sâmbătă, 30 mai 2009

Reîntâlnire cu Călin-Andrei Mihăilescu

Am ratat întâlnirea cu foştii colegi de facultate, în 2006. Depresia mă doborâse şi nimeni nu îmi mai dădea şanse de însănătoşire. Am înţeles că ei hotărâseră atunci, în amfiteatrul Odobescu, să ne revedem anual. N-a mai fost să fie. Profesorul Ion Rotaru avea să se stingă pe neaşteptate, în primăvara lui 2007. Între timp, fostul meu coleg Călin-Andrei Mihăilescu, scriitor şi profesor la University of Western Ontario, Canada, a revenit de câteva ori în ţară şi m-a invitat la conferinţele sale. N-am reuşit să ajung niciodată. Acum câteva zile m-a anunţat că va fi cu noi până pe 4 iunie. De data asta m-am decis să nu pierd ocazia de a-l reîntâlni.
Când ajung în Bucureşti, dimineaţa e mohorâtă şi rece. Aceeaşi senzaţie că este o lume pe care nu am mai văzut-o până acum. Sunt un străin rătăcit pe străzile, vai, destul de murdare, ale unui oraş necunoscut, monstruos. Aripile depresiei încep să fâlfâie iarăşi în capul meu. Pe la 11 sunt la Universitate şi îl sun. Răspunde imediat şi mă simt emoţionat când îi aud vocea plăcut timbrată, inconfundabilă. Îmi spune că va lua un taxi şi va sosi în câteva minute. Ne revedem, după 28 de ani, în faţa librăriei Eminescu. Am un şoc. E neschimbat. Tânăr, atletic, viguros, în formă de zile mari. Intrăm într-o cafenea, la întâmplare, şi abia acum urmează spectacolul. Glume, calambururi, naraţiuni dense, fermecătoare, bancuri, erudiţie, idei geniale, paradoxuri uluitoare. Îmi dă impresia că lumea este prea mică pentru el. O străbate în lung şi în lat. Săptămâna viitoare are programate conferinţe la Londra. Nu-i vine să creadă că trăiesc atât de izolat. Este uimit când îi spun că nu l-am mai văzut pe Liviu Papadima, prietenul nostru, din... 1984. Tot de atunci nu am mai avut ocazia să discut cu Mircea Vasilescu, ales recent cel mai frumos scriitor român. Am comunicat cu el, anul acesta, prin intermediul poştei electronice... Rămânem amândoi tăcuţi, câteva minute, după ce el îmi spune că unicul fiu al lui Ion Stratan, Luca, s-a sinucis acum trei săptămâni şi jumătate, aruncându-se de pe acoperişul unui bloc... Îmi împărtăşeşte proiectele sale. E relaxat, sigur pe el, plin de umor. Mă străduiesc să ţin mingea în joc. Deapănă amintiri, îmi relatează lucruri pe care numai el ar putea să le facă. De pildă, înainte de a ajunge cadru universitar în ţara frunzei de arţar, a fost taximetrist de noapte. Ştie vreo douăsprezece mii de străzi în State şi în Canada. Pe străzile New York-ului conduce mai repede decât localnicii...
E un tip uluitor, fascinant, unic. De la el poţi învăţa, într-adevăr, meseria de a trăi, de a iubi şi de a scrie. Nici nu îmi dau seama când au trecut trei ore. Ieşim. Afară a început să plouă. În colţ, la matematică, ne luăm rămas-bun. O îmbrăţişare puternică, bărbătească. Acum, în seara de sâmbătă, 30 mai 2009, regret că nu am avut puterea să privesc în urma lui... Pornesc, prin ploaie, către cartierul Militari, în timp ce el o ia în direcţia opusă. Nu ştiu dacă îl voi mai vedea vreodată...

vineri, 29 mai 2009

O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban

Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul "Ambigen". Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul "Jocurile Daniei", din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, "Oameni cu joben", - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul "Poveste de iarnă" .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote...
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile.

