duminică, 31 iulie 2011

Dimineață de vară, printre daci și costoboci

Am trecut de multe ori pe aici. E locul cel mai înalt pe o rază de zeci de kilometri. O ridicătură semeață pe malul înalt al răului deschide orizontul către răsărit și nord, oferind, în plină câmpie, o priveliște montană, de neuitat.
Acum perspectiva este închisă de tufele de porumbar. Deși se știe că aici a fost o așezare străveche, locul este cultivat cu nepăsare de zeci și zeci de ani. Cineva a semănat ovăz, dar în mijloc au crescut rugi de mure. Săpături arheologice nu s-au făcut, fiindcă... nu sunt bani. Multă vreme, copiii au adus la școală bucăți de ceramică și obiecte casnice, inscripționate, ce par a fi din epoca pietrei.
Nu știm cine a trăit aici. Nu există izvoare scrise ! Iar dacă le găsim, le călcăm în picioare. Nu avem memorie și de aceea nu suntem în posesia unei identități ferme. Ca și caracterul nostru, originea ne rămâne în ceață. Paralele, multe, merg către alte manifestări, eminamente verbale. Urâm tot ce este așternut pe tăblițe, pergament sau hârtie, pentru că textul se cere respectat și urmat. Iar noi nu știm ce este respectul și ocolim regulile. Oralitatea ne va omorî. Ne folosim gura pentru acțiuni care se fac, de obicei, cu ajutorul altor componente anatomice.
Din desiș cântă prepelițele. Doamne, n-am mai auzit pitpalacul de atâta amar de vreme ! Credeam că vânătorii i-au omorât pe toți.
Din ființele care au respirat pe aici au rămas niște urme vagi. Stau la umbra unui tecar și încerc să-mi imaginez cum arătau și ce făceau străbunii. Nu reușesc.  Oare știau să râdă ?  Legendele spun că dacii se veseleau chiar și în momentul morții. În marea lui înțelepciune, Umberto Eco a înțeles un lucru esențial : creștinismul nu avea cultura râsului sănătos, ca manifestare a bucuriei de a trăi. Eruditul italian a scris Numele trandafirului. ( Fără legătură cu subiectul nostru, m-am întrebat deseori dacă Borges s-a supărat pe semiotician : Numele... a apărut în 1980, iar argentinianul a murit în 1986. ) Râsul era socotit subversiv, periculos. Misionarii credeau că nu se râde gratuit, ci totdeauna de cineva. Divinitatea lor era mereu încruntată. Din acest motiv, au distrus, cu sălbăticie, culturi și civilizații neprețuite. Deși Dumnezeul lor propovăduia iubirea, credincioșii Evului Mediu și-au ars semenii pe rug. Mai târziu, Papa Ioan Paul al II-lea i-a învățat pe creștini să râdă și a schimbat fața umanității.
Miroase a ierburi crude, a pământ umezit de rouă și simt respirația câmpiei.

P.S. Am văzut că niște deștepți au construit o parcare la Sarmizegetuza și au dărâmat, în acest scop, niște ziduri milenare !

vineri, 29 iulie 2011

Relatare despre regele David

Impresia finală pe care o lasă Evanghelia după Arania este, ca și în cazul altor romane fals istorice, de aglomerare a unor detalii fără justificare estetică. Excesul deranjează, cititorul pierzându-se în luxurianța unor scene fără orizont artistic. De la jumătatea volumului încolo, senzația de monotonie devine copleșitoare. E ca și când ai înghiți la nesfârșit același fel sățios de mâncare.
În schimb,  Relatare despre regele David de Stefan Heym conține, dincolo de textura faptelor relatate, desenul unor idei care fac ca romanul să aibă o bătaie mai lungă în planul semnificațiilor de tot felul. E o splendidă parabolă despre putere. Același lucru se întâmplă cu Princepele lui Eugen Barbu și  Calpuzanii de Silviu Angelescu.
Nu spun că o carte de proză trebuie să mizeze în primul rând pe idei. Dar se cuvine ca niciun roman să nu fie refuzat de idee.

P.S. Felul de a fi al lui Eugen Barbu l-a făcut pe acesta să fie oarecum marginalizat în peisajul literar al secolului trecut. Dar oricine recitește Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor și Ianus își dă seama că are de-a face, fără dubii, cu un mare scriitor.
E adevărat că proza sa scurtă pare, cu excepția câtorva bucăți,  fanată.

joi, 28 iulie 2011

Lectura stimulează omenia și face bine sănătății noastre !

Invidia, resentimentele, furia și celelalte păcate ale noastre se pot vindeca prin lectură. Rețeta e simplă. În fiecare vară este recitit măcar un volum aparținând unui scriitor rus.  Catharsis-ul e garantat ! Vom fi senini, ușori, optimiști, binevoitori și animați de iubire față de aproapele nostru.
Vă recomand să începeți cu Ilf și Petrov și să continuați cu Mihail Bulgakov.
Vițelul de aur, de pildă, este cel puțin la nivelul romanului Douăsprezece scaune. Minus finalul, destul de slab.
Aș scrie o carte despre finalurile de roman. Mulți scriitori mari le ratează.  Iar încheierea atârnă mult în impresia finală despre valoarea unui text. Ce ar fi fost Un veac de singurătate fără sfârșitul perfect, gândit de Márquez ? Dar romanele lui Rebreanu ?
Cititul ar reduce și rata alcoolismului. Îmi este greu să-mi imaginez că un amator de buchiseală, beat fiind,  se poate delecta cu o operă literară. Este, de asemenea, un fals mit acela care spune că scriitorii au nevoie de stimulente bachice pentru a putea lucra. Eroare ! Fără o minte limpede nu poți realiza nimic. Hemingway era depedent de alcool, dar scria numai când nu punea picătură în gură. Faulkner, la fel. Chiar și Fănuș Neagu își impunea un regim de austeritate în perioadele de efervescență creatoare. Nichita a fost o excepție, dar se pare că la beție nu a izbutit să conceapă cele mai bune poeme ale sale.
Creația și băutura sunt oarecum incompatibile. Ori scrii, ori bei.

miercuri, 27 iulie 2011

Cinci întâmplări reale sau despre prietenii lui Amy

Am avut și am un cult al prieteniei.
Ce bine e să ai prieteni ! Cum se mai bucură ei când ți se întâmplă o nenorocire sau, Doamne ferește, mori ! În astfel de situații, buna-cuviință și compasiunea dispar fără urmă.
Prima întâmplare
Un fost coleg de facultate, să îl numim X, îmi povestea că în urmă cu cinci ani  vânduse tot ce avea și urma să se mute în alt oraș. Atunci a fost vizitat de un văr, să îi zicem Z,  care l-a implorat să îl ajute, fiindcă  se afla într-o situație fără ieșire. Își însușise niște bani din gestiune și, dacă nu ar fi pus la loc suma în douăzeci și patru de ore, ar fi intrat la pârnaie. Pe scurt,  X îi împrumutase nenorocitului toți gologanii pe care îi avea. Recunoscător, Z fugise în Spania cu paralele lui X, care rămăsese muritor de foame. Păgubitul nu mai putea dormi noaptea și s-a plâns într-o zi unui bun prieten al său, în legătură cu nenorocirea care îl lovise.  Aștepta înțelegere și consolare. A rămas însă șocat când celui pe care-l considera fratele său i s-a luminat fața de bucurie și a început să râdă în hohote.
Credeam că se va pișa pe el, mi-a mărturisit năpăstuitul.
- Vasăzică ai pierdut totul, ai ? l-a întrebat bunul său camarad, jubilând și  având întipărit pe față un rânjet de o satisfacție dementă, pe care X mi-a mărturisit că nu-l va uita niciodată.
Amicului meu îi venea să se tăvălească pe jos de bucurie,  și-a încheiat povestirea fostul meu tovarăș, în condițiile în care până și cei care nu mă înghițeau erau mâhniți, solidari cu mine și scandalizați de situație.
A doua întâmplare
Acum un an a murit un cunoscut. Omul avusese un copil handicapat, suferise mult alături de fiul său și, de supărare, făcuse infarct.
- Vezi unde duce băutura ? a ridicat degetul, cu înțelepciune, unul dintre tovarășii săi. A băut mult, numai băuturi tari, și uite unde a ajuns !
- Bine, dar el nu mai bea de peste douăzeci de ani ! am protestat eu timid.
- Ehe, ce știi tu ? a spus vajnicul prieten. Când eram tineri, beam căte o vadră de țuică împreună. Bașca bidoane de vin și lăzi de bere !
A treia întâmplare
Am tresărit vag când un doctor, primar pe la Mogoșoaia și senator care vota la două mâini, a spus într-o emisiune televizată dedicată lui Marin Preda :
- Lăsați, domn'le, prostiile, că Preda a murit de băutură ! Pot să jur că nu l-a asasinat nici dracu' !  Vă spun eu, care cunosc bine situația. A băut până a crăpat !
Se discuta dacă marele scriitor a fost sau nu omorât de Securitate, iar vorbitorul fusese foarte bun prieten cu autorul Moromeților. Preda îl publicase pe medic la Cartea Românească și îl făcuse cunoscut ca prozator.
A patra întâmplare
În sfârșit, nu m-a mirat deloc fericirea care se citea în ochii celor care comentau, cu entuziasm reînnoit, moartea Mădălinei Manole.
Așa e la noi, la români, mi-am zis. Odată cu capra, e bine să crape și vecinul, ca să terminăm definitiv socotelile.
Ultima întâmplare
Am fost însă uluit de ceea ce s-a întâmplat la moartea cântăreței Amy Winehouse. Prietenii au pârât-o pe artistă presei că au văzut-o cumpărând trei feluri de droguri, că a luat o supradoză, că a murit dintr-un cocteil de alcool și cocaină  etc.  Ulterior s-a dovedit că Amy nu luase droguri înainte de a muri și nici urme de asemenea substanțe nu erau în locuința ei. Dar ortacii fuseseră vigilenți și găsiseră imediat, pentru stingerea prematură a englezoaicei,  o explicație incriminatoare.
D-aia spuneam : ce bine e să ai prieteni ! Cum te bălăcăresc ei în momentele cele mai grele, când simți nevoia unui sprijin ori nu mai simți nimic !
Dar eu o țin pe-a mea : voi crede totdeauna în prietenie.

luni, 25 iulie 2011

Toamnă la Cochirleni

Îl admir de multă vreme pe profesorul, criticul și istoricul literar Ștefan Cazimir. Îmi pare rău că nu ne-am intersectat niciodată, nici în anii de facultate, nici mai târziu. Are multe idei și scrie într-un stil strălucitor, cu umor și cu imaginația ideii. Cred că și Lui Caragiale i-ar fi făcut plăcere să fie comentat de un asemenea specialist.
În urmă cu mulți ani, eram student în anul I și mergeam în Dobrogea cu colegii mei, să culegem struguri. Pe atunci recoltele erau strânse de pe câmp de militari, elevi și studenți. Se chema că făceam practică agricolă. Nu se punea problema să-i ajutăm pe agricultori, fiindcă nimeni altcineva nu mai muncea prin podgorii : noi eram toți lucrătorii.
Autobuzul ne-a dus la o fermă aflată la câteva sute de metri de malul Dunării. Se numea Cochirleni. Aerul era uscat și dealurile de pe care se adunase grâul și porumbul, acum arate și discuite, închipuiau un peisaj prăfos, lunar. Mâncam zeamă de cartofi la o cantină micuță și ne petreceam nopțile în niște dormitoare mizerabile, cu paturi metalice, suprapuse, pe care erau aruncate pături mirosind a bălegar. Toaletele erau infecte. Erau făcute în stil turcesc și mizeria ne împroșca fundurile de fiecare dată când ne duceam acolo, așa încât unii începuseră să-și facă nevoile pe pardoseală. Am văzut  și un lucru de mirare, cum ar fi scris Sadoveanu. Un student reușise să-și golească intestinele direct pe perete. Niciunul dintre noi nu-și putea da seama cum ajunsese colegul nostru necunoscut la o asemenea performanță.
Îi priveam cu respect pe profesori. Nicolae Manolescu și Mircea Martin stăteau de vorbă numai cu studenții din anii superiori. Ioan Alexandru, cu bobocii. Ion  Vasile Șerban era degajat, sigur de el. În primele zile, toți ceilalți dascăli mă întrebau dacă nu sunt cumva nepotul eminentului conferențiar.  Ion Rotaru se purta pitoresc, vorbind gros, țărănește. Era varianta fericită, mai expresivă și condimentată cu umor, a încruntării nesărate a lui Cristian Tudor Popescu.  L-am auzit, într-un rând, zicând :
- Unde e, mă, Calmâcu ăla ( ziaristul Alexandru Calmâcu - n. m. ), că-l omor ?
 Hopa, m-am gândit, aici e iar rost de bătaie, ca la școala generală ! Dar Rotaru se amuza, jucând teatru de o calitate apreciată de toată lumea.
 Traian Podgoreanu, eseistul, era foarte apropiat de noi. Juca fotbal cu colegii mei, își expunea ideile cu aplomb și ne trata ca pe niște egali ai săi.
- Am cumpărat niște vin bun, mi-a zis într-o zi, hai să-ți dau să guști !
M-am blocat.  Nu aveam familiarități cu el, dar proful de filosofie m-a dus cu forța în dormitorul cadrelor didactice, unde a trebuit să golesc, sub privirile elitei universitare de atunci, un păhăroi cât toate zilele, plin cu vin. Îmi turnase dintr-o damigeană mare ! Mă simțeam penibil sub privirile lui Simion și Manolescu, nume sonore ale culturii românești. Lui Eugen Simion i s-a făcut milă de mine și i-a zis lui Traian Podgoreanu :
- Dom' profesor, de ce nu lăsați băiatul în pace ? Că pare om serios  ! Vreți să-l corupeți ? Și nu s-ar putea, în general, să nu mai bem ?
-  Să știți că, după părerea mea, numai proștii nu beau ! a replicat Podgoreanu.
Asemenea gesturi de altruism m-au luat, la început, prin surprindere. M-am întâlnit într-o zi, pe alee, cu Antoaneta Tănăsescu care avea o rubrică în România literară, unde semna cu pseudonimul Ioana Mălin. Era brunetă, tânără, frumoasă : una dintre profesoarele noastre. Nu discutasem niciodată cu ea.
- Mă duc cu mașina în oraș, la Cernavodă, mi-a zis Antoaneta. Ce vrei să-ți cumpăr ?
Am rămas cu gura căscată, nefiind în stare să scot un cuvânt. Veneam dintr-o lume țărănească în descompunere, unde începuseră să înflorească invidia și lăcomia. Cum să-i oferi unui necunoscut un lucru de valoare ? ( Acum trăiesc, din nefericire, într-o lume mult degenerată și amintirile din perioada aceea îmi par mie însumi neverosimile ! ) Alexandru Sincu juca bridge cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima și câțiva necunoscuți. Modul lui democratic de a-și trata studenții mă uimea. Avusesem, în liceu, un dascăl de filosofie care bea cu noi în cârciumă, precum Sartre, până cădeam toți sub masă, dar acela era o excepție. Mentorul nostru ne spunea că el este un geniu și se știe că geniilor li se permite orice ! Din când în când, îl auzeam pe Călin făcând câte o remarcă plină de spirit. Mai țin minte doar o propoziție a sa care nu ilustrează, totuși, inventivitatea verbală nelimitată care l-a  caracterizat totdeauna :
- Am o grotă într-o măsea !
Gelu Ionescu avea un tricou pe spatele căruia scria cu litere decupate din alt material : Ionescu !
- Ăsta e țăcănit rău, îmi spunea colegul meu Ivan.
Uneori, ca să-l umilească pe șoferul care ne căra cu mașina, Ionescu vorbea cu Mihai Zamfir în portugheză, spre uluiala driverulului, căruia, de admirație,  îi ieșea limba din gură. Am povestit separat episoadele legate de poetul Ioan Alexandru, pe atunci asistent la catedra de literatură comparată. Într-o dimineață tocmai îl lăudam pe Alexandru unor studenți, abia atunci cunoscuți.
- Știe germana la perfecție, am zis eu.
- Da, da, a spus unul, a tradus recent Cântarea Cântărilor !
- Și ce legătură are, bă, Cântarea Cântărilor cu germana ? am auzit, în spatele nostru, o voce sictirită.
Ne-am întors și am văzut mutra flegmatică a lui Gelu Ionescu. S-a lăsat o tăcere groasă, grea.
Ferma se transformase în campus studențesc. Dimineața ne reveneam după chefurile nocturne, mâncând la repezeală câțiva ciurpeni de struguri albi, dulci, răcoroși. Izbuteam , cu greu, să ne facem norma obligatorie de patruzeci de lădițe. Noroc că le număra asistentul Petrică Nicolau, un bărbat de o mare frumusețe și distincție, nepot al lui Blaga și mare speranță a criticii noastre literare. Nicolau se așeza la capul rândului, iar noi îi aduceam la numărătoare și lăzile colegilor învecinați. Când el trecea la următorul student, fugeam și noi cu lăzile, pe după rândurile de vie, să nu ne vadă. Și  puneam la socoteală, din nou, strugurii deja contabilizați. Așa se făcea că norma de pe caiet nu corespundea cu cea reală, iar cei de la fermă amenințau că nu ne mai dau mâncare. După-amiaza ne plimbam pe alei ori pe dealurile din împrejurimi. Multe celebrități de azi stăteau să scoată capul. Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Sratan încă nu ieșiseră în față cu extraordinarele lor poeme, care aveau să uimească lumea literară. Îmi amintesc de Coșovei : un adolescent fin, rasat. Agitat și nonconformist, Iaru ieșea în evidență prin gesturile sale spectaculoase, inconfundabile. Cei din anturajul său povesteau că are umor și știe o mulțime de bancuri. Patapievici își descoperea, după cum va mărturisi mai târziu, sexualitatea. Prin vii și prin boscheți se desfășurau de zor activități amoroase. Uneori, afumați ei înșiși, profesorii plecau înarmați cu lanterne să-i descopere pe împătimiții de sex. Vinul dobrogean era tare și dădea dureri de cap. Într-o seară am aflat că Eugen Simion tocmai se întorsese de la Paris. Cu entuziasmul ridicat de licorile rubinii, am năvălit, în frunte cu Călin Mihăilescu,  în camera profesorului, pe care l-am sâcâit cu tot felul de întrebări. El era vizibil incomodat, încurcat, ușor nemulțumit. Printre vizitatorii săi era unul care căuta să fie convingător și vorbea cu înflăcărare, punând problema onestității scriitorului. Am întrebat cine era și mi s-a spus că e un student de la Fizică, Horia-Roman Patapievici.  Peste câteva săptămâni, Eugen Simion avea să publice, în Luceafărul, articolul Dialog la Cochirleni. Îmi amintesc că în zilele acelea l-am văzut prima dată pe Florin Pripoae și m-am apropiat de Călin Ciubreag, Marin Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Eugen Tudor și Ștefan Cârje, pe care îi cunoșteam din armată. Când ieșeam cu Ovidiu, nepot al generalului Vasile Milea, fetele întorceau capul după el, iar vânzătoarele din piață ( ne satisfăceam stagiul militar în Câmpulung Muscel ) îi ziceau :
- Frumos mai ești, maică !
- Ai văzut ce succes am la babe ? se întorcea Ovidiu către mine.
La Câmpulung suportam urmările unei depresii suferite în ultimul an de liceu. Mi se inflamase și apendicele, așa încât am vizitat de vreo două ori Spitalul Militar din Pitești, de unde am rămas cu amintiri de neșters. ( Le-am valorificat în Ghețarul și în romanul terminat zilele acestea. ) Ca să ajung la Pitești, trebuia să iau trenul, iar Ovidiu, camarad adevărat, mă conducea de fiecare dată la gară.
Doru Mareș era, ca și ceilalți, un boier al minții. Intelectual subtil și original, era pasionat de Freud și dădea din el nenumărate vorbe de duh. Ciubreag era dur, flegmatic, profund, cu mintea în permanentă căutare. Eugen era un tip plin de viață, interesant, tonifiant, descurcăreț în orice situație, avându-i la degetul mic pe toți băieții de cartier.  Cârje era educat frumos, avea umor și ne întâmpina zilnic destins și surâzător. Amicii mei aveau stil și erau de pe atunci niște aristocrați ai spiritului.
Jupânul bețiilor studențești și, se înțelege,  cel mai însetat om din lume era un bărbat oarecum răscopt, Radu Chintilă, fiul unui pictor cunoscut. Începuse facultatea odată cu Coman Lupu și Silviu Angelescu, dar rămăsese de atâtea ori repetent, încât ajunsese să fie studentul foștilor săi colegi, deveniți între timp profesori !  Ultima sa ispravă era că intrase, beat turtă, la mijlocul unui curs ținut de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, având în mână un colac mare, niște colivă și o lumânare aprinsă. Venea de la o pomană !
Printre profesori, era unul tăcut, zâmbitor, cu un ten cărămiziu, de om bine hrănit. Purta o uniformă de premilitară și se scula în fiecare zi la cinci dimineața, intra la dușuri, unde nu era decât apă rece, și cânta, cât îl țineau puterile, în timp ce se spăla,  Rodica. S-a întâmplat să ne trezească în felul ăsta de câteva ori.  Era... Ștefan Cazimir. Într-o dimineață, imediat după ce a început să fredoneze Juna Rodică trece pe lângă junii semănători, am auzit un alt glas, mai gros și mai puternic,  acoperindu-l pe primul și venind dintr-un dormitor alăturat : Mânca-i-ai p... junii Rodice !  Păi, se poate, coane ? Mă trezești în fiecare dimineață cu tâmpenia asta ?
Supăratul era veșnicul student Radu Chintilă. S-a lăsat liniștea, iar în dimineața următoare, pe la trei, am mers toți colegii la ușa profesorilor și am urlat, zece minute, versurile Internaționalei, iar aventura muzicală a lui Ștefan Cazimir s-a încheiat.
Eram șocat că Ștefan Cazimir tolera să i se facă farse prostești, care frizau rasismul. Colegul Ivan găsise o modalitate de a-și bate joc de cei pe care nu îi înghițea și de a abera pe diferite teme. Se ducea în dormitorul fetelor și începea : Aici, Radio Buhturi ! Știrile de ultimă oră !. Mă întâlneam cu profesori serioși care mă întrebau :
- Ce faci ? Nu mergi la drăcia aia pe care o ține Ivan ?
Nu m-am dus niciodată acolo, dar am aflat că Ivan folosea, ca microfon, un cuțit și deseori îl aborda pe Cazimir, spunându-i :
- În calitatea dumneavoastră de evreu, puteți să-mi dați un interviu la cuțit ?
Dar oamenii pe care îi evoc aici sunt niște mituri. Ei stârnesc și acum curcubeie în mințile noastre, chiar dacă, asemenea lui Ivan, unii s-au mutat, de mult timp, pe aleile unor cimitire.

P.S. Ca să ne dăm seama cât de mult se schimbă o lume, n-avem decât să urmărim evoluția relațiilor dintre cei care o populează.

duminică, 24 iulie 2011

Cum se simțea Adam plimbându-se prin Paradis

Dumnezeu tocmai l-a făcut pe Adam din pământ „ și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie. ”
Mă bântuie imaginea lui Adam plimbându-se prin Paradis, mâncând fructe și punând nume animalelor sălbatice și păsărilor cerului. Ce simțea el oare ?
Era fericit ? Îl încercau angoasele provocate de solitudine ?
Știm că după ce a apărut Eva, cu șarpele după ea, primul bărbat de pe planetă a avut numai belele.
Nu-i vorbă, că și femeia, după ce a intrat în viața lui Adam, a mers din rău în mai rău.

vineri, 22 iulie 2011

Norvegienii luminoși privesc lumea prin ferestre îndrăgostite

Am văzut imobile în care zac muribunzi. Sunt umilite, prăbușite în propriul desen.
Casele celor care se despart au un aer dezamăgit.
Locuințele solitarilor suferă de depresie.
Camerele petrecăreților privesc către lume absente.
Invidioșii și răzbunătorii dorm în odăi posace.
Iar cei care iubesc stau în case clipind fericite din geamuri strălucitoare.
Christiania, scria Knut Hamsun, este orașul cu cele mai luminoase ferestre din lume.
Sunt sigur că acolo bărbații sunt veșnic îndrăgostiți.

P.S.  Am uitat casele nelocuite. Arată ca și când ar fi moarte.
Când eram mic, aveam impresia că pisicile, câinii și vacile seamănă cu stăpânii lor. Îl identificam fără greș pe proprietarul oricărui animal care zburda pe câmpie ! Acum constat că și casele împrumută din modul de a fi al proprietarilor.
     

marți, 19 iulie 2011

Un poem de EL DESDICHADO

Nu știu mai nimic despre El Desdichado, un poet misterios și foarte înzestrat.
Are un blog foarte frumos, http://excogitatiicrepusculare.blogspot.com/, unde publică poeme splendide. Scrie în mai multe registre stilistice, dintre care unul stă sub semnul sarcasmului.

                                               misoginissimo

                                      oricât de haladit te-ai da prietene
                                      mereu un curvette e pregatit pentru tine
                                      şi orice târfă scolarizată
                                      te poate îmbarliga citându-ţi din Kundera
                                      ori răsfoind un album de Chagall
                                      la 20 000 de leghe de orice preocupare frivolă
                                      sau povestindu-ţi despre foştii lor
                                     care deşi băieţi deştepti
                                     erau prea beţivi ca să le înţeleagă
                                     sau prea barbaţi ca să nu fie porci
                                     şi apoi să-ţi toarne o polologhie
                                     despre nefericirile femeii de la Eva încoace
                                     despre ciclu & violuri & supunere simbolică şi raporturi de putere
                                     să te facă să te simţi vinovat pentru că ai puţulică
                                     şi un singur minut de neatenţie te poate transforma
                                     în ochii ei într-un misogin fascizat sau
                                     într-un vidanjor care se dă delicat
                                     şi stai şi te întrebi oare cât de plictisit a fost Jahve
                                     atunci când în loc să-şi vadă de treburile lui mega-şmechere
                                     s-a apucat să umble la coastele lui Adam

luni, 18 iulie 2011

Două poeme de MARIA POSTU

 Maria Postu este o admirabilă poetă, prozatoare și eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România și autoare a următoarelor volume :

Insomnii molipsitoare, versuri, Editura Pandora, București, 1994
Întâlnire cu Altamira, versuri, Editura Eminescu, București, 1999
Abonament viață-moarte, versuri, Editura Vinea, 2003
Din spatele ferestrei, versuri, Editura Muzeul Literaturii Române,  București, 2007
Arca lui Breban, eseu critic, Editura Ideea Europeană, București, 2010
Povestiri de trezit adulții, proză scurtă, Editura Tracus Arte, București, 2011

Ne trebuie săbii noi


Ne trebuie săbii noi să putem traversa

aceste păduri de reziduuri crescute din pulpana imperiului

în pulbere se joacă la ruletă destinele noastre

imagini otrăvite sunt eliberate pe cauțiune în somnul rațiunii

pe retina orașului un copil își desenează coșmarul de a doua zi

fără instrucțiuni de folosință și fără termen de garanție

în timp mișună viermii sub frunza de stejar sintetică de ultimă generație.

La granițele imperiului e un masacru de inocenți înrolați voluntar

într-o cruciadă în travesti căreia un i se cunoaște identitatea și orientarea sexuală

regele se mișcă în somn și apasă aiurea pe tastatură

coșmarul copilului capătă brațe și chip

îndrăgostiții își pun masca de castitate și repetă jurămintele

din care omit te voi iubi până la sfârșitul vieții .Au căzut în genunchi

căutând ultima silabă a parolei fără de care un vor intra niciodată în paradis.

Ne trebuie săbii noi să răzbatem prin jungla de la capătul orașului

sau noi nu suntem decât ultimul refugiu de la capătul junglei



Cutia promisă

În loc de răspuns

împingi spre mine

această cutie uriașă

ca un dar cu care ai vrea să-mi cumperi neliniștea

împachetată în colierele nopților mele albe,

o apropii de mine ca să-i inhalez mirosul

care ascunde atâtea victime,

dacă aș deschide-o tăind cordonul ombilical

dintre noi doi și ea

ar țâșni una câte una amintirile

femeilor abandonate sau trădate.



Cutia te însoțește ca spada pe cavalerul rătăcitor

acolo sunt puterile tale, secretul seducției tale

cum își ține un clovn chipul adevărat

departe de ochii nesățioși ai publicului

nimeni nu ți l-a văzut vreodată

oglinzile martore au fost decapitate

straturile de machiaj se așează cuminți și peste cutia vrăjită

al cărei cifru nici tu nu îl mai știi

și la ce bun să spargi misterul

să rupi gingiile șerpilor cu rol decorativ

să privești în ochii celui de care te ascunzi ?



Deodată îți privești în față interlocutorul

cu care ochi nu știu încă

rezemându-ți protector palma de umerii cutiei

care crește în fiecare clipă că abia te mai zăresc

îi spui umil ai răbdare în curând vom fi iar pe scenă

le voi arăta tuturor numărul nostru

când voi scoate din cutie

ceva ce nimeni un ar putea bănui

nici măcar eu care am desfăcut în viața mea

tone de panglici și cutii prețioase

fără să găsesc niciodată cadoul dorit

Cine scrie și cine citește ( II )

Din punctul meu de vedere, e îndreptățit să scrie oricine are ceva de spus și dispune de mijloacele necesare, dar și de un curaj corespunzător.
Problema valorii rămâne în afara discuției. În cele ce urmează, voi limita considerațiile mele la proză, fiindcă poezia are un statut special.
Marele defect al scriitorului român contemporan este că nu se gândește la un public-țintă și nu știe, în definitiv, pentru cine produce cărți. Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu erau conștienți că există o piață literară de care e bine să se țină cont. Mai târziu, într-o epocă artificială, Petru Dumitriu, Marin Preda, Petru Popescu, Alexandru Ivasiuc și Sorin Stoica au ținut o bună legătură cu cititorii de toată mâna. Azi, Horia Gârbea, Radu Aldulescu, Mircea Cărtărescu, Lucia Verona,  Ioan Groșan, Cristian Teodorescu,  Ovidiu Nimigean, Petru Cimpoeșu, Dan Lungu, Gebriela Adameșteanu, Filip Florian, Florina Ilis, Doina Ruști, Ioana Drăgan, Bogdan Suceavă, Răzvan Petrescu, Dumitru Ungureanu, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca și alții câțiva, care nu-mi vin acum în minte, știu că o operă e concepută pentru a fi cumpărată și citită.
Dar cititorii ? De câte feluri sunt ?
În opinia mea, ca să fii cititor veritabil, e obligatoriu să parcurgi cu plăcere măcar anunite texte.
1. Aș distinge câteva categorii clare. Criticii literari formează o castă aparte, care eliberează certificate de naștere și buletine de identitate pentru prozatori, pretinzându-le performanțe estetice mult peste nivelul de înțelegere al unui cititor obișnuit. Dacă Faulkner ar scrie acum în România, el ar fi foarte apreciat de specialiști, dar nu ar fi citit decât de unii dintre prietenii săi. Eroarea autorului român este că îi are în vedere cel mai adesea numai pe exegeții tobă de carte.
2. Vin, în ordine, cititorii specializați : psihanaliști, sociologi, filosofi sau cei calificați în sociologie. Aceștia fac lecturi specifice, aplicate, ignorând criteriul estetic.
3. Există, pe urmă, cititorii cu gust artistic format până la vârsta de 30 de ani. Sunt oameni care citesc constant, și-au creat un stil de viață specific unui intelectual, simt valoarea și au discernământ cultural, în sensul că deosebesc o creație bună de una proastă. Cândva, această pătură socială avea foarte mulți reprezentanți. Acum s-au împuținat îngrijorător, iar vârsta lor coboară rareori sub 20-25 de ani.  Au și foatre puțin timp la dispoziție, fiindcă, la noi, capitalismul de Dâmbovița își uzează în mod barbar resursele umane, cam cum se întâmpla înainte de 1800, în țările civilizate.
Ei, pasionații de lectură,  ar trebui să fie, în principal, destinatarii scrierilor publicate de edituri.
4. Unii dintre cititorii de ziare sunt interesați de memoriile cu tentă sexuală ale unor false vedete : blonda lui Bote, curva lui Iri, etc. Un amic se arăta revoltat că fantele Cătălin Botezatu s-a apucat să scrie. Mie, creatorul de modă îmi este simpatic și consider că are și el dreptul să întristeze sau să înveselească pagina albă cu ce are în cap. Necazul este că o carte recunoscută de o comunitate ca importantă devine automat un model de viață pentru adolescenți. Există mai multe Biblii de acest fel, toxice tocmai prin faptul că inoculează, în subconștientul celor mici, ideea că sexul și banii sunt esența vieții.
5. Mai sunt puțini lectori de tip Petrușka, eroul lui Gogol. Personajul respectivă citește tot ce îi cade în mână, dar atenția sa nu se oprește deloc asupra conținutului. Cu alte cuvinte, nu pricepe mare lucru din paginile în care își vâră nasul.
Pseudocititorii, în schimb,  țin mai mult de subsolul urât mirositor al literaturii și reprezintă un mod de manifestare a mizeriei omenești. Trăiesc mai mult în orașele mici.
1. Un prim grup ar fi al acelora care nu urmăresc nici ziarele, dar dacă află că un autor s-a mutat în blocul lor,  caută cărțile nefericitului, le răsfoiesc pentru a-și confirma părerea proastă pe care o au despre literatura care se scrie în zilele noastre și ajung, invariabil,  la concluzia că scriitorul cu pricina este un neisprăvit care dă la iveală numai porcării. Însetatul de citit despre care vorbesc nu poate fi numit cititor nu fiindcă nu ar avea ( și nu are ! ) un orizont cultural acceptabil, ci pentru că nu simte nicio bucurie când deschide o carte. În general e un tip plin de inițiativă care spune de multe ori că el ar face altfel, dacă s-ar apuca de treaba asta măruntă și plicticoasă, care este scrisul. Există, se știe, un dicton latinesc : Ne sutor ultra crepidam ! Pe românește, „Cizmarul să nu-şi dea părerea decât despre încălţăminte ! ”  Plinius cel Tânăr  povestea, în Istoria naturală,  că pictorul grec Apelles şi-a expus un tablou pe care un cizmar din mulţime s-a apucat să-l critice, spunând că sandaua unui personaj al lucrării era greşit făcută. Apelles a acceptat critica şi a retuşat sandaua. Dar atunci când cizmarul a început să judece şi restul lucrării, Apelles l-a oprit, spunând „Ne sutor ultra crepidam!” Nemţii redau această sintagmă spunând:  „Cizmarule, rămâi la calapoadele tale!”  Personal, sunt de acord ca și cizmarul să-și dea cu părerea despre un text, precum mujicii lui Tolstoi, dar aș lua-o ca pe o insultă tentativa lui de a-mi arăta cum să scriu. Fielding considera că romanul este ca un han care oferă mușteriilor mâncăruri și adăpost, iar oaspeții au dreptul să accepte hrana și găzduirea, să le laude calitatea ori să le trimită la dracu'.  Dar ce părere să avem despre cei care aleg numai cărți care nu le plac din capul locului, pentru a-și vărsa, după aceea, veninul ?  De ce ar intra cineva într-o ospătărie, știind dinainte că mâncarea și băutura de acolo nu sunt pe gustul său ? Pentru a face scandal și a se băga în seamă ? Un poet dintr-un oraș subcarpatic îmi spunea ce pățește cu un fel de spițer care nu-l înghite ( probabil că poetul i-a făcut vreun bine cândva ! ). De fiecare dată când urmașul lui Blaga scoate un volum de poeme, spițerul, care n-a citit mai nimic în viața lui, îi ține calea și îi zice : „Ați publicat iar o tâmpenie fără nicio valoare ! ” Degeaba îi explică vâlceanul că n-a scris poeziile pentru el,  spițerul, și că părerea aceluia nu contează pentru nimeni !  Omul își face datoria și îl admonestează pe visător la fiecare plachetă apărută ! Conștiința propriei inferiorități îi ticăloșește pe mulți !
2. O ramură a pseudocititorilor este reprezentată de cei care parcurg un text cum acesta ar fi un articol de presă îndreptat împotriva lor sau a celor apropiați. Dacă numele nu coincid cu cele ale vecinilor și colegilor, nu-i nimic, sparg ei cifrul ! X este Gheorghe, Y este Vasile,  iar Z e Costică. Oamenii care gândesc așa sunt periculoși, în primul rând pentru ei înșiși, fiind adepții ideii că literatura are de ascuns ceva rușinos , iar autorul e suspect de lucruri grave, fiindcă, scriind, râde de semenii săi.
3. În sfârșit, ultima clasă a celor care au legătură cu cărțile e ocupată de cei care sunt victimele intriganților de meserie.  Cetățenii respectivi sunt avertizați de iscoade că autorul Escu și-a bătut joc de ei în cutare roman. Oamenii iau obiectul respectiv, citesc și încep să rostească vorbe de dulce la adresa scribălăului. Au pățit-o Caragiale, Preda, Sorin Stoica și destui alții. Pe un vanitos îl poate manipula chiar și un specimen infinit mai ignorant decât el. Dacă un asemenea „ calomniat” ar avea puțină minte,  și-ar rezolva necazurile simplu. Când un „binevoitor” i-ar spune : „Uite, M. te batjocorește în carte,  pe tine, care ești un om deosebit ! Scrie despre unul care intră în cârciumă zilnic, etc. Tu ești ăla !”, el ar trebui să înțeleagă următoarele : „ După părerea mea ( a clănțăului - n. m. ), ești un bețivan și te recunosc ca atare în orice personaj care duce un pahar la gură ! ” Și ar fi firesc să îl ia la pumni sau să-l dea în judecată pe mahalagiu.
Dar vanitatea este și ea o formă de decădere umană.

P.S. Ca literatura noastră să evolueze în pas cu cea din străinătate, ar trebui să fie încurajată existența agenților literari și ar fi necesar ca editurile să-și schimbe radical strategiile de promovare. Humanitas este, deocamdată, singura casă de carte care știe cui se adresează.  Pavel Coruț, pe care eu îl consider scriitor, știe, de asemenea, să se adreseze unui public potrivit.  Ar trebui, ar fi necesar... De câte ori am repetat vorbele astea ?

duminică, 17 iulie 2011

Cine scrie și cine citește ( I )

Vântul se iscălește prin deșert, cu hieroglife.
Gândacii desenează obscenități pe ape.
Păsările împușcate rup în fâșii himenul cerului.
Pe stradă, cerșetorii ne mângâie retina cu  pălăriile lor de lorzi.
Noaptea, iubita mea e o bucată de cretă roșie care-și imprimă urma pe trotuare și ziduri.
În zori se tocește de tot.
Nu mai este nimic de scris.
Numai înțelepții citesc.

vineri, 15 iulie 2011

Suntem propria memorie

Peter Falk a murit fără să mai știe cine este, fără să-și amintească nimic din viața sa, nici măcar faptul că l-a jucat, în filme, pe locotenentul Columbo. Când și-a dat sufletul, credea că este un nimeni.
Suntem propria memorie. Dacă ne aaducem aminte că avem / am avut o mamă, un tată și niște prieteni, că am fost îndrăgostiți de o femeie, că am citit niște cărți, iar câțiva semeni ne-au făcut bine, în momente grele pentru noi,  totul e în regulă. Trecutul e suma lucrurilor bune și frumoase pe care le-am făcut. O poiană cu flori de lavandă, în care citeam,  vara, Cireșarii ori romanele lui Faulkner și Dino Buzzati. Prunul bătrân de care eram legat cu o frânghie și din care cădeau dulciuri aruncate de Dumnezeu, credeam eu, când eram cuminte și citeam sub crengile lui. Păpușile de tutun auriu, puternic mirositoare, ale bunicului. Aroma de gutui din focar. Socul și dudul, prietenii mei. Jucăriile și cărțile aduse de tatăl meu de la oraș.  Crinii violeți, liliecii și fragii sălbatici din cimitir. Ninsorile siberiene care mă învăluiau când mergeam la săniuș. Râul magic în care mă scăldam vara. Gâscanul fioros care îmi ținea calea și mă teroriza în primul an de școală. Profesorii pe care i-am simțit ca pe niște oameni superiori. Cei doi veri cu care mă duceam uneori la școală. Camera friguroasă în care am stat în anii de liceu. Căminele studențești însuflețite de vocile amicilor din facultate. Amfiteatrul Odobescu.
Suntem cine ne amintim că suntem. Când ai memorie, nu ești niciodată singur și nu poți fi animat de ură împotriva nimănui.
Se întâmplă să afli că o femeie la care ai ținut te blamează. Ești informat că unul dintre cei pe care i-ai tratat ca pe niște frați te-a înjurat într-o împrejurare oarecare. Te gândești că persoanele respective fac parte din viața ta, că te-au ajutat și ele cu ceva, că ați trăit împreună  momente de neuitat. Dacă îți este rudă, îți dai seama că sângele apă nu se face, oricâte orgolii sunt în joc.
Când ai uitat toate astea, devii un mostru : ești mai jos, pe scara civilizației, chiar decât un sălbatic, fiindcă acela ține minte coliba și focul strămoșilor. Ești un nimeni.
Numai nebunii și creatorii sunt cine cred ei că sunt.
Dar și ei au memorie.

P.S. Am descoperit un anticariat online extraordinar, Colțul Colecționarului. La sume modice, poți cumpăra orice carte dorești. Am fost încântat să constat că prietenii noștri au, aproape în întregime, colecțiile Meridiane și Globus ale fostei și prestigioasei Edituri Univers. Diversitatea fondului de carte este de natură să ne încânte.
 Cu 90 de lei noi am achiziționat 13 capodopere !
http://www.coltulcolectionarului.ro/

miercuri, 13 iulie 2011

Arta seducției. Eseuri de TUDOR CRISTEA

Cariera mea literară, întreruptă timp de un sfert de secol, a renăscut și datorită lui Tudor Cristea, romancier ( Porțile verii, Ed.Eminescu, 1989, s-a bucurat de mare succes ), poet și critic literar de primă mână, în peisajul cultural de azi. El este receptat acum ca unul dintre marile nume ale criticii literare românești. Fără să mă cunoască personal, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în celebra, de acum, revistă Litere. Citise un articol pe care i-l trimisesem prietenului meu George Geacăr. În textul acela încercam să schițez evoluția stilului în creația lui Marin Preda. Poetul, el însuși autorul unei cărți de excepție despre Preda, l-a înmânat lui Tudor Cristea, fără să-și exprime rezervele firești la adresa argumentației mele, chiar dacă el avea o altă opinie. Tudor Cristea a publicat articolul. Pe urmă, după ce a citit Maimuțele... mele, mi-a dedicat o cronică măgulitoare și m-a invitat să colaborez la revista pe care a fondat-o și o conduce de mulți ani, scriind una dintre cele mai frumoase pagini de istorie literară românească. Când Tudor Cristea, pe care nu l-am văzut niciodată, mi-a întins o mână salvatoare, tocmai încercam să ies dintr-o depresie cumplită care m-a dus până în pragul morții. Nu mai spun că am scris primele articole fără diacritice ( nu aveam programul instalat pe calculator ! ), iar Tudor Cristea, directorul publicației, pierdea câteva ore pentru a aduce la forma corespunzătoare fiecare rând scris de mine. Nu voi reuși niciodată să-i arăt destulă recunoștință.
Încă un lucru. Am auzit prima dată numele lui Tudor Cristea prin 1984, într-o discuție cu prietenul George Geacăr. Era o vreme când eram mai apropiat de autorul Întâmplărilor în creierul meu. Discutam des la telefon și ne trimiteam scrisori. George îl pomenea frecvent și cu respect pe Tudor Cristea : „Tudor Cristea spunea... Tudor Cristea e de părere că...” Voi evoca, poate, cu alt prilej, amiciția mea cu originalul poet care trăiește în Târgoviște.
Ultima carte a lui Tudor Cristea, care nu are nici el complexul provinciei, se numește Arta derivei, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011. Subintitulat Tablete. Consemnări. Resemnări, volumul este o culegere de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, de la actualitatea politică și socială, educație și învățământ, până la felul defectuos în care funcționează diferite instituții ori controverse culturale și literare de actualitate. Opul are cinci secțiuni : Tablete din Țara de Kutry ( editoriale publicate în Litere ), Accente. Jurnal de presă ( intervenții spirituale, în chestiuni arzătoare ), Aventura Litere. Interviuri, Addenda ( Confrăția dâmbovișteană ) și, într-un Post Scriptum, un splendid poem de încheiere. Ca de obicei, Tudor Cristea este mereu egal cu sine, mișcându-se cu dexteritate și competență printre probleme spinoase și făcând lumină în fiecare caz luat în discuție. Ca și în cazul lui Nicolae Manolescu, mă frapează eleganță exprimării și faptul că lucrurile devin evidente de câte ori autorul nostru își spune opinia. Pe scurt, Tudor Cristea are stil și idee. Textele sale sunt rafinate și curg cu naturalețe. Dacă aș fi iubitor de analogii insolite, precum Alex Ștefănescu, aș spune că eseistul se dsfășoară pe pagina scrisă așa cum joacă Federer tenis : articolul devine un joc intelectual superior, un spectacol al gândirii, care poate fi urmărit nu numai cu folos, ci și cu plăcere.  Uneori, Tudor Cristea privește din perspectiva unor personaje literare, făcând haz de necaz, tipurile umane care ne otrăvesc viața . Astfel, Bilă și Europa - intertext este o capodoperă de bășcălie livrescă și pamfletară. Unele întâmplări relatate sunt stranii. Un cunoscut critic literar și-a tapetat ușa biroului cu fotografiile unor scriitori români, așezate într-o ordine... valorică. ( Interior cu scară de valori ) Bănuim că autorul respectiv s-a inspirat din practicile celor care își etalează cu fală trofeele vânătorești.  Tudor Cristea scrie tablete seducătoare în care valorizează subtil ceea ce alții ignoră și descalifică nesimțirea și prostia fudulă. Scriitorul arată un respect motivat profund marilor valori artistice, dar nu îi suportă pe farisei, pseudoscriitori și impostori. În Între N. Breban și Jupân Dumitrache este evocată condiția deopotrivă comică și tragică a scriitorului de calibru invitat să participe la diverse emisiuni de televiziune : „Dar să fii intelectual de ținută, artist ori scriitor și să te duci în emisiunea unui moftangiu ca Mihai Tatulici, care vorbește pe același ton și despre vidanjele de pe strada Catilina și despre cultură, chiar că e riscant... Și nătărăul o spunea cu aplomb, convins că are și dreptate. Dacă are sau nu e o chestiune pe care o las pentru altădată, limitându-mă acum să deplâng postura lui Nicolae Breban, scriitor remarcabil, care, ignorând înțelepciunea prudentă a lui Jupân Dumitrache, s-a pus „în poblic” cu mitocanul. Și a ieșit ( însă, din nefericire, nu doar dumnealui ) șifonat. ” Răspunsurile date întrebărilor puse de reporteri, din capitolul Interviuri, sunt inteligente și reconfortante prin precizie și frumusețe. : „Criticul este, repet, un poet sobru și un prozator de idei. ” Tot dintr-un interviu aflu, cu mare bucurie, că poetul George Buzinovski, care mă fascina în adolescență, nu era nimeni altcineva decât... Tudor Cristea. E greu să-l prinzi pe publicist cu o eroare, fiindcă argumentele lui sunt bazate pe o cultură solidă, pe o cunoaștere în profunzime a faptelor prezentate. Ca puțini alții, el stăpânește termenii folosiți. Am vorbit cu alt prilej despre maimuțărirea spiritului critic. Ei bine, Tudor Cristea este unul dintre oamenii de litere români care posedă un autentic spirit critic, iar ironia sa este nimicitoare. Iată ce scrie autorul despre un critic literar care îl ceartă bombastic pe Tudor Cristea într-o problemă legată de Adrian Păunescu, dar îi laudă niște poeme, pe care, în realitate, nu le-a scris autorul Artei derivei : „ Încercând să arate cât poate fi el de obiectiv, omul nostru vrea să mă complimenteze, în fine, pentru poezia pe care o scriu, dar, vai, îmi atribuie versurile searbede, etichetate ca atare pe site-ul unde le-a citit ( care lui îi par, însă, excelente, ceea ce ne arată cu cine stăm de vorbă ) ale unui tinerel care utilizează ( din păcate ) același nume ca al meu. Slavă Domnului că nu mi-a atribuit și infracțiunile unui consilier minicipal, pe care-l cheamă la fel ! ” Exemple de acest fel găsim peste tot în cartea lui Tudor Cristea.
Cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui critic literar este să spui că îl citești cu aceeași plăcere pe care o resimți când parcurgi operele marilor poeți și romancieri. Așa cum s-a întâmplat, la vremea lor, cu G.Călinescu, E.Lovinescu, Ibrăileanu, Nicolae Manolescu. Cum se întâmplă, acum, cu Alexandru Cistelecan sau Dan C. Mihăilescu.
Și, evident, cu Tudor Cristea.
El este, cu adevărat, un scriitor total.

P.S. Am dedicat o amplă cronică penultimei apariții editoriale semnate de Tudor Cristea, De la clasici la contemporani, 2008.

marți, 12 iulie 2011

Cum a descoperit un bărbat că a îmbătrânit

Un bărbat, pe care-l cunosc de mulți ani, mi-a spus următoarele :
- Mi-am dat seama că am îmbătrânit, când am descoperit că vărul meu, de aceeași vârstă cu mine,  arată la fel ca bunicul dinspre mama, când acesta era pe patul de moarte !

Schimbare de atitudine

De când m-am convins că Pământul este planeta insectelor, am început să îndrăgesc reptilele.

duminică, 10 iulie 2011

Parada măștilor. Un roman de VALERIA MANTA-TĂICUȚU

William Faulkner trăia la o fermă din Mississippi și nu și-a făcut niciodată probleme că ar putea fi socotit un provincial.  Până nu demult, la noi funcționa acest complex al periferiei. Ca să fii luat în seamă, trebuia să locuiești pe Calea Victoriei și să tocești zilnic pragurile Uniunii Scriitorilor și ale principalelor reviste literare. Azi lucrurile sunt ceva mai complicate, dar autorii care au conștiința propriei valori nu-și fac probleme că locuiesc în Brașov, Găești, Târgoviște, Târgu-Mureș, Focșani sau Constanța. Ca să nu mai vorbesc de Iași, Cluj și Timișoara. Există mari scriitori care stau în provincie, dar nu fac din asta nici un titlu de glorie, nici un motiv de rușine.
Valeria Manta-Tăicuțu, eminentă poetă, prozatoare și critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, este o personalitate de prim-plan a literaturii noastre.
 Ca și Faulkner ori Tudor Cristea, Valeria Manta-Tăicuțu nu are niciun fel de complexe. Textele sale respiră siguranță, firesc, maturitate și un mare talent literar, concretizat în pagini de un relief artistic inconfundabil. Dacă ar fi viețuit la Paris ori în București, Valeria Manta-Tăicuțu ar fi scris la fel, iar cărțile sale s-ar fi ridicat, ca și acum, la un înalt nivel valoric.
Recent, Valeria Manta-Tăcuțu a publicat romanul Mamin ( Editgraph, 2010 ), pe a cărui primă pagină se precizează : „ Această carte este un pamflet. Așadar, orice asemănare cu fapte ori persoane reale este întâmplătoare.” Pesemne că mulți s-au recunoscut în paginile volumului și au jurat răzbunare, fiindcă Mamin este scris cu o forță epică ieșită din comun, etalând inventivitate, vervă stilistică și o știință a construcției care ne face să așteptăm, cu cel mai mare interes, și alte romane semnate de scriitoare. Textul este savuros : „Madame lua foarte rar cuvântul în adunări simandicoase. Unii spuneau că e din cauza timidității. Alții, că de vină ar fi o maximă pe care suverana fusese obligată, de către augustul ei soț, s-o scrie de o mie și una de ori  : << între prostul care tace și savantul care tace nu-i nici o diferență . >> Umbla vorba că, după ce scrisese de o mie și una de ori aceste cuvinte înțelepte, madame devenise grafomană, în sensul că nu se mai putea opri, umplea cu scrisul ei mare și caligrafic de fostă învățătoare toate suprafețele albe întâlnite în cale, de la foile de hârtie, până la tăbliile de marmură ale măsuțelor din apartamentul regal.” N-aș deloc fericit dacă i-aș stârni mânia Valeriei Manta-Tăicuțu !  Nuanțarea exprimării este fericit îmbinată cu o mare cruzime a observației. Unele tușe sunt groase, nemiloase, în spiritul celui mai dur pamflet : „ Brunet, solid și unsuros, alfabetizat de Mamin Întâiul prin efort personal, în timpul orelor de meditație de la Mobilă și durere, viitorul confecționer de dormeze evoluase rapid.  Fusese un copil al străzii. lăsat să crească printre borfași, maidanezi și cerșetori. Din această experiență traumatizantă își trăgeau seva principalele sale poeme, care, la curtea regală, aveau să pară cu mult mai impresionante decât cele ale lui Francois Villon...”  Mai mult ca sigur că Mamin e inspirat din situații reale, dar miza operei, scriitura fără cusur și coerența impecabilă a scenariului epic ridică romanul Valeriei Manta-Tăicuțu în planul valorilor estetice general valabile.

P.S. 1. Doroftei nu ratează nicio ocazie de ieși la rampă și de a-și da în petic : e obligatoriu să recunoaștem că marile caractere nu se dezmint niciodată.
       2. Cohorte de limbuți din țara asta despică firul în patru : dacă Bute trebuia să vină în România pentru a boxa, dacă nu trebuia ; dacă e bine că s-au dat bani de la stat, dacă nu e bine ; dacă era ar fi fost necesar să intre în joc niște oameni de afaceri, dacă n-ar fi fost necesar ; dacă a fost frumos  că poporul suveran a fluierat-o pe Udrea ( ce-au mai jubilat unii ! ), dacă n-a fost frumos... 
Au ajuns să falsifice rezultatele de la examenul de bacalaureat din Franța , pentru a demonstra că ministrul Funeriu e un incapabil. Mai au vreo limită palavragiii ăștia ? Ei nu știu decât să vorbească neîntrerupt, să stea la masă și să-și rezolve necesitățile fiziologice. Atât.
Ca și strămoșii noștri daci, avem o exprimare exclusiv orală. Îți vine să lași totul baltă, să te duci dracului în lume și să nu mai știi nimic de români și de România !

MIRCEA FLORIN ȘANDRU

L-am redescoperit, pe Facebook, pe Mircea Florin Șandru, un poet care m-a fascinat încă de la primele poeme pe care le-a publicat.
Prin 1973 eram un puștan care citea cu sârg România literară,  încântat de cronicile lui Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu. Geo Dumitrescu răspundea la Poșta redacției. La un moment dat, la rubrica Vă propunem un nou poet, au apărut poemele lui Mircea Florin Șandru. Am fost uluit. Nicicând nu mai văzusem  o asemenea explozie de frumusețe și prospețime. Textele sale erau inspirate, firești, de o imagistică seducătoare, într-un decor citadin, aspect remarcat imediat de comentatorii entuziasmați de noua voce lirică. Prin comparație, Nichita și Dinescu, preferații mei de atunci, îmi păreau puțin căzniți, iar Adrian Păunescu parcă nu mai avea strălucire !
Ce n-aș da să mai pot ține în mână volumul de debut al lui Mircea Florin Șandru, Elegie pentru puterea orașului, Ed. Eminescu, 1974 !
Citiți-l pe Mircea Florin Șandru ! Scrie poezie adevărată, cum ar spune tinerii.
Informații despre el se găsesc pe Wikipedia.

P.S. În anii de studenție am fost foarte bucuros când am auzit-o pe poeta Constanța Păduraru spunând că Mircea Florin Șandru este poetul care îi inspiră cea mai mare încredere. De Constanța Păduraru ce s-o fi ales ? Luase repartiție, dacă nu mă înșel, la Gura Humorului.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Ce ar fi zis NICHITA STĂNESCU ?

Printre subiectele examenului de bacalaureat s-a numărat, la textul argumentativ,  și o afirmație aparținând lui Nichita Stănescu. Fiecare a înțeles ce l-a tăiat capul, potrivit inteligenței, culturii și intuiției sale. Până și simpaticul Cristian Tudor Popescu și-a exprimat răspicat, cu acest prilej, opinia despre ideile marelui poet. Mă abțin să „evaluez” răspunsul său ! C.T.P. este un ziarist de primă mână, foarte talentat și incisiv, dar ia orice problemă ca pe o chestiune care îl vizează personal și nu-și poate reprima natura profund conflictuală. Lasă impresia că el se aruncă în luptă nu de dragul adevărului, ci pentru a a-și dovedi deșteptăciunea. În sfârșit, ar putea fi doar o impresie a mea.
Important e însă altceva. De ce sunt propuse subiecte care presupun un spectru aproape infinit de interpretări, când, se știe, există bareme de rezolvare pentru fiecare tip de exercițiu ? Și dacă mai multe lucrări  - de fapt, bănuiec că foarte multe ! - au fost corectate de profesori care nu l-au citit și nu-l înțeleg pe Nichita ?  În felul acesta, subiectivitatea profesorilor, ca să ne exprimăm cu menajamente,  a creat diferențe mari de notare. Nu era la fel de potrivit să se dea spre comentare texte produse de Pytia, preoteasa Oracolului din Delphi ?
Și ce ar fi zis Nichita dacă ar fi mai trăit și s-ar fi văzut transformat în instrument de tortură pentru niște adolescenți care nu i-au făcut niciun rău ?
Varianta mea ar fi asta : „Bătrâne, ăștia au vrut să mă onoreze, dar n-au făcut decât să-mi pună poza la closet, unde oricine se poate p... pe ea !

miercuri, 6 iulie 2011

Un poem de KOCSIS FRANCISKO

KOCSIS FRANCISKO este un foarte important poet contemporan.
Este autorul următoarelor volume de poezie: Umbrela profetului (Tavis, 1998); Oceanul interior, (Ardealul, 2000); Codul de bare, (Junimea, 2002); Alteritate de duminică (Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape ( Ardealul, 2009). A scris de asemenea proză scurtă ( Plimbări cu Freud, Ed. Ardealul, Târgu-Mureș, 2006 ), critică literară şi documentare istorice. A tradus din lirica maghiară transilvăneană. În prezent pregătește o nouă carte, din care reproduc admirabilul poem Cântec de dincolo.


                                                  Cântec de dincolo



nu mai ştiu sau am uitat cine eşti, fredonezi calmă,

poate doar în amintirea mea melodia însoţeşte intrarea în somn,

acum mi-ar prinde bine un curs de calificare de scriere şi desen

cu cerneală simpatică, să te pot înfăţişa în feluri ascunse, declin

orice tentaţii represive şi ascult numai ritmul

leneş cu care frânezi graba mea de a ajunge nu ştiu unde

şi nu ştiu de ce,


totul s-a mai întâmplat cândva, poate nu cu mine,

cu cineva dinaintea mea, care puteam să fiu chiar eu

într-o altă ipostază, care-şi aminteşte de un cântec

cu ritm domol ascultat înainte de a cădea în somn,

somn greu, după care amintirile nu mai revin niciodată,

doar uneori o stranie străfulgerare îţi redeