Lebedele negre

 

Dan Miron este numele unui prozator publicat în mod repetat de Editura Polirom, ceea ce spune multe despre valoarea cărţilor sale. Cu rare excepţii, critica literară nu-l bagă în seamă, având alte obiective presante. De altfel, primele rânduri ale romanului Ascultă muzica  sună aşa: “Nu-i luă mult să afle pe propria piele adevărul banal că succesul e o amantă vulgară, niciodată satisfăcută.”

Romanele lui Miron au în centru adolescenţi şi tineri confruntaţi cu problemele specifice vârstei şi este impresionantă empatia cu care autorul pătrunde în intimitatea personajelor. Traiectoriile acestora se întretaie, se îndepărtează şi se apropie, cu efecte spectaculoase. Trei bărbaţi gravitează în jurul aceleiaşi femei, care practică o prostituţie luxoasă, rămând însă în mod miraculos pură. Un tânăr e profesor de științe sociale (Emil), al doilea e scriitor (Tiberiu), iar al treilea politician (Alex). Și dacă asupra primilor doi aripa nereuşiteei ratării plutește nemilos, celui de-al treilea norocul succesului îi bate la uşă, fiind pe cale de a face o carieră politică.

Tiberiu o visează pe tânăra femeie şi rămâne obsedat de ea. Într-o scenă foarte reuşită, Emil o întâlneşte  într-un autobuz, dar un beţiv deviază situaţia  şi băiatul nu reuşeşte să o cunoască pe Alina. Scena e reuşită. Emil ajunge la poliţie, plin de voma beţivului. Alex pare predestinat succesului:” Era un bun vorbitor, ba chiar un veritabil causeur, şi deţinea acel rarisim sinţ (înnăscut?dobândit?) care-l ajuta să ia decizia potrivită la momentul oportun. Mai presus de toate, a reuşit să asimileze rapid legile nescrise valabile într-o organizaţie: muncă, disciplină, obedienţă, răbdare, modestie – pentalogul arivistului bine temperat pe care Alex îl adoptase şi îl urma cu stricteţe.”

      Prima scenă dintre Alex şi Irina e memorabilă. Altminteri, Dan Miron e un excelent portretist . Iată descrierea lui Pantazi, Stăpânul Cheilor:”Pantazi se afla la a treia tinereţe, cea mai bună perioadă a vieţii, susţinea el peremptoriu, în care mintea se combină perfect cu simţurile şi cu o experienţă de viaţă neasemuit de bogată. Era un bărbat înalt, corpolent, cu obrajii plini şi faţa lată, pe care nasul acvilin adulmeca, precum un radar senzual, plăcerile anticipate de buzele pline şi pofticioase. Un sibarit camuflat neglijent în pielea unui intelectual. Ochii albaştri priveau lumea cu fixitatea serioasă a miopilor, deşi el renunţase din cochetărie la ochelarii cu dioptrii mari în favoarea lentilelor de contact trendy. Avea o ţinută dreaptăşi făcea eforturi mari să-şi ascundă burta, muşchii nu-i mai erau elastici, dar nici fleşcăiţi, ca la majoritatea bărbaţilor de vârsta sa.” Şi descrierea continuă, mereu inspirată şi sugestivă. Mai toate personajele au parte de o portretizare reuşită. Ascultă muzica e un roman foarte bogat şi concentrat: la orice pagină îl deschizi, citeşti cu bucurie. Conţine o galerie de personaje pentru prezentarea cărora ne-ar trebui mai multe pagini, adică un adevărat studiu literar. Iată şi portretul lui Michael Pope:”Un bărbat arătos. Carismă cât cuprinde. Impunător, deşi nu e prea înalt. Ochii de culoarea măslinei coapte, părul negru bogat, tuns scurt, fruntea înaltă, aristocratică, mâini cu degete lungi de pianist, voce sonoră, plăcută, dicţie impecabilă de actor, maniere distinse de boier. Ar fi putut să fie dansator, muzician, pictor. Orice, doar să fi vrut! E de părere el.” În mulţimea de personaje care populează romanul găsim personaje publice, uşor de recunoscut.