joi, 28 mai 2009

Călătorie la capătul nopţii. Scrisoare domnului Liviu Rebreanu

Dragă domnule Rebreanu,
s-a lăsat noaptea şi este timpul să ne aşezăm la masa de lucru. Sunteţi la Valea Mare de câteva zile, parfumul trandafirilor din grădină, sădiţi de mâna dumneavoastră, se răspândeşte în valuri şi de aceea aţi deschis fereastra. E plăcut să uiţi câteva zile de slujbă şi să poţi scrie în voie. E atât de greu să fii şi angajat undeva, să scrii şi romane. Nu spunea Camil Petrescu că dramaturgii şi autorii de opere epice de anvergură n-ar trebui să aibă serviciu ? Cărţile de poezie se pot scrie, zicea autorul "Patului lui Procust", în timpul liber, după ce ai sosit acasă, ţi-ai pus papucii, ţi-ai turnat un brandy şi te-ai cufundat confortabil într-un fotoliu. Dar romanele, cu lumea şi personajele lor, te acaparează într-o asemenea măsură, încât nu mai poţi duce şi povara orelor de muncă, într-o instituţie publică sau la cheremul unui patron. E aproape imposibil să suporţi, în plus, urlete şi crizele de personalitate ale unui şef lipsit de educaţie, frustrat şi bolnav de paranoia. Hârtii, situaţii, şedinţe, activităţi, rapoarte, scaune tari, aer îmbâcsit... Prietenul meu Aldulescu ştie acest lucru şi a ales să fie un om liber. Însă societatea noastră nu-i încurajează deloc pe artişti. Dimpotrivă. S-ar părea că este un lux prea mare să fii scriitor român, azi. Cunosc pături sociale care taie frunză la câini, ducându-se la muncă o dată pe săptămână. Nu produc nimic şi duc, totuşi, un trai îmbelşugat. Sunt din tagma acelora care, fiind ultimele puşlamale, încearcă să-i înveţe pe alţii ce este binele şi de unde vine răul. Johan Bojer scria :"Cu cât este omul mai decăzut, cu atât se simte mai chemat să-i îndrepte pe alţii." Ştiu că vă plac scriitorii norvegieni. Dumneavoastră înşivă făceaţi pe vremuri, în Occident, figură de nordic...
Ştiu că scrieţi toată noaptea, iar dimineaţa, după ce faceţi piaţa, mergeţi la birou fără să fi dormit o secundă. Şi asta de ani de zile. Văd aievea cum începe lupta dumneavoastră cu literele, silabele, cuvintele, propoziţiile, frazele. V-aţi scos cămaşa, cafeaua abureşte pe masă şi încercaţi să vă vedeţi, cu ochii minţii, personajele. Până în zori, scrieţi, ştergeţi, rupeţi, iar scrieţi şi ştergeţi din nou. Ca şi lui Preda, limba vă vine oarecum peste mână, iar imaginaţia, ca în cazul tuturor scriitorilor realişti, este firavă. Asudaţi şi pe hârtie nu se adună nimic. Colegul Sadoveanu scria numai ziua şi o făcea ca şi cum ar fi băut apă. Dar, cum spuneaţi dumneavoastră, Flaubert a scris şapte cărţi şi toate sunt capodopere, în timp ce Balzac a produs peste o sută, dar numai câteva rămân valabile până astăzi. Şi din Sadoveanu tot trei-patru opuri au supravieţuit. Sunt dator să vă mărturisesc că nu-mi plac grafomanii. Uitaţi-vă la Mateiu Caragiale : cu un microroman şi două povestiri a rămas definitiv în istoria literaturii. Să nu înţelegeţi că-mi plac numai prozatorii artişti, cei care strălucesc pe fiecare pagină. Nu. Îmi plac toate tipurile de proză, dacă aceasta este relevantă în plan estetic şi uman. De pildă, am citit "Ion" la vârsta de doisprezece ani şi am fost încântat. Tot cam pe atunci m-am delectat cu "Răscoala" şi "Pădurea spânzuraţilor". Mai târziu, am parcurs cu surprindere "Ciuleandra", "Gorila" şi, mai ales, "Adam şi Eva". Doamne, ce poveşti frumoase aţi putut să scrieţi în "Adam şi Eva" ! Nu m-au impresionat, în schimb, "Jar", "Crăişorul" şi "Amândoi", dar cred că aţi fost, fără îndoială, un scriitor demn de un Nobel.
Şi uite aşa, pagină cu pagină, aţi caligrafiat şi transcris, în afară de povestiri şi nuvele, nouă romane. E o performanţă uimitoare, în condiţiile în care aţi plecat zilnic de acasă, fiind prins cu atâtea treburi, şi v-aţi chinuit foarte mult.. Ştiu însă că nu aţi murit împăcat. Şi nici eu nu sunt în ceea ce vă priveşte. N-aţi reuşit să puneţi pe hârtie cartea cărţilor dumneavoastră, despre care vorbeaţi în ultimii ani de viaţă. Voiaţi s-o intitulaţi, dacă nu mă înşel, "Minunea minunilor" sau "Păcală şi Tândală". Aş fi vrut nespus de mult s-o citesc ! Oricum, mă înclin în faţa dumneavoastră de două ori : o dată, în faţa uriaşului scriitor şi a doua oară, în faţa marelui caracter care aţi fost. Nu v-aţi lovit niciodată confraţii sub centură şi nu i-aţi târât prin noroi. Ca şi Zaharia Stancu, un alt Domn al literelor româneşti, aţi ajutat cât aţi putut, pe cine aţi putut. Poetul Dimitrie Stelaru răbda de foame şi îşi acoperea goliciunea, chiar şi în anotinpurile reci, numai cu un pardesiu. Îl chemaţi la Teatrul Naţional, îl urcaţi pe scenă, îl puneaţi să citească două-trei poezii şi îl răsplăteaţi regeşte. Cât să-i ajungă pentru o jumătate de an... Ştiţi foarte bine că pe cei mai mulţi autori nu-i dau principiile afară din casă. Foarte puţini sunt ca dumneavoastră, Alecsandri, Eminescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Valeriu Cristea.
Şi uite aşa, pagină cu pagină, aţi plăsmuit o mare operă. Dar destul cu vorba. Vă aprindeţi ţigara, sorbiţi din cafea şi rămâneţi în aşteptare. Şaisprezece cafele şi o sută de ţigări pe noapte înseamnă cam mult chiar şi pentru organismul dumneavoastră. Cancerul a început deja să vă roadă laringele... Dar vocile personajelor nu se aud. De undeva de departe vine miros de ploaie. Aceasta este tot atât de aproape ca şi puştile armatei de ocupaţie. Întunericul este departe de a se fi risipit. Ştim însă amândoi că nu puştile ruseşti şi nici afecţiunea incurabilă a gâtului v-au venit de hac. Nu. Calvarul s-a încheiat cu ţeava rece a propriului pistol, pusă la tâmplă, semnal al începerii nopţii celei de pe urmă, cea fără de sfârşit.

marți, 26 mai 2009

Cireşe, pisici şi icoane

Am vrut totdeauna să am cireşi în curte. Ca şi pepenii, fragii şi strugurii, fructele lor mă obsedează încă din copilărie. Am plantat mai mulţi asemenea pomi, dar numai unul a rodit până acum. Ceilalţi s-au uscat în urma unor inundaţii. Cel rămas a făcut fructe care s-au copt. O familie de grauri stabilită în apropiere şi câteva ciori numai piele şi os se înfruptă din ele. Nici nu le lasă să se înroşească bine. Mi-e milă de păsări şi nu le alung. ( Iarna trecuta am cumparat în mod special grâu ca să hrănesc un stol mare de guguştiuci înfometaţi. Se vede însă treaba că îi vâna cineva, pentru că au rămas, până în primăvară, doar vreo doisprezece. ) Totuşi, am reuşit să gust şi eu din micile lampioane aprinse printre frunze.

Pisicuţa Maya a făcut, pe 3 mai, trei puişori graşi, pufoşi, drăgălaşi. Sunt doi băieţi şi o fetiţă. Unul este alb, cu câteva pete negre, iar ceilalţi sunt negri, cu puţin alb. Cred că îi voi păstra pe toţi, în ciuda copiilor din vecini care mă solicită să li-i dăruiesc.

Surprins, descopăr în poetul Adrian Păunescu un apărător îndârjit al icoanelor care ar trebui să împodobească pereţii şcolilor. Nu voi comenta, de dragul lui George Adam, în niciun fel acest lucru.
Mă interesează altceva. Care este componenta de mentalitate care face ca unele popoare să fie pupătoare ( şi negustori ! ) de icoane, iar altele să creadă necondiţionat în Dumnezeul Unic şi Atotputernic ? Mi-am dat seama de un lucru : popoarele foarte evoluate au încercat şi au reuşit să se ridice la nivelul miturilor civilizatoare, în timp ce alte seminţii au coborât în mocirlă chiar şi cele mai înalte principii. Cum ar apărea Ulise în viziune românească ? Dar un Prometeu iudaic ?

