gândesc serios să mă las de scris. Din această îndeletnicire n-am câştigat decât nişte duşmani. În plus, am auzit că Arnold Schwarzenegger s-a apucat şi el să întristeze hârtia cu ideile sale geniale. Precis va vinde mai multe copii decât profesioniştii din branşa noastră !
Cred că va ieşi un alt roman.
Ca să scrieţi, prieteni, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite. Altminteri, textul se naşte mort şi nicio rescriere nu-l poate resuscita.
P.S. 1. Nu sunt un cârcotaş, dar victoria împotriva Turciei este similară cu ipotetica ocupare a poziţiei de lider, în Liga I, de Dinamo, echipa mea de suflet. Nu duce, adică, la nimic. Nici la câştigarea campionatului / grupei, nici la vreo performanţă ulterioară. E un rezultat care nu creează, din perspectiva jocului prestat, niciun orizont de aşteptare. Am văzut un meci între două grupări slabe, în ciuda faptului că noi avem, într-adevăr, jucători de excepţie. Un team serios i-ar fi umilit pe turci, care au jucat sub orice critică.
2. Premiul Nobel a fost luat de un chinez. Credeam că îl va lua Murakami şi sunt surprins că Ismail Kadare nu se numără încă printre laureaţi.
3. Mă gândesc serios să mă las de scris. Din această îndeletnicire n-am câştigat decât nişte duşmani. În plus, am auzit că Arnold Schwarzenegger s-a apucat şi el să întristeze hârtia cu ideile sale geniale. Precis va vinde mai multe copii decât profesioniştii din branşa noastră !
luni, 8 octombrie 2012
Barcelona, medicina românească şi un premiu literar
F. C. Barcelona e în evident regres. Ceva trebuie schimbat, mingicăreala ştiută nu mai dă rezultatele aşteptate, pasele au devenit previzibile, jocul se desfăşoară la limita sinuciderii, fiindcă orice intercepţie se poate transforma în gol pentru echipa adversă. Lui Messi i se cere prea mult şi nu înţeleg de ce catalanii joacă practic fără portar, fiindcă omul lor dintre buturi e mai slab decât Bornescu ! La Real, în schimb, se vede mâna lui Mourinho, iar Ronaldo este într-o ascensiune spectaculoasă.
Ne întristăm când ne gândim la Barcelona, dar veselia ne revine subit când auzim că medicina românească a repurtat un nou succes. O femeie care trebuia să nască a fost trimisă acasă cu indicaţia precisă de a face " o partidă de sex ", pentru că medicul respectiv auzise că aşa se face în America ! În spitalele româneşti se moare ca în abatoare, în rânjetul şi în nepăsarea criminală a unor cadre medicale. Sunt însă dator să spun că încă există, la noi, doctori integri din toate punctele de vedere, mari specialişti, dar ei o duc greu, din moment ce nu se înscriu în găştile de cartier numite partide politice.
În Consiliul de Administraţie al TVR au fost numiţi doi reprezentanţi ai PSD, doi ai PNL, doi ai PDL etc. Dar de ce nu au fost aleşi şi nişte reprezentanţi ai celor care sunt profesionişti desăvârşiţi, dar nu fac parte din nicio clică politică ? Am mai văzut situaţii în care oameni cu merite au fost înlăturaţi prosteşte din funcţii, din motive politice , dar nu credeam că non-principiul ăsta s-a generalizat. Să înţeleg că dacă nu facem politică în stil românesc, adică nu ne asociem în vederea unor infracţiuni, nu avem nicio şansă la o viaţă decentă ? Corupţia şi linsul curului sunt singurele căi de urmat în glorioasa noastră Republică ?
O aprigă dispută s-a încins în jurul unui premiul literar care ar urma să fie decis de nişte blogări. Pe câţiva dintre ei îi citesc şi eu. Am un punct de vedere ferm şi argumentat, legat de subiectul cu pricina, dar mă abţin deocamdată să mă pronunţ. Polemica nu este rezonabilă : mai ales la noi se practică atacul la persoană, vanităţile sunt supradimensionate şi generează reacţii pe măsură. Nu vreau să lezez pe nimeni, dar constat lipsa unui minim respect faţă de nume grele ale literaturii noastre. E suficient ca toată afacerea să fie aruncată în derizoriu, iar premiul să devină lipsit de credibilitate.
La toate le pune capac un răspuns al lui Crin - care pare inconştient mai tot timpul - la o întrebare de natură politică. Îmi place cum merge Steaua, a zis marele lider, batjocoritor, fără nicio legătură cu problema în discuţie.
Vai de steaua noastră, a comentat un om de televiziune.