Stăpânul Cheilor este un profesor care dă meditaţii, acceptând plata şi în relaţii sexuale. Alina apelează la acest mod de a-şi plăti meditaţiile. Din această cauză, ea e privită cu suspiciune şi dezgust de celelalte fete din grupa sa. Actul dezvirginării este relatat în detaliu, fără să aibă totuşi nimic trivial în el.

E o carte plină de miez, probând din plin vocaţia de romancier a lui Dan Miron, hăţişul relaţiilor dintre personaje fiind strunit cu mână sigură de autor. Traseele pe care destinul poartă personajele sunt sinuoase, neaşteptate, spectaculoase. O vreme, Tiberiu face pe consilierul politic şi are un succes nebun. Pretutindeni, bărbaţii se izbesc de femei ispititoare. Dan Miron reuşeşte performanţa de a nu fi nicio clipă vulgar, ci nuanţat,  de bun-gust, elevat. Punctele prin care personajele se atrag şi se resping aparţin inconştientului ( un afiş, o bucată muzicală), Dan Miron fiind un scriitor care ar putea fi psihanalizat cu succes.

Personajele sunt în esenţă nişte intelectuali autentici, ca şi, de altfel, însuşi autorul. Naratorul percepe natura acestora în mod magistral, fiind el însuşi un intelectual de rasă. Nivelul preocupărilor personajelor este încântător. Sunt aduse în discuţie, cu dezinvoltură, nume prestigioase ale culturii şi nu simte nici măcar o notă stridentă sau nepotrivită: Dan Miron e un intelectual de rasă. Este interesantă teoria Lebedelor Negre. Aceasta ar fi, în opinia mea, cheia întregului roman.

Destinul îi reuneşte în final pe scriitor şi pe Alina într-o pereche neaşteptată, dar reuşită.

Finalul cărţii e de o măiestrie artistică impresionantă. Rar găsim un roman atât de izbutit şi cu atât de puţine ecouri în presă. ( Mai ştiu o cronică literară în România literară, semnată de Sorin Lavric.)

Am spus că e un romam dens, bogat. Aş spune că raportată la opera lui Dan Miron, Ascultă muzica este similară cu Lumină de august pentru creaţia lui Faulkner.

 

 

 

 

 

 

O splendidă reverie alegorică

 

        O splendidă reverie alegorică este Goarna lui Tuturuz de Ştefan Mitroi. Editura RAO, Bucureşti, 2019. „Un cătun nord-dunărean se înfiripă din mit şi se prăbuşeşte în istorie”, scrie Ioan Es. Pop în inspirata sa prefaţă. Cartea lui Ştefan Mitroi este de o frumuseţe rară şi fiecare capitol ar putea fi transformat într-un strălucitor poem. În cătunul abandonat dispare timpul: „Dispăruseră  zilele. Tot aşa, săptămânile, lunile, anii, urmând ca foarte czrând să înceteze însuşi timpul să mai existe. […] Rămăseseră doar ele ( casele – n.m. Ş. T.). Şi, fiind făcute din aceeaşi ţărână, le păsa de cei dispăruţi. Oamenii erau rudele lor cele mai apropiate, apoi copacii şi păsările, chiar dacă ultimele îşi aveau rădăcinile în aer, nu în pământ.”

        Este relatatămai întâi colonizarea unei măguri personificate. Prima casă este a lui Parpală, care îşi aduce familia şi tot avutul şi îşi înjghebează o casă:” Parpală apăruse din spatele măgurii, dinspre ceafă, urmat de o femeie, patru copii, un măgar şi câteva oi.” Construirea casei are ceva din actul Creaţiei: „Era gata dinainte, doar că stătea risipită pe câmpul de la poalele măgurii. Ei n-au făcut altceva decât s-o strângă la un loc, împărţind-o în două încăperi. I-au pus acoperiş de stuf şi-o băşică de porc în golul ferestrei.” Încet-încet măgura este ocupată de tot mai multe case. Enumeraţia noilor proprietari are o forţă evocatoare deosebită şi un umor specific: „Îşi ziceau acum Caţaonu, Ţuicaru, Putinică, Buturugă, Minciună, Gâlceavă, Cocoşatu, Mucică, Biolaru, Cucuzeru, Studiatu...”

            Începe apoi depopularea locului şi unele case intră în pământ. Nuanţe mitice are transformarea lui Loghin într-o stană de sare. Loghin aude tot, dar vede numai în trecut.Câinii resimt şi ei singurătatea. Un cocoş de tablă bate din aripi şi începe să cânte. La pag.17 apare prima dată numele lui Hariton, care a luat premiul Academiei pentru o carte în care îşi descria casa pe sute de pagini. Casele au suflet, fiind intens personificate. Casa lui Hariton vorbeşte cu autorul, cea a lui Loghin cade într-un „somn adânc”. Toate locuinţele au memorie, comportându-se ca nişte entităţi vii.Caselor le vine ideea să-şi caute stăpânii şi pornesc în convoi către Bucureşti. Pleacă şi biserica, clopotniţa, grădinile şi cimitirul. Este relatată povestea cimitirului, unde zac mulţi luptători în războaie. Casele, clopotniţa, biserica intră într-un dialog prelungit, fac planuri şi îşi exprimă presupuneri foarte interesante. Aducerea câte unui mort înseamnă bucurie pentru cimitir. Un umor negru străbate paginile lui Ştefan Mitroi când vine vorba de locurile de veci:”Bolile pruncilor au pălit în faţa războiului, care i-a oferit cimitirului încă tânăr al cătunului aproape un an de huzur. Curgeau înmormântările cu nemiluita, Doamne, cât de frumoasă putea să fie viaţa atunci!” A urmat războiul cu turcii, dar epidemia de holeră i-a adus cimitirului mari bucurii:”Cea de holeră i-a adus cele mai multe bucurii!Fiecare mormânt proaspăt, o bucurie nouă! S-au ivit vreo sută de morminte în plus!” Satisfacţiile aduse de războaie au fost şi mai mari;”Erau însă bucurii mărunte în comparaţie cu cele de care a avut parte în anii Primului Război Mondial. Crezuse că mai mult de atât nu se poate. Dar se putea!” Războaiele aduc tot mai mulţi morţi, iar relaţiile dintre case şi oameni devin tot mai strânse. O locuinţa e martora unei crime şi înregistrează chipul criminalului care este prins.Relaţiile dintre case, clopotniţă şi biserică devin tot mai strânse:”Pe lângă faptul de a fi guralivă, clopotniţa mai avea şi cusurul de a le depăşi pe toate în înălţime, ceea ce o făcea să arate ca măgarul între oi.” Sfinţii au rolul lor. Mouche salvează o icoană dintr-un incendiu şi devine un sfânt local.

Fântâna are parte de o bucurie neaşteptată:”Simţind atingerea picioarelor păsării, era ca şi cum un strop din căldura acestora cobora în trupul ei de piatră,, ajungând de aici în lemnul cumpenei, pe care-l ajuta să înfrunzească şi să se umple de flori! Mirosea parcă a salcâm înflorit când ciripea pasărea!”

Capitolul şase ne convinge, o dată în plus, că volumul ar fi putut conţine o culegere de excepţionale poeme. Capitolul Adunarea şi scăderea e un prilej de reverberaţie lirică, excelent pusă în pagină. Valorile morale dobândite în sat devin perene şi supravieţuiesc tuturor vârstelor.

         Treptat, casele încep să fie repopulate cu copii şi jocurile acestora. Nişte miri sunt jefuiţi de tot ce au, o sanie scapă într-un iaz prin gheaţa subţire. Fantezia incomparabilă a autorului iese din plin la lumină. Un cireş răsare pe un mormânt şi este evocată lumea de apoi într-un mod original şi încântător:”Acolo sus, adaugă Burghezu, e şi vară, şi iarnă, în acelaşi timp. Zilele de toamnă sunt amestecate cu cele de primăvară. E ce zi vrea fiecare să fie. Dacă ai poftă în ziua asta de vară, e vară, dacă ţi se nezăreşte un minut mai încolo să fie iarnă, e iarnă.” Morţii află că vor învia numai cei care vor asta:”Cei mai mulţi nici nu vor să audă. Le convine în cer. Nu le mai trebuie o nouă viaţă pe pământ.”

O reuşită analogie a oamenilor cu furnicile este foarte reuşită :”Ei, aş! Au dat de gustul uleiului din candelă. Mai au niţel şi-l termină. Acum au terminat duşumeaua, tăbliile patului şi, n-o să vă vină să credeţi, icoana de pe perete. I-au mai rămas Maicii Preciste doar ochii. N-au avut curajul să se atingă de ei! Şi nici de pruncul pe care-l ţine precista în braţe. Acestuia nu i-au făcut niciun rău. Îl leagănă toată ziua şi-l mângâie.”

Convoiul de case ajunge în apropierea clopotelor oraşului. Se porneşte un viscol apocaliptic, iar când totul se opreşte, rămân prea puţine elemente dintre cele pe care naratorul Hariton le-a visat. A fost visul unei nopţi de iarnă. Dispărând în zorii zilei, casele şi morţii continuă un ciclu cosmic perpetuu: pământ-cer-pământ-cer.

Goarna lui Tuturuz este un emoţionant şi seducător poem epic, scris de un foarte important autor care nu şi-a uitat rădăcinile dulci şi amare, dătătoare de viaţă şi de talent literar. Semnele acestei puternice vocaţii sunt impresionante şi prezente în fiecare pagină.

 

 

Prezentarea volumului meu de memorii

 

Amintirile unui optzecist întârziat

 

 

              Amintirile unui optzecist întârziat este o carte de memorii şi prezintă cronologic copilăria, adolescenţa şi prima mea tinereţe. Secvenţele narative cuprind prima parte a vieţii, începând cu cele mai vechi amintiri şi sfârşind la vârsta de 25 de ani, când am devenit profesor.  Sunt descrise locurile în care am trăit : casa bunicilor, apoi bojdeuca în care am stat o vreme, casa nou construită, camera din Bolintin în care am locuit, ca licean,  cu chirie, campusurile studenţeşti din Grozăveşti şi Kogălniceanu. Dar acesta este un decor firav în comparaţie cu personajele care populează cartea. Atenţia naratorului nu este îndreptată către sine, ci către cei cu care am avut şansa de a mă intersecta, aşa că volumul este o suită de portrete vii, de la tovarăşii de joacă până la prietenii din  facultate.  N-am uitat marile idealuri ale lui Alexandru Borţan, aerul de seducător al lui Pavel Staicu, felul de a fi al tuturor tovarăşilor de joacă. Perioada studenţiei ocupă un loc central. Profesorii şi mai ales studenţii care vor deveni mari scriitori sunt evocaţi cu atenţie şi cu empatie. Lunediştii, în frunte cu Nicolae Manolescu şi Nino Stratan, reprezintă nucleul acestor memorii, dar sunt portretizaţi şi prieteni care n-au avut legătură cu cenaclul, integrându-se într-un climat al dialogului civilizat: Mircea Cărtărescu, Ioan Alexandru, Bogdan Ghiu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Eugen Suciu, Doru Mareş, Florin Iaru Traian T. Coşovei, George Geacăr, Nino Stratan, Daniel Pişcu, Marin Neagu,  Nino Stratan,  Florin Pripoae, Valentin Emil Muşat, Marin Preda, Romulus Bucur, Ivan Gheorghe, Mircea Vasilescu, Alexandru Muşina, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Laurian Câmpeanu, Grigore Moga şi mulţi alţii.  Toate figurile interesante pe care le-am întâlnit în viaţa mea reînvie în aceste pagini. Am insistat în special pe cei care au devenit poeţi şi care frecventau Cenaclul de Luni. Cel mai des pomenit este Ion Stratan, care mi-a fost un prieten apropiat şi faţă de care am avut o afecţiune durabilă.  Nu sunt uitaţi nici profesorii din liceu şi din facultate. Am încercat să fac uşoară misiunea cititorilor şi am scris textul cu tot hazul de care sunt capabil. Probabil că opul va fi citit de de cei care se vor regăsi în paginile mele. Un critic încă tânăr m-a provocat să scriu aceste memorii şi m-a asigurat că nu voi duce lipsă de cititori avizi. Dacă stăm şi socotim bine, Amintirile unui optzecist întârziat va avea succes, chiar dacă vor fi citite doar de foarte numeroasele personaje din carte.

 

Un interviu luat de poeta Camelia Iuliana Radu pentru revista Literadura

 

PE GAURA CHEII

INTERVIU, scriitorul Șerban Tomșa

Cunoscut ca unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, scriitorul Serban Tomșa a făcut parte din Cenaclului de luni, al optzeciștilor, ca prozator. Prietenul din studentie al poetului Ion Stratan, de care a rămas legat pe viață, prozatorul cu un drum discret în lumea literară, ne uimește de fiecare dată cu scrisul condensat, evocator, pătrunzător.

Până în prezent a publicat următoarele cărţi:

1.       Biblioteca lui Noe, roman, Ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 2003, 144 pag.; ISBN 973-98894-9-2

2.       Maimuţe în haremul nopţii, Ed. Andreas, Bucureşti, 2006, 258 pag., ISBN(10) 973-87575-6-0, ISBN (13)  978-973-87575-6-1;

3.       Gheţarul, roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 408 pag, ISBN 978-973-23-2860-6

4.       Călugărul Negru, Tracus Arte, Bucureşti, 2014;

5.       Supraveghetorul şi alte povestiri, Tracus Arte, Bucureşti, 2017;

6.       Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019;

7.       Ninge la Iasnaia Poliana, Editura Paralela 45, 2010.

 

Prefețe

     G. Topîrceanu, "Scrieri alese", Ed. Andreas, București, 2008

Este prezent în antologiile :

1. Alertă de gradul zero în proza românească actuală ( Ed. Herg Benet, București, 2011,  coordonator Igor Ursenco)

2. 1312 SIRENE ( Ed. Neuma, Cluj-Napoca 2017, coordonator Horia Gârbea)

3.  Amorul pe înţelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2018, coordonator Cosmin Perţa)

 

 

 

Întrebari:

1.       Cum, când, de ce ați început să scrieți? Când ați înțeles că scrisul vă este destin? Care au fost emoțiile trăite la prima publicare? De ce proză, roman?

Scriu de pe la doisprezece ani. Am scris pe o foaie de hârtie : „Vreau să devin scriitor.” Am pus hârtia într-o cutiuţă de lemn, pe care am îngropat-o. Cutiuţa a putrezit de mult, dar eu mi-am văzut visul cu ochii. Am început cu poezie. La optsprezece ani (1974), Geo Dumitrescu îmi publica, în Luceafărul, un text, Eu iubesc trandafirii. Pentru mine, literatura însemna, în primul rând, poezie. Tot în 1974 am obţinut premiul Dimitrie Bolintineanu, pentru poezie. A fost un festival literar care s-a ţinut la Bolintin, unde eram licean. Poemele mele nu aveau nimic patriotic, dar preşedintele juriului, poetul Florin Mugur, a spus că nu semnează nimic, dacă nu sunt premiat eu. Mai târziu i-am scris lui Florin Mugur. Era redactor la Cartea Românească şi m-a invitat la el, sugerându-mi să scriu un roman, fiindcă se putea publica mai uşor. Trimisesem texte câtorva scriitori, printre care Valeriu Cristea, Florin Mugur, Marin Sorescu şi încă unul, pe care nu mi-l mai amintesc. Mi-a răspuns doar Florin Mugur. Timid cum eram, nici nu l-am sunat, nici nu l-am căutat pe Florin Mugur. Am lăsat totul baltă. Probabil că dacă nu se inventa netul, n-aş mi mers nicăieri cu manuscrise în geantă şi n-aş fi ajuns scriitor. Şi o precizare foarte importantă. Am mers o vreme la Cenaclul de Luni, din preţuire faţă de Nicolae Manolescu, dar n-am citit niciodată acolo ( şi nici în alt cenaclu!), în ciuda insistenţelor prietenului Nino Stratan, care conducea pe atunci faimosul cenaclu. Stratan chiar a anunţat că voi citi nişte poeme, dar n-am făcut pasul acesta.

 

2.       Cum se naște un roman? Aveți o idee, un miez? O frază, un pasaj? Titlul vă însoțește de la început sau îl alegeți la final? Când știți că este gata un volum?

Am renunţat la poezie, fiindcă ceea ce scriam eu nu se potrivea cu ceea ce se promova atunci. Aveam încredere mai degrabă în poeţii ieşeni şi clujeni, decât în bucureşteni. Totuşi, sunt de părere că poeţii sunt adevăraţii stăpâni ai unei limbi. Proza face risipă de cuvinte. Urmuz a atins perfecţiunea, spunând totul în câteva pagini. Pornesc de la un motiv literar, de la o idee, de la o stare de spirit, de la o temă literară. După aceea stabilesc planurile narative, personajele, până ce se leagă totul într-o poveste. Spre sfârşit, textul merge din ce în ce mai bine şi finalurile sunt punctele mele forte. Mi s-a întâmplat să am două romane într-unul şi atunci am separat, cu bisturiul, cele două cărţi. Le-am rescris şi le-am dezvoltat. Aşa au apărut Călugărul Negru ( care, oricum, e complicat) şi Casa noastră cea de toate zilele. Întrezăresc finalul după primele douăzeci de pagini. De ce roman? Fiindcă e centrul de greutate al unei literaturi şi am văzut că încă este o specie viabilă, cu multe posibilităţi de exprimare. Ştiu că volumul e gata când curge firesc către un final pe care îl văd cu claritate.

 

 

3.       Vă faceți de la început un plan de roman sau după apariția unor fraze, pasaje scrise întâmplător? Vă propuneți de la inceput o temă?

După cum spuneam, îmi propun de la început o temă, dar uneori aceasta se transformă în altceva. Îmi fac şi un plan, cum ziceam, dar niciodată nu mă pot ţine de acesta. În Gheţarul există tema ratării, a neterminării unei opere, pornind de la sindromul Leonardo, care şi-a terminat puţine opere. De la un punct încolo, textul ia iniţiativa şi se scrie singur. Când o iau pe o cale greşită, mă îmbolnăvesc şi o vreme nu mai pot scrie. Apoi reiau totul cu mai multă forţă şi prospeţime. Cred că inconştientul meu îmi dictează cărţile Volumele mele sunt scrise în complicitate cu forţe spirituale care nu se supără că nu le invoci când când faci ceva de valoare.

 

4.       Cum stabiliți care sunt personajele? de la inceput, pe parcursul scrisului apar cele secundare sau sunt bine stabilite de la început? De unde vă inspirați în crearea lor? Din realitate? Le inventați? Le completați?

În linii mari stabilesc personajele de la început, dar pe parcurs se ivesc altele, mai interesante, mai pline de viaţă. Mă inspir şi din realitate, dar imaginaţia joacă un rol esenţial. 20% realitate, 80% imaginaţie.

5.       Fiind de formație filolog, urmați criteriile teoretice cunoscute sau preferați să dați o formă personală structurilor prozei scurte, romanelor, povestirilor? Ce considerați că vă definește a fi optzecist?

Totdeauna caut o formulă personală în ceea ce scriu. Romanele mele sunt diferite unele de altele. Încerc să mă reinventez de fiecare dată. Tema dictează stilul şi construcţia. Încerc să găsesc o muzică pe care să pun cuvintele şi aleg cele mai potrivite forme verbale. Alţii ar putea să mă definească mai bine în contextul optzeciştilor. Mă consider un creator de personaje şi un scriitor care tratează literatura ca literatură: să fie ambiguă şi să aibă prospeţimea uscatului ieşit de sub apele primordiale, când Creatorul le-a separat prin cuvintele Sale. Aş fi mulţumit dacă aş fi considerat un important autor de distopii în literatura noastră. Gheţarul, Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele sunt distopii.

6.       Care ar fi sfaturile pe care le-ați da celor care se apucă de scris? Dar celor care scriu proză scurtă, roman? 

În general, nu dau sfaturi. Dar e mai greu să fii prozator decât poet. Nici nu prea avem critici literari de proză. Cele câteva excepţii confirmă ideea mea.  Îi sfătuiesc totuşi pe tineri să scrie lizibil şi să uşureze lectura celor interesaţi de literatură. Cititul să fie o plăcere, nu un chin. De asemenea să nu creadă într-o singură opinie. Să fie încrezători în posibilităţile lor, dar nu mitocani, cum se întâmplă uneori. Proza scurtă se scrie fie la o singură mână, ţâşnind realmente din inconştientul nostru, fie ne obligă la nenumărate rescrieri şi retuşări. Creangă a spus într-o scrisoare către Maiorescu:” Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt.”

7.       Din tot ce ați scris până acum, care este volumul pe care îl iubiți cel mai mult? Dar volumul pe care il considerati a fi reprezentativ?

Reneg primele două romane, Biblioteca lui Noe şi Maimuţe în haremul nostru. Să considerăm că nu le-am scris. Probabil că, rescris, al doilea ar ieşi onorabil, sub titlul Maimuţele nopţii. Dacă aş rescrie Gheţarul, probabil că acesta ar fi cartea care mă reprezintă. Cel mai reuşit text? Supraveghetorul. Cele mai dragi? Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele şi Ninge la Iasnaia Poliana. Sunt şi cele mai accesibile cititorilor.

 

8.       Planuri de viitor? Manuscris în lucru?

Nu cred în faptul că trebuie să scrii zeci de romane pentru a fi socotit romancier. De ani buni, literatura s-a transformat în industrie. Faulkner a scris mai multe romane, dar doar câteva sunt cu adevărat bune. Textuetele se revarsă mecanic, fără haz şi fără relief artistic. Cum zicea Rebreanu? Balzac a scris peste o sută de volume şi câteva sunt de mare valoare. Flaubert se laudă cu câteva şi toate sunt bune.  ( Scriitorii preferaţi ai lui Rebreanu erau Joseph Conrad şi Thomas Hardy.) Uitaţi-vă la Juan Rulfo şi la Mateiu Caragiale: au scris foarte puţin, dar sunt mai valoroşi decât Cezar Petrescu. Sigur, poţi fi foarte bun în multe romane de mare valoare. Însă scriitorii aceia sunt puţini.

 Aici n-am avut timp să scriu zeci de volume, fiindcă meseria de profesor mi-a consumat timpul şi energia, de-a lungul a patruzeci de ani, aproape în totalitate. Unui romancier îi trebuie timp şi răbdare. Stau prost cu timpul .

Am terminat o carte de memorii şi lucrez simultan la un nou roman şi la un volum de povestiri.

Să vedem ce va mai fi. Sănătoşi să fim!