joi, 21 mai 2009

Compasiune pentru învinşi

De când mă ştiu, am avut o slăbiciune pentru învinşi. Mi se par mai umani, mai interesanţi. Drama înfrângerii este reprezentativă pentru om. Între Ahile şi Hector, l-am preferat mereu pe al doilea. Nu-i urăsc pe învingători, dar îi iubesc pe cei care pierd. Şi este ciudat pentru că eu n-am ştiut să pierd până târziu, la o maturitate răscoaptă, ca să zic aşa. Chiar când practicam diferite sporturi, în capul meu nu exista posibilitatea înfrângerii. Nu mă împăcam cu această idee. Mi se strânge şi acum inima când mă gândesc că am cunoscut oameni minunaţi, pe care îi iubeam, care ţineau să mă "bată" în meciuri directe şi cărora nu le-am permis niciodată această bucurie. E o dovadă certă că eram un cretin înfumurat. Nu mai vorbesc că sunt învingători care mă fascinează. Printre ei, sunt numai doi conducători de state : Alexandru cel Mare şi Carol al XII-lea al Suediei. Un împărat şi un rege. Să n-aud de Napoleon şi de ceilalţi care sunt, după părerea mea, doar nişte criminali de anvergură.
Oamenii pe care îi admir fără rezerve sunt câştigători pe tărâmul artei sau al ştiinţei, dar figurează ca perdanţi la capitolul viaţă : Van Gogh, Dostoievski, Cehov, Hemingway, Faulkner, Baudelaire, Rimbaud, Poe, Bulgakov, Kafka. Privită astfel, arta apare ca un eşec al eşecului.
Pe mine mă interesează însă foarte mult cei care nu au reuşit nici măcar pe tărâmul himerelor artei. De aceea tema ratării mi se pare mai frumoasă decât cea a parvenirii. Mitul lui Moise conţine tocmai ideea nereuşitei . Asupra faimosului evreu apasă interdicţia de a păşi pe Pământul Făgăduinţei. Poate doar să-l vadă cu ochii.
Nu suport să văd concursuri ale copiilor. Nu ar trebui să existe aşa ceva, în ciuda faptului că televiziunile se dau în vânt după tot felul de întreceri, care mai de care mai tâmpite. Copiii ar trebui protejaţi împotriva umilinţei. Vor avea timp destul, mai târziu, să simtă gustul amar al neîmplinirii.
Nu, nu suport lacrimile celor pe care triumful îi ocoleşte cu grijă. Astăzi, dacă aş mai participa la o competiţie, m-aş simţi mai bine dacă aş pierde. Dar nu ştiu dacă aş încerca să fac asta cu tot dinadinsul.

P.S. Gândurile de mai sus mi-au fost prilejuite de finala Cupei UEFA, pe care am văzut-o la televizor. Am ţinut din tot sufletul cu echipa lui Mircea Lucescu, dar lacrimile nemţilor m-au răscolit profund... Lucescu este singurul antrenor român care a creat echipe. A pornit peste tot de la zero şi a ajuns apoi să câştige campionate. În Europa, el a fost un mare ghinionist. Aseară a fost însă momentul lui de glorie. Şi sunt convins că ar merita mai mult.

miercuri, 20 mai 2009

Pantagruel şi monstruoasele sale delicii

Radu Anton Roman era un scriitor talentat. Se pare că era şi un bucătar extraordinar. Nu pot să jur, fiindcă n-am gustat niciodată din preparatele sale. În orice caz, emisiunile sale erau o încântare a ochiului şi a rostirii. Geografia spirituală românească îi prilejuia realizarea, în paralel, a unor poeme cinematografice şi a unora culinare. Îl vedeam tocând, fiebând, frământântând, amestecând, condimentând, scoţând din cuptor şi devorând infinite, insolite şi consistente feluri de mâncare. Când se aşeza la masă cu Florin Busuioc, părea desprins din paginile lui Rabelais. Uriaş, vorbind mereu de parcă ar fi avut gura plină, Roman lăuda aromele, gusturile, vitalitatea, prospeţimea, vioiciunea, inteligenţa şi dulceaţa tocăniţelor, plăcintelor şi a vinurilor. Înfulecând, bând şi vorbind, părea un monstru care se răsfaţă în delicii. Alături, Florin Busuioc era un ucenic foarte săritor, nu numai la gătit, ci şi la ingurgitat cantităţi impresionante de friptură, cozonaci, sarmale, salate şi sosuri.
Acum, după moartea scriitorului-gastronom, când îi văd vitalitatea de pe peliculă, când văd cu câtă poftă se hrăneşte, mi se face rău. Să vezi un mort mâncând pe săturate nu este o imagine de ici, de colo. Cioran povesteşte undeva că, răsfoind tabelul cronologic al unei cărţi, aproape că a leşinat şi a simţit nevoia să se întindă pe pat, deoarece îşi dăduse seama că toţi cei care erau menţionaţi acolo erau morţi şi îngropaţi ! Revăzând emisiunile lui Roman, mi-am amintit şi de un alt episod comic-grotesc. Întâmplarea a făcut să fiu prezent la înmormântarea lui Marin Preda. Mort, scriitorul nu mai purta ochelari, cum era şi firesc. Acolo am auzit-o pe o doamnă cum îşi manifesta nemulţumirea că Preda apare pe catafalc fără ochelari ! Era soţia cuiva din conducerea "Cărţii Româneşti" . Îi mărturisea unei alte femei că va insista ca romancierului să i se pună ochelarii la ochi, ca să semene cu pozele din manuale !
Ştiu că există o viaţă de apoi. Am citit destule cărţi despre supravieţuirea spirituală. Totuşi, când văd morţi râzând sau mâncând ca apucaţii, mă apucă frica.

P.S. Emisiunea lui Radu Anton Roman era şi mai interesantă când acesta îl avea ca partener pe Cristiam Tabără. Păreau doi zei aşezaţi la ospăţ, într-un adevărat desfrâu al papilelor gustative. Tabără avea o sfială feciorelnică în a mesteca în faţa camerei de filmat. Până la urmă a renunţat...

sâmbătă, 16 mai 2009

Oraşul cu un singur locuitor. Scrisoare domnului Radu Aldulescu

Dragă Radu Aldulescu,
azi mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Am întâlnit un domn care citise foarte multă literatură. Lucrează, cred, la Interne şi face parte din generaţia ziaristului Dan Gheorghe, ale cărui bloguri le citesc mereu cu interes. Închipuieşte-ţi că mi-am lăsat toate treburile şi am stat la taclale cu necunoscutul acela, câteva ore, despre Gogol, Călinescu, Iorga şi Caragiale. Întâlnesc destul de rar asemenea oameni şi mă consider norocos când dau peste ei. Cu câţiva ani în urmă citeam un articol publicat de dumneata în "România Literară". Te plângeai acolo că trăieşti printre oameni care nu au nicio legătură cu literatura şi cu preocupările pe care le ai. Mi-am amintit atunci de o idee pe care Nicolae Manolescu o avea în tinereţe, pe când făcea naveta la Câmpina, unde funcţiona ca profesor : scriitorul nu trebuie să trăiască printre alţi scriitori. E mult mai bine să îţi duci zilele printre oameni care nu bănuiesc ce fantasme visezi şi cum îţi flutură mintea. Apoi mi-am dat seama că, în felul acesta, cădem în capcana celui mai teribil exil. Pe mârlanul incult nu ţi-l poţi face niciodată prieten. Şi ce este mai trist decât o existenţă fără prieteni ? Mai mult, dacă află întâmplător că eşti autor şi nu l-ai codorisit cu operele tale, mitocanul nu se dă îndărăt să-ţi judece creaţiile după mintea lui îngustă, chiar dacă n-a citit un op în viaţa lui şi nu ştie cu ce se mănâncă literatura. Te va simţi că faci parte din altă lume şi te va urî de moarte. Te va ameninţa, ca pe Marin Preda, sau va identifica, în mod aberant, persoane reale, în paginile tale, pentru a întoarce întreaga comunitate împotriva ta, cum mi s-a întâmplat mie. Să-l ferească Dumnezeu pe orice autor din lume, ca o carte de-a lui să încapă pe mâna unui prost ! Ştii zicala cu ambiţia nerodului...
Mă gândeam la dumneata, Radu Aldulescu, ca la personajul din tabloul lui Giorgio de Chirico, "Oraşul cu un singur locuitor". Ştiu că eşti bucureştean şi ţi-aş sugera un exerciţiu. Să-ţi imaginezi că te plimbi printr-un Cişmigiu pustiu, că intri în sala unui cinematograf, unde rulează la nesfârşit acelaşi film neprivit de nimeni, că pe vitrinele librăriilor s-a pus un strat gros de praf, prin care abia îţi mai poţi întrezări romanele, trase acum în ediţii numeroase şi scumpe. Că nu mai circulă nicio maşină, că nu-ţi poţi cumpăra un covrig la un colţ de stradă. Ştiu că nu te omori cu mâncarea, dar cine îţi va mai vinde o revistă literară ? Să mergi noaptea, pe ploaie, prin oraşul pustiu, să nu mai întâlneşti picior de boschetar şi să te culci cu urechile ţiuind de atâta tăcere... De fapt, cam aşa se întâmplă cu toţi cei care vieţuiesc printre oameni cu care nu au nimic în comun.
Am avut apoi onoarea de a te cunoaşte personal. Datorez această bucurie fascinantei doamne Mădălina Ghiu. Mi-ai părut, la cei 55 de ani ai dumitale, un adolescent zvelt, sănătos, incredibil de tânăr. Fotografiile dumitale sunt mincinoase, fiindcă nu eşti deloc fotogenic. Ţi-am văzut camera pe care ţi-ai amenajat-o la Uniunea Scriitorilor, în podul imobilului şi, năucit de surpriză, te-am întrebat cu ce faci focul. Mai exact, de unde îţi procuri lemnele. Văzusem godinul, dar nu şi conducta de gaze. Mai târziu, acasă, mi-am făcut probleme că nu te-am avertizat că gazele pot fi foarte periculoase. Dacă se stinge focul şi ele continuă să iasă... M-am gândit, după câteva zile, dacă acum, când te izbeşti la fiecare pas de scriitori consacraţi, eşti fericit.
Personal, te consider un mare romancier. Am şi scris despre dumneata un articol în care te-am elogiat, argumentându-mi temeinic afirmaţiile. Eşti un talent rar, de prozator autentic, de rasă, cum n-am prea mai avut de la Marin Preda şi Petru Popescu încoace. Am spus că din degetele dumitale picură viaţă adevărată şi te-am numit "un romancier pursânge". În acelaşi timp, am trecut sub tăcere puţinele obiecţii pe care le am faţă de tipul de proză pe care o scrii. Aşa mi s-a părut drept. Aşa e cinstit, în condiţiile în care unor scriitori inferiori dumitale li se ridică osanale, li se dedică volume întregi şi li se arvunesc statui. Te admir şi pentru faptul că ai tăria să nu faci nimic altceva decât să scrii. Eu m-am înfundat, de zeci de ani, într-o şcoală de provincie şi sunt la cheremul unor hahalere - nu mă refer la copii, cu care mă înţeleg admirabil ! - care îmi mănâncă timpul şi sănătatea. Dumneata ar trebui să poţi trăi din scris, aşa cum făceau Rebreanu şi Sadoveanu. De trăit... supravieţuieşti, ca să spun aşa. Ai câştigat, ca şi Rebreanu, Premiul Academiei şi ţi s-au înmânat 1000 de lei noi. Şi Rebreanu câştigase acest premiu, dar ştii cu ce s-a ales autorul lui "Ion" din drepturile de autor ? Cu casă în Bucureşti, casă la Valea Mare, pe lângă Piteşti, şi un superautomobil... Ştii, Radu Aldulescu, ce maşină avea Rebreanu ? Un Rolls Royce ! Dumitale, dacă ai mai fi fumat, banii obţinuţi ţi-ar fi ajuns, o scurtă perioadă, pentru ţigări. Aşa, chiar că nu-ţi folosesc la nimic. Şi eşti un autor celebru. Dar hai să-ţi spun un secret. Într-o lume în care valorile ca dumneata sunt atât de preţuite, încât riscă să moară de foame, am ajuns să mă simt bine singur. De aproape treizeci de ani trăiesc numai în localităţi cu un singur locuitor... Tot câte un singur locuitor au şi oraşele în care îşi duc existenţa pământească Tudor Cristea, George Geacăr, Ana Dobre, Valentin Emil Muşat. Dar de ce să disperăm ? Mai ţii minte ce ţi-am scris, acum doi ani, prin intermediul Mădălinei Ghiu ? Îmi aduc aminte perfect : "Nu te nelinişti că trăieşti departe de viaţa literară. Acolo unde eşti dumneata, Radu Aldulescu, este şi literatura română."