Ne întristăm când ne gândim la Barcelona, dar veselia ne revine subit când auzim că medicina românească a repurtat un nou succes. O femeie care trebuia să nască a fost trimisă acasă cu indicaţia precisă de a face " o partidă de sex ", pentru că medicul respectiv auzise că aşa se face în America ! În spitalele româneşti se moare ca în abatoare, în rânjetul şi în nepăsarea criminală a unor cadre medicale. Sunt însă dator să spun că încă există, la noi, doctori integri din toate punctele de vedere, mari specialişti, dar ei o duc greu, din moment ce nu se înscriu în găştile de cartier numite partide politice.
În Consiliul de Administraţie al TVR au fost numiţi doi reprezentanţi ai PSD, doi ai PNL, doi ai PDL etc. Dar de ce nu au fost aleşi şi nişte reprezentanţi ai celor care sunt profesionişti desăvârşiţi, dar nu fac parte din nicio clică politică ? Am mai văzut situaţii în care oameni cu merite au fost înlăturaţi prosteşte din funcţii, din motive politice , dar nu credeam că non-principiul ăsta s-a generalizat. Să înţeleg că dacă nu facem politică în stil românesc, adică nu ne asociem în vederea unor infracţiuni, nu avem nicio şansă la o viaţă decentă ? Corupţia şi linsul curului sunt singurele căi de urmat în glorioasa noastră Republică ?
O aprigă dispută s-a încins în jurul unui premiul literar care ar urma să fie decis de nişte blogări. Pe câţiva dintre ei îi citesc şi eu. Am un punct de vedere ferm şi argumentat, legat de subiectul cu pricina, dar mă abţin deocamdată să mă pronunţ. Polemica nu este rezonabilă : mai ales la noi se practică atacul la persoană, vanităţile sunt supradimensionate şi generează reacţii pe măsură. Nu vreau să lezez pe nimeni, dar constat lipsa unui minim respect faţă de nume grele ale literaturii noastre. E suficient ca toată afacerea să fie aruncată în derizoriu, iar premiul să devină lipsit de credibilitate.
La toate le pune capac un răspuns al lui Crin - care pare inconştient mai tot timpul - la o întrebare de natură politică. Îmi place cum merge Steaua, a zis marele lider, batjocoritor, fără nicio legătură cu problema în discuţie.
Vai de steaua noastră, a comentat un om de televiziune.
vineri, 5 octombrie 2012
Setea şi foamea
De la Revoluţie încoace, o foame cumplită bântuie ţinuturile mioritice. Cei care mănâncă nu se mai satură. Fac milioane de euro. Sute de milioane. Miliarde. Dar tot nu-şi potolesc bulimia. Cei care flămânzesc simt o sete arzătoare şi se mulţumesc, în schimbul voturilor, cu un clondir sau cu o găleată mânjită cu rahat. Ba nu, greşesc. Fug să mănânce la pomenile făcute de şmecheri prin parcuri şi se bat la uşile magazinelor care oferă promoţii iluzorii ori pe la hramurile mănăstirilor.
Naţiunile mici sunt manipulate, ale(r)gătorii sunt păcăliţi cu pături şi găleţi, animalele din pădure sunt ucise în chinuri de braconieri : viaţa re rezumă la relaţia vânător-pradă.
Ne lipseşte educaţia, care nu se face, aşa cum se crede, în şcoală, ci în familie şi în societate. La şcoală se învaţă, în primul rând, carte. Acum vin serii de copii care ţin de un plan existenţial non-uman. Ar trebui înfiinţate şcoli speciale pentru a readuce aceste entităţi la condiţia de fiinţe omeneşti. Instruirea obişnuită este inutilă în cazul lor şi mai mult încurcă lucrurile. Ajung să-şi înjunghie colegii şi profesorii. Politicienii ar fi trebuit să se ocupe de prosperitatea tuturor păturilor sociale, iar climatul familial şi social ar fi fost unul normal. Nişte legi economice bune şi salarii decente pentru părinţi şi pentru profesori ar fi cea mai sănătoasă reformă a educaţiei. Dar aleşii şi nealeşii neamului fură şi se înjură între ei. Cât îi ţin puterile şi funcţiile. Se atacă violent şi folosesc un limbaj nedemn de ultima puşcărie din ţară. Când ies în faţa presei, se arată cu degetul şi se acuză reciproc. Fiecare îşi învinuieşte duşmanul de ceea ce face el însuşi - " Ei au furat mai mult decât noi !" - şi îi cere să ia măsuri pe care acuzatorul / porcăitorul de serviciu le-a respins categoric când era la putere. Bălăcăreala adversarului şi nerespectarea legilor, obiceiuri lansate de ştim noi cine, au prins la toate partidele şi găştile. Cetăţenii de frunte ai ţărişoarei noastre - şi, evident, ţucălarii şi susţinătorii lor - au uitat că statutul de om ne obligă să respectăm nişte reguli şi să nu ne batem cu pietre şi cu banane, ca maimuţele. Buna-cuviinţă, respectul, ruşinea şi recunoştinţa s-au dus dracului, în timp ce Mitt Romney şi Obama, rivali ireconciliabili în politică, îşi strâng mâinile ca nişte fraţi. În altă ordine de idei, nimănui nu-i trece prin cap că manipularea chiar şi a unui vot este o faptă gravă, care te descalifică definitiv ca om. Străinătatea ne priveşte consternată. Nici lor nu le vine să creadă că oameni de stat europeni pot scoate pe gură asemenea măscări. Dar reprezentanţii boborului suveran şi însetat au alte opiniuni, remunerate corespunzător, pe după uşi, cu bănuţi luaţi chiar din buzunarele nopastre.
Asta este educaţia pe care o primesc copiii.
Şi atunci de ce ne mirăm că nimănui nu-i place să muncească sau să înveţe ? Pentru ce ar face asta ? Ca să moară de foame la bătrâneţe ?
Aici nu se produc miracole, ca în alte părţi. ( Turcia, de pildă, a fost civilizată de sus în jos, de un singur om. Dar acela era OM. ). Noi suntem o lume trăind sub zodia barbariei veşnice.
Naţiunile mici sunt manipulate, ale(r)gătorii sunt păcăliţi cu pături şi găleţi, animalele din pădure sunt ucise în chinuri de braconieri : viaţa re rezumă la relaţia vânător-pradă.
Ne lipseşte educaţia, care nu se face, aşa cum se crede, în şcoală, ci în familie şi în societate. La şcoală se învaţă, în primul rând, carte. Acum vin serii de copii care ţin de un plan existenţial non-uman. Ar trebui înfiinţate şcoli speciale pentru a readuce aceste entităţi la condiţia de fiinţe omeneşti. Instruirea obişnuită este inutilă în cazul lor şi mai mult încurcă lucrurile. Ajung să-şi înjunghie colegii şi profesorii. Politicienii ar fi trebuit să se ocupe de prosperitatea tuturor păturilor sociale, iar climatul familial şi social ar fi fost unul normal. Nişte legi economice bune şi salarii decente pentru părinţi şi pentru profesori ar fi cea mai sănătoasă reformă a educaţiei. Dar aleşii şi nealeşii neamului fură şi se înjură între ei. Cât îi ţin puterile şi funcţiile. Se atacă violent şi folosesc un limbaj nedemn de ultima puşcărie din ţară. Când ies în faţa presei, se arată cu degetul şi se acuză reciproc. Fiecare îşi învinuieşte duşmanul de ceea ce face el însuşi - " Ei au furat mai mult decât noi !" - şi îi cere să ia măsuri pe care acuzatorul / porcăitorul de serviciu le-a respins categoric când era la putere. Bălăcăreala adversarului şi nerespectarea legilor, obiceiuri lansate de ştim noi cine, au prins la toate partidele şi găştile. Cetăţenii de frunte ai ţărişoarei noastre - şi, evident, ţucălarii şi susţinătorii lor - au uitat că statutul de om ne obligă să respectăm nişte reguli şi să nu ne batem cu pietre şi cu banane, ca maimuţele. Buna-cuviinţă, respectul, ruşinea şi recunoştinţa s-au dus dracului, în timp ce Mitt Romney şi Obama, rivali ireconciliabili în politică, îşi strâng mâinile ca nişte fraţi. În altă ordine de idei, nimănui nu-i trece prin cap că manipularea chiar şi a unui vot este o faptă gravă, care te descalifică definitiv ca om. Străinătatea ne priveşte consternată. Nici lor nu le vine să creadă că oameni de stat europeni pot scoate pe gură asemenea măscări. Dar reprezentanţii boborului suveran şi însetat au alte opiniuni, remunerate corespunzător, pe după uşi, cu bănuţi luaţi chiar din buzunarele nopastre.
Asta este educaţia pe care o primesc copiii.
Şi atunci de ce ne mirăm că nimănui nu-i place să muncească sau să înveţe ? Pentru ce ar face asta ? Ca să moară de foame la bătrâneţe ?
Aici nu se produc miracole, ca în alte părţi. ( Turcia, de pildă, a fost civilizată de sus în jos, de un singur om. Dar acela era OM. ). Noi suntem o lume trăind sub zodia barbariei veşnice.
joi, 4 octombrie 2012
Un poem de George Geacăr
eu. zise el
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!
era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!
era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă
luni, 1 octombrie 2012
Bucuria de a ţine o carte în mână
Zilele acestea am văzut, pe Facebook, coperta unei cărţi de Nichita Stănescu şi mi-am reamintit bucuria cu care, în copilărie şi în adolescenţă, căutam şi găseam cărţi noi. Am avut aceeaşi senzaţie când am cumpărat, de la un anticariat, Ningea în Bărăgan, debutul lui Fănuş Neagu.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani ! Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului. Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.
P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.
Era fascinaţie pură faţă de magia textului, comparabilă cu emoţia copleşitoare pe care o trăiam când o vedeam venind la liceu pe o colegă de care eram îndrăgostit şi căreia nu am îndrăznit niciodată să-i adresez cuvântul.
În primii ani de şcoală nu ne recomanda nimeni să citim şi alte cărţi în afară de manuale, deşi localitatea avea o bibliotecă de treizeci de mii de volume. Mărturisesc că la început nu-mi plăcea să citesc. Mă plictiseam repede, nu mă interesa ce găseam în opurile care îmi cădeau în mână. Apoi am primit, ca premiu, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. A fost opera care mi-a deschis uşa către lumea literaturii. Răscolitul bibliotecii comunale devenise un obicei şi avea ceva din expediţiile către necunoscut întreprinse de marii exploratori. Luam rafturile la rând, descoperind mereu ţinuturi noi şi uimitoare. Nu terminam niciodată o carte care îmi plăcea şi nu ieşeam din spaţiul ei protector până ce nu găseam alta la fel de încântătoare. Dar am mai evocat, cu alt prilej, lecturile mele din perioada respectivă.
De la o librărie din Bolintin am cumpărat Delirul de Marin Preda. Îmi aduc aminte că ţineam tot timpul pe masă, ca pe nişte talismane, Zgomotul şi furia şi Lumină de august de William Faulkner. ( Am suferit foarte mult când bătrâna mea gazdă, care nu-mi oferea şi hrană, s-a milostivit într-o seară să-mi aducă nişte mâncare. Nu eram acasă, era întuneric, iar femeia s-a împiedicat şi mi-a năclăit autorii preferaţi într-un sos unsuros şi greţos. ) Citeam zilnic din ele, aşa cum gazda mea deschidea Biblia, şi aveam dese discuţii în contradictoriu cu un coleg pasionat de Dostoievski. Se numea Alexandru Borţan, era din Malu-Spart şi mai târziu a ajuns căpitan de navă. El este cel care mi-a spus într-o zi că nu va putea trăi dacă nu va vedea Capela Sixtină. Şi pentru asta s-a făcut ofiţer de marină.
Pe urmă, în facultate, colindatul librăriilor şi anticariatelor era principala noastră activitate zilnică. Eram însoţit mai mereu de un prieten ori doi. Ce fericire era pe noi când ajungeam să ţinem în mână Aspecte ale mitului sau Falsificatorii de bani ! Mângâiam volumele, le adulmecam mirosul de cerneală tipografică şi fugeam la cămin, unde ne puneam pe citit. Într-o după-amiază am zărit într-un anticariat, în aceeaşi fracţiune de secundă cu prietenul Marin Neagu, Idiotul lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână şi a înhăţat-o, dar, ajunşi la cămin, mi-a scris două cuvinte pe pagina de titlu şi mi-a făcut romanul cadou.
Cred că un om suferă cea mai mare pierdere atunci când este împiedicat să citească. Cea mai săracă fiinţă umană este cea care nu ştie ce înseamnă lectura şi nu poate preţui bibliotecile. Până şi Miron Costin, în plin Ev Mediu, ştiau că nu este altă şi mai plăcută zăbavă decât cetitul cărţilor.
Am descoperit apoi bucuria de a vedea pe cineva citind. Nino Stratan îi spunea altfel.
- Bătrâne, mi-a zis într-o zi când m-a văzut cu Maestrul şi Margareta în mână, te invidiez cumplit pentru bucuria pe care o trăieşti acum, când citeşti o carte pe care eu am citit-o deja şi mi s-a părut o capodoperă !
Nu i-am spus că şi eu o mai citisem, ca să nu-i stric plăcerea de a mă vedea că fac cunoştinţă cu o creaţie de neuitat.
Literatura este arta care presupune o muncă inefabilă, de imaginaţie şi de cooperare, din partea receptorului. Supune atenţiei pagini acoperite cu semne pe care cititorul le transformă în lumi pline de viaţă. Prin comparaţie, artele vizuale şi cinematograful, de pildă, îşi protejează admiratorii şi îi scutesc în bună parte de eforturi creatoare.
P:S. Astăzi este ziua de naştere a lui Ion Stratan. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 57 de ani. Nu voi înceta niciodată să-i deplâng dispariţia prematură.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)