vineri, 15 mai 2009

A iubi, a urî

Politicienii nu mai fac promisiuni, căci de multă vreme nimeni nu-i mai crede. Şi-au găsit un cal de bătaie în persoana lui Traian Băsescu. Pentru orice ar candida, ei nu uită să-l înjure pe şeful statului. Asta a devenit, de acum, o modă. Sigur că pentru orice om cu capul pe umeri, asemenea acţiuni sunt o dovadă vie de prostie. Dar cui îi pasă ?
În altă ordine de idei, trebuie să spunem că Traian Băsescu este tipul de om - deloc rar în România de azi ! - care are un talent uriaş în a-şi face duşmani. De inamici nu duce nimeni lipsă. Ţi-i faci traversând strada, cumpărându-ţi o maşină sau scriind o carte. N-aş fi crezut că poţi stârni invidia unor cretini care nu au nicio legătură cu domeniul în care te manifeşti, dacă n-aş fi încercat pe pielea mea o astfel de experienţă. Băsescu însă face mari eforturi să-şi creeze cea mai impresionantă armată de adversari veninoşi. Toţi am cunoscut un şefuleţ care simte nevoia să-i pună pe toţi la punct, să le arate că sunt nişte proşti şi să-i discute pe după uşi, la beţie, în faţa unor cunoscuţi sau "admiratoare". Îl ştiu pe unul care îi ponegreşte, în gura mare, pe cei pe care nu-i înghite, în timp ce o pipăie pe amanta sa sau chiar încinge cu ea o partidă de amor. E urangutanul care îşi călăreşte femelele, după ce i-a alungat pe pretendenţi. Băsescu le ştie pe toate, îi porcăie pe toţi, îi dojeneşte, îi avertizează, îi condamnă. Dar ce soluţii propune ? E leit individul despre care vorbeam şi care dă de pământ cu ceasul care nu merge şi îl joacă în picioare pentru a-l repara... E persoana care nu-şi vede niciodată păcatele.
Problema e mai profundă şi este legată de cultul românilor pentru spontaneitate şi pentru persoanele "cu replică". E bun ăla care ţi-o zice "de-ţi stă în coadă". Nu contează că omul cu pricina nu mai e capabil de nimic altceva decât să stea în colţi cu toată lumea. Octavian Paler vorbea, pe bună dreptate, despre "becalizarea" României. Bădăranul care jigneşte în dreapta şi în stânga este rege în România. Facsinaţia pentru clovni, măscărici, efecte ieftine şi o pretinsă naturaleţe ne-a împiedicat să ajungem la performanţe culturale şi sportive memorabile. Nu profesionistul şi competentul ne încântă pe noi, ci amatorul colorat cu mitocănie şi grobianism. Nu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, ci Corneliu Vadim Tudor. Nu Horia-Roman Patapievici, ci Pavel Coruţ. Un fotbalist ca Nicolae Dobrin, infinit mai talentat decât Hagi, ar fi atins uşor cota lui Maradona, dacă şi-ar fi valorificat nu numai zestrea naturală, dar ar fi dovedit şi seriozitate - rezultatul unei atitudini superioare faţă de meserie - în competiţii. Pregătindu-se temeinic, Ilie Năstase ar fi putut să fie, într-adevăr, cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor. Dar pregătirea îţi ia efort şi timp, iar românii sunt fermecaţi de gloria facilă şi de câştigul nemuncit. Cel puţin, politicienii au descoperit că pot obţine voturi şi bani pe nimic, înjurându-se unii pe alţii. Dacă mai punem la socoteală că în majoritatea instituţiilor se fabrică doar hârtii inutile, tabloul este complet. Ba nu, am uitat răutatea, prostia şi invidia care sălăşluiesc în simbioză, în caracterele aceloraşi oameni. Sunt clase sociale întregi care sunt compuse din fiinţe incapabile şi leneşe, dar cu o sete uimitoare de afirmare. De aici, festivismul, serbările, ceremoniile, cu sau fără soboruri de popi, şedinţomania şi celelalte. Când motorul unei societăţi este exclusiv ura, nu putem avea nicio speranţă pentru viitor.
Viaţa publică de acum nu duce lipsă de bălăcăritori de meserie care au dus arta interjecţiei, a adjectivului infamant şi a strâmbăturii până aproape de perfecţiune. Aş vrea însă să ştiu dacă ei au făcut ceva : au pictat un tablou sau au scris un mesaj pentru Moş Crăciun. Şi, la urma urmelor, nu-mi pot da seama cine este un om decât dacă ştiu ce / pe cine admiră, ce / pe cine iubeşte. Restul e zădărnicie.

P.S. Am văzut, pe vremuri, cum se antrenau Bjorn Borg şi Ilie Năstase. Totul se petrecea pe Arena Progresul, înaintea unui meci de Cupa Davis, între România şi Suedia. Borg venea după ce jucase o finală lungă şi epuizantă la Wimbledon, câştigată în faţa lui Connors, dar a stat patru-cinci ore pe teren, alergând neobosit din colţ în colţ şi încercând să se readapteze la jocul pe zgură. Într-un târziu şi-a făcut apariţia şi Năstase, spre încântarea spectatorilor. A jucat şapte-opt mingi, a gemut de câteva ori, a făcut gesturi amuzante pentru public şi asta a fost tot. Şi-a luat rachetele şi dus a fost, în timp ce Borg se antrena în continuare cu sârguinţă. A doua zi suedezul l-a spulberat pe român în trei seturi...

marți, 12 mai 2009

Peştişorii de aur. Scrisoare domnului Vincent van Gogh

Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a pictat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi mai obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, pure. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Şi îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă, şi-a ascuns disperarea strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, dintre sublimii aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, şi în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit femeia vieţii dumneavoatră, care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea... Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos trebuie să plăteşti atât de scump ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Nu, n-aţi mers până acolo încât să vă scoateţi ochii, dar poate că la următoarea încercare... Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.
E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa dumneavoastră aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.

luni, 11 mai 2009

Imposibila întoarcere. Scrisoare domnului Marin Preda

Au înflorit salcâmii, domnule Preda, se apropie vara şi câmpia îşi revarsă miresmele pe deasupra pădurilor şi răzbate până la Mogoşoaia, în camera în care aţi murit exact acum 29 de ani. Mai ţineţi minte ? Camera aceea o aveaţi de la Fănuş Neagu. Autorul "Îngerului a strigat" a venit într-un rând la cenaclul condus de Nicolae Manolescu şi a mărturisit că i-aţi dat, pentru odaia aceea modestă, o sticlă de whisky. Înţelegerea era să beţi amândoi conţinutul ei. Fănuş spunea că v-aţi băut jumătatea şi aţi murit. Teama lui era că, dacă îşi va bea partea cuvenită, va muri şi el.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Nici despre grâul care va da şi el în pârg şi pe care nu-l vor mai recolta ţăranii. Fiindcă aceştia nu mai există. Nici despre "bătrânul învăţător" pe care l-aţi şarjat în paginile cărţilor dumneavoastră. L-am văzut prima dată prin 1986, când se lăuda, în faţa unor dascăli de română topiţi de admiraţie, cum v-a porcăit el şi v-a făcut "măgar", pentru că "aţi râs" de el în "Calul" şi în "Imposibila întoarcere". Se numea Florea Gheorghe, nu ? A murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani... Mi-a spus asta o tânără profesoară de biologie din Siliştea-Gumeşti. Nu vă voi vorbi nici despre faptul că atunci când v-am citit prima dată, am avut o reacţie de respingere. Îmi plăceau infinit mai mult Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu. Stilul dumneavoastră frust m-a dezorientat oarecum. Nu spusese Sadoveanu că aţi sălbăticit limba ? Pe urmă, mi-am luat seama : un romancier veritabil excelează în arta amânării, proza trebuie să fie dură şi sunt convins că "Întâlnirea din Pământuri", "Moromeţii" , "Viaţa ca o pradă" şi "Cel mai iubit dintre pământeni" sunt cărţi cu adevărat mari. Apropo, am ultimul roman chiar din drepturile dumneavoastră de autor. Mi l-a procurat unul dintre nepoţii pe care îi aveţi, colegul meu de cameră, în complexul studenţesc "6 Martie".
Nu vă voi vorbi nici despre gloria binemeritată de care v-aţi bucurat, nici despre umbra care v-a învăluit în ultimii ani de viaţă, nici despre femeile fabuloase pe care le-aţi avut şi pe care n-aţi ştiut să le păstraţi, nici despre prieteniile pe care le-aţi ratat, neştiind să le preţuiţi şi să le cultivaţi...
Vă voi spune doar o poveste şi vă voi pune o întrebare. (Da, am rămas numai cu întrebările şi trebuie să spun că nu mai am ce face nici cu răspunsurile.) Un om se urcă într-un autobuz, ştiind precis unde trebuie să coboare, cine îl aşteaptă acolo şi ce trebuie să facă în continuare. Şi aşa se întâmplă. Omul coboară în faţa unei case mari, un adevărat castel, despre care află că este proprietatea lui. Îl aşteaptă o femeie tânără şi frumoasă, care îl iubeşte ( sau cel puţin aşa spune ea ) şi lui nu-i vine să creadă că este atât de norocos. Soarele pare că răsare numai pentru el şi lumina fericirii coboară asupra lui în valuri nesfârşite. Vin şi copiii, omul începe să îmbătrânească, rămâne singur şi într-o zi, încălzindu-se la razele unui soare de toamnă, are revelaţia cumplitului adevăr. Coborâse la o adresă greşită, femeia aştepta, de fapt, pe altcineva şi, văzând că acela nu mai vine, s-a prefăcut că-l acceptă pe el. Totul fusese o mare păcăleală. Nu avusese parte de iubire adevărată, nimic nu fusese al său, trâise o mare minciună. Se simte ca un deportat. Acum nu mai poate merge nicăieri, nu-şi mai poate găsi adevărata destinaţie, nu poate părăsi pe nimeni ( soţia a murit de ceva vreme), nu are posibilitatea de a arunca vina asupra nimănui, pentru a-l scoate pe acela ţap ispăşitor. Fusese orb şi surd, iar acum este singur. Îi este dat să moară acolo, străin, rătăcit, nefericit. Ce mai poate face el, domnule Preda, pentru a putea suporta, în puţinii ani pe care-i mai are de trăit, exilul aspru şi impus de data aceasta nu de minciună, ci de neputinţă ?

P.S. Domnule Preda, domnişoara Irina Alexandra v-a scris despre timpul care acum "aleargă" şi "nu se mai chinuie să aibă răbdare". Mă înşel eu sau acelaşi timp şi-a pierdut răbdarea şi cu dumneavoastră, în acel mai întunecat ?

vineri, 8 mai 2009

Întrebări pentru...

Garcia Marquez : Am auzit bine că Macondo ar fi devenit un obiectiv turistic ?
Baudelaire : Mai ştiţi vreun local în care se serveşte absint ?
Gogol : Cum poţi râde când îţi vine să plângi ?
Van Gogh : Cât de dogorâtoare sunt flăcările verzi ? Chiar aţi asistat la Geneză ?
Cehov : Nu-i aşa că oamenii inteligenţi nu se plictisesc niciodată ?
Dostoievski : E o însuşire a ceaiului rusesc să-i determine pe cei care îl beau să flecărească la nesfârşit ? Nu-i aşa că Alioşa Karamazov ar putea exista în realitate ?
Ion Caramitru : Chiar este adevărat că bătrâneţea este o glumă a unei femei ignorate în tinereţe ?
Manuel Angelescu : Oare arborii se pot îmbolnăvi de o vegetală depresie ?
Alain Delon : Sunt chiar atât de mincinoase oglinzile ?
Constantin Ţoiu : Ce mai simţiţi când vedeţi o femeie tânără ?
Dino Buzzati : Cum se scrie o frază în zori ?
George Adam : Merită să trăim măcar până mâine ? În câte feluri iubesc stelele ochii care le privesc ?
Picasso : Aţi ştiut vreodată să desenaţi ?
Bach : Ce răspunde Dumnezeu când îl întrebaţi ce mai face ?
Nicolae Manolescu : Acum înţelegeţi de ce Caragiale s-a autoexilat la sfârşitul vieţii ?
Hugo : La o adică, merită să ne smintim pentru femei sau pentru literatură ?
Oreste Teodorescu : Îngerii ştiu să râdă ?
Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat şi Cosmin Ciotloş : Dacă Dumnezeu ar scrie o carte proastă, v-aţi preface că n-aţi citit-o ?
Rembrandt : Cum dracului, Doamne iartă-mă, aţi reuşit să pictaţi toată viaţa numai pe întuneric ?
Thomas Mann : Ştiţi de unde aş putea cumpăra puţin timp ?
Kurt Vonnegut : Ce marcă de whisky trebuie să bea nemţii, pentru a căpăta simţul umorului ?
Livia Sotir : Ce mai e de făcut când fabrica de iluzii de sub tâmplă intră în faliment ?

joi, 7 mai 2009

Certitudinea

Era un scriitor straniu. Trăia izolat şi, deşi era foarte îndatoritor cu oricine intra în contact cu el, făcea figură de ins distant, care nu-şi pune sufletul pe masă în faţa oricui. Se ştia că avusese prieteni fabuloşi, dar aceştia muriseră sau erau departe. Era profesor şi îmi mărturisea că dacă şcoala nu i-ar fi mâncat atâta timp şi energie, ar fi scris cărţi mai multe şi mai valoroase. Când îl întâlneam, se întâmpla, de multe ori, să nu mă observe. Vorbea singur, desăvârşindu-şi opera. Îl strigam şi el îmi zâmbea ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis frumos.
- Ştii, îmi spunea el, vreau să fac lucruri frumoase. Să creez ceva care să fie original şi plin de viaţă, în acelaşi timp.
- Păi, eu zic că ai reuşit, îl încurajam.
- Nu ştiu, nu cred, zicea şi se posomora. Unii s-au recunoscut în personajele mele şi s-au supărat.
- Înseamnă că e bine că s-au recunoscut. Scrii o literatură vie, cum zici tu. Caragiale nu proceda la fel ? E aproape obligatoriu ca oamenii să se recunoască în paginile unei cărţi. E o onoare să fii personaj într-o carte. Iar ăia care se supără sunt indivizi inculţi şi vanitoşi, care probabil n-au făcut nimic care să rămână. Ştii cât de puternice sunt resentimentele îngâmfaţilor frustraţi ? Şi, ţine minte, ura tâmpiţilor este cel mai bun semn că faci lucruri deosebite.
Între timp, în presa literară apăruseră articole favorabile noului scriitor şi, când îl vedeam, îi aminteam lucrul acesta.
- Ai văzut ? Cei care se pricep te apreciază.
- Da, dar numărul celor care mă urăsc a mai crescut cu unul.
- Ha, ha, ha ! Hai, că eşti de groază ! Şi pentru asta eşti trist ?
- Închipuieşte-ţi că da. Eu văd literatura ca pe un prilej de bucurie, un mod de a transmite frumuseţea, nu un prilej de zâzanie.
Ultima oară când am vorbit cu el, amicul meu era vesel. N-a fost nevoie să-l întreb care este motivul, fiindcă a izbucnit fericit :
- Acum, dragul meu, am căpătat, în sfârşit, certitudinea că fac lucruri frumoase, de valoare, originale.
- Zău ? Eu ştiam asta de multă vreme. Şi cum s-a întâmplat ?
- Să vezi. Am dăruit unui amic dintr-un oraş de provincie un exemplar din ultimul meu roman. E un om onorabil, care scrie aforisme inteligente şi se învârteşte printre oameni decenţi, pentru care Rebreanu şi Marin Preda înseamnă tot ce s-a scris mai modern în literatura română. Sunt dascăli de provincie, unii critici literari, care scriu şi ei şi se gratulează reciproc cu articole de complezenţă. Sunt intelectuali care, atunci când ies din casă, nu fac un pas înainte fără să-şi fixeze precis punctele cardinale, fără să stabilească unde se duc, ce vor face acolo şi la ce oră se vor întoarce.
- Am înţeles, am zis pierzându-mi răbdarea.
- Ei, bine, bătrânul meu amic a luat cartea, mi-a mulţumit, mi-a oferit şi el un op şi a plecat, zicând că va da romanul meu unui critic "serios" care va scrie şi un articol despre el. I-am spus că nu e nevoie...
- Bine, bine, am spus, văzând că scriitorul o lungeşte, dar cum ... ?
- Ai puţintică răbdare. Venerabilul autor de aforisme mă căuta de câte ori trecea prin localitatea noastră, dar după schimbul nostru de cărţi am aflat că mai venise pe aici de vreo trei ori, dar mă ocolise cu grijă. Ne-am întâlnit întâmplător. M-a privit aproape cu groază şi mi-a zis speriat :
- Foarte, foarte original, romanul dumitale.
- Zău ?
- Da, vrea să îl citească şi nevastă-mea, dar trebuie mai întâi să o prelucrez ca să nu sufere vreun şoc. Acelaşi lucru îl fac şi cu nora mea...
Omul era îngrozit şi mă privea cu neascunsă îngrijorare. M-a cuprins atunci un val de veselie pe care mi-am explicat-o abia mai târziu.
- Şi "criticul serios" ce a spus ? Sau nu i-ai dat cartea ?
- Ba da, ba da. Încă nu a terminat-o de citit, dar mi-am dat seama că este bulversat. M-a întrebat dacă te cunosc, cum arăţi şi ... dacă eşti sănătos la cap...
Scriitorul îmi povestea despre prietenul său mai în vârstă şi râdea în hohote.
- M-a cuprins, dragul meu, un râs nebun şi de atunci râd şi râd... Sunt fericit, pentru că mi-am dat seama că fac, într-adevăr, lucrurile pe care doream să le fac...

miercuri, 6 mai 2009

"Ticălosul geamgiu" (fragment) de Charles Baudelaire

"... Mă sculasem într-o dimineaţă mahmur, abătut, sleit de trândăvie şi împins, mi se părea, să fac ceva măreţ, faptă care să işte vâlvă . Şi, vai, deschisei fereastra....
Primul om pe care-l văzui în stradă fu un geamgiu al cărui strigăt pătrunzător, discordant, răzbi până la mine prin apăsătorul şi îmbâcsitul aer parizian. Mi-ar fi de altfel peste putinţă să vă spun de ce o mă cuprinse duşmănie pe cât de subită, pe atât de tiranică împotriva bietului om.
- Hei, hei, îl strigai şi îi spusei să vină sus.
Între timp mă gândeam, nu fără oarecare bucurie, că, odaia fiind la al şaselea etaj şi scara foarte îngustă, omul trebuia să urce cu greutate şi că, în multe locuri, îşi va ciobi colţurile fragilei mărfi.
În sfârşit, apăru. Mă uitai curios la geamuri şi îi zisei :
- Cum ? N-ai geamuri colorate ? Geamuri trandafirii, roşii, albastre, geamuri fermecate, geamuri de paradis ? Neobrăzatule ! Îndrăzneşti să colinzi cartierele sărace fără să ai geamuri care să ne facă să vedem viaţa mai frumoasă ?
Şi-l îmbrâncii zdravăn pe scări, unde se poticni, bodogănind...
Mă apropiai de balcon şi pusei mâna pe un ghiveci de flori şi când omul se ivi în gura porţii, lăsai să cadă perpendicular maşina de război pe marginea dinapoi a cârligelor sale. Şi lovitura răsturnându-l, sfârşi de zdrobit sub el toată averea-i ambulantă, care făcu un zgomot răsunător, ca un palat de cristal lovit de trăsnet. Şi, beat de nebunia mea, îi strigai furios :
- Să vedem viaţa mai frumoasă ! Să vedem viaţa mai frumoasă !..."

marți, 5 mai 2009

Absurdul mândriei şi urâţenia umilinţei

Mi se pare absurd să declari că eşti mândru când realizezi ceva deosebit. E suficient să te bucuri şi să împarţi acest sentiment cu cei dragi. Să fie mândria o formă a vanităţii, a îngâmfării ?
Urâte şi, de cele mai multe ori, nedrepte mi se par, în schimb, ruşinea şi umilinţa. E intolerabil să-l faci pe cineva să simtă oroarea ruşinii sau mizeria umilinţei. Să fii umilit că eşti la cheremul unor inşi josnici, că trăieşti într-o ţară condusă de nemernici de doi bani, că ai putut să te îndrăgosteşti de o femeie sau de un bărbat care se dovedeşte a fi, mai la urmă, ultima turpitudine... Grigore Alexandrescu are o splendidă fabulă despre refuzul umilinţei şi preţuirea demnităţii. E vorba de o fiinţă modestă, obişnuită să aibă un "stăpân" şi să suporte toate mârşăviile aceluia. Dar numai până la un punct. Un câine merge abătut pe o cărare şi se întâlneşte cu un măgar. Curios şi contrariat, acesta din urmă îl întreabă de ce este supărat. Câinele mărturiseşte că a fost în slujbă "la împăratul Leu", dar purtarea ingrată a stăpânului l-a obligat pe bietul animal să-şi părăsească postul. Acum este necăjit la gândul că nu-şi va găsi "alt stăpân". Binevoitor, măgarul îi oferă o slujbă uşoară, care nici nu-l va solicita prea mult pe câine. Răspunsul "lătrătorului" este memorabil :
"Ascultă-mă să-ţi spui : e rău a fi supus
La oricare tiran ; dar slugă la măgar
E mai umilitor şi încă mai amar."

luni, 4 mai 2009

Frica lui Dostoievski

Dostoievski : "... iar frica faţă de duşman alungă până şi ura împotriva acestuia." ( "Demonii" ) Să fie chiar aşa ? Poate că teama transformă ura în ceva mai subtil şi mai periculos... E limpede că "frica" joacă un rol esenţial în psihologia speciei umane. Ar putea spaima să genereze iubire ? Sau o va ascunde şi pe aceea şi o va metamorfoza ? Ca teme literare, m-au ispitit, până acum, mai mult ura şi frica, decât iubirea...

vineri, 1 mai 2009

"Voi sunteţi urmaşii Romei ? "

"Într-o ţară-n care a fost
Ăl mai mare cel mai prost..."



Ceea ce am văzut azi la televizor m-a cutremurat. Acesta este poporul român ? O şleahtă de pomanagii, bătându-se ca la Mărăşeşti pentru patru mici şi o bere ? S-ar părea că Vanghelie a calculat bine preţul conştiinţei unui om. Că voturile costă mai mult... Asistăm cutremuraţi la ticăloşirea unui popor manipulat şi înfometat. Aproape că nu mai este nimic de spus.
Văd însă pe Florin Călinescu, actor ratat şi doctor în nesimţire, cum îi înfierează pe profesori pentru apropiata grevă plănuită de amărâţii de la catedră. Pe Călinescu, sincer vorbind, îl simpatizam până acum. Cu toate că mă călca pe nervi pretenţia lui de a fi şi comentator sportiv, şi analist politic, şi observator al fenomenului cultural, şi măscărici de serviciu. Sigur că dintre toate rolurile, cel mai bine îl prindea ultimul. Cu aerul lui de şmecher de cartier, cu poantele vulgare, de mâncător de seminţe şi cu vocea afectat-fudulă, îmi stârnea simpatia : cel puţin, ăsta este cât de cât destupat la minte şi nu este ultimul om, ca Adrian Păunescu, poet de patrimoniu, care a dat fuga să se fotografieze cu Becali, la ieşirea din arest. Nu de alta, dar uitase lumea cine este şi putea, în plus, să-şi mai tragă şi oarece profit... Fundamental golan, un Mitică veninos al vremurilor "noi", Călinescu deveni, începând de azi, mare specialist în ştiinţe pedagogice, fluturând cu agresivitate cauza părinţilor şi a elevilor. Să fim bine înţeleşi : lucrez în învăţământ şi nu agreez o acţiune precum cea plănuită de sindicalişti. Dar, pentru cunoaşterea situaţiei, îi aduc la cunoştinţă "volintirului" următoarele :
1. Profesorii sunt nişte oameni care nu au după ce bea apă şi îşi drămuiesc ultimul leuţ, pentru a-şi cumpăra o carte. Nu au nici haine cu care să se arate în lume, nu-şi pot cumpăra nici cărţi. Ce poţi face, tânăr fiind, cu un salariu de 900 de lei noi ? Dacă ai puţină minte, pleci învârtindu-te din sistemul care nu mai prezintă decât perspectiva falimentului. Aş putea paria pe orice că printre cei care se luptau pentru un mic, în Izvor, erau numeroşi profesori pensionari.
2. Guvernele de până acum şi-au bătut joc de copii, promovând un sistem de învăţământ revolut, cu un program cronofag şi stresant, de puşcărie. În şcoli sunt acceptaţi şi promovaţi profesori corupţi, incompetenţi şi inculţi. La salariile astea, de unde alţii ? Dacă oficialii din minister ar vedea cine iau gradaţiile de merit s-ar cruci. Trepăduşi ai inspectoratelor şcolare, producători şi cărători de hârtii care nu folosesc la nimic. Nu contează dacă îţi faci orele sau nu, dacă ai rezultate la concursurile şcolare sau dacă ai lucrări ştiinţifice publicate : se premiază şi se plătesc numai hârtiile inutile şi aşa-zisele "proiecte". E nebunie, e dezastru. Rentează să ai o funcţie de conducere. Cu o indemnizaţie grasă şi cu câteva ore suplimentare, îţi asiguri un salariu mai mult decât decent. În rest, poţi să nu-ţi faci nici orele... Programele sunt supraîncărcate, cu multe noţiuni inutile, iar destule manuale sunt necorespunzătoare. Se învaţă exclusiv prin sistemul paralel şi subteran al meditaţiilor date la domiciliu...
3. Tezele cu subiect unic, ca şi Testele Naţionale, ca şi Capacitatea, nu evaluează nimic. În fiecare clasă sunt câţiva copii care mai învaţă, iar ceilalţi copiază după ei. Dau aceste informaţii în deplină cunoştinţă de cauză. Tezele cu pricina nu fac decât să umfle mediile unor elevi slabi, pentru ca ei să se poată înscrie la un liceu bun.
Totuşi, sunt de acord că este oarecum imoral să le refuzi elevilor un drept câştigat prin lege.
E curios că pedagogul de serviciu al Realităţii incită la nerespectarea legilor. Profesorii ar fi nişte proşti, din moment ce au crezut că majorările salariale, stabilite printr-o lege votată în Parlamentul României şi promulgată de Preşedinte, vor fi puse în aplicare... Acelaşi semidoct, colportor de teorii ale şmecheriei, a întrebat-o, de două ori, pe realizatoarea emisiunii dacă este... virgină... Ca tacâmul să fie complet, actorul pârât a spus că sindicalistul Nistor ar fi un profesor mediocru, fiindcă el, Călinescu, fiind "un ziarist al dracului" ( după propria mărturisire), s-a interesat printre elevi ce şi cum. Ei, bine, această babă la uluci a ajuns să apere cauza copiilor din România... Rău am ajuns !

P.S. Văd că a mai apărut un specialist în reforma şcolară, Moise Guran. Ăsta propune, fără a şti ce vorbeşte, mărirea normei didactice... O fi strungar de meserie ? Sau sculer-matriţer ?

Deseori visez că zbor - idee furată de la Livia Sotir

Deseori visez că zbor. Dau din mâini ca din aripi şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Prin zbor, putem ieşi din orice prăpastie şi ne apropiem mai mult de cer. Mişcările nu ne sunt stingherite de nimic şi ne simţim liberi. Absolut liberi. Când visăm că zburăm, ştim că tocmai am depăşit o încercare grea. Rămâne doar neliniştea că ne-am putea prăbuşi. Asta mă şi apasă când privesc în jos : teama că m-aş putea zdrobi de stâncile de pe fundul prăpastiei care s-a căscat sub mine. Uneori chiar se întâmplă acest lucru, dar mă trezesc cu o fracţiune de secundă înainte de a mă lovi de rocile dure. Să zbori înseamnă să pendulezi între lumi, să fii împărţit între teluric şi celest. Comentând un volum de poezii de Ion Barbu, Lucian Blaga a scris parabola porumbelului. Un porumbel zboară pe cer. Se înalţă din ce în ce mai mult. Aerul este mai rarefiat şi el zboară mai uşor şi mai repede. Constatând asta, el trage concluzia că în vid ar putea realiza zborul perfect. Reproşul indirect al lui Blaga era că Ion Barbu este prea abstract. În literatură, ideile au nevoie de concret aşa cum copacii au nevoie de pământ şi păsările de aer.
Nu, o entitate vie nu poate zbura în vid. Poate doar îngerii... Iar noi, ca să zburăm, avem nevoie de parfumul florilor, ţipetele vulturilor, visele copiilor şi iluziile artiştilor rataţi, pe care să ne sprijinim aripile.

Întrebări fără răspuns - idee furată de la Irina Alexandra sau "Fata de hârtie"

De ce ne dor dinţii numai în weekend ?
Până când îmi va mai fi băgată pe gât Elena Udrea ?
Va fi brevetat veninul marca Victor Ciutacu ?
Voi ajunge într-un târziu să mă plac pe mine însumi ?
Ar fi rentabil să vând idei ?
De ce îmi doream cândva să beau cu Richard Burton şi cu Ştefan Iordache ?
De ce n-am avut şansa de a mă îndrăgosti de o rusoaică sau de o evreică ?
Va mai zdrăgăni Ludovic Orban multă vreme la mandolină ?
Scrie undeva că toţi poeţii trebuie să fie beţivi şi violenţi ?
Cum de au mitocanii noroc în dragoste ?
De ce n-o pot uita pe Emilia ?
De ce nu se prăbuşesc norii ?
Ce fac puii de căprioară iarna ?
De ce nu-mi trag, dracului, un glonţ în cap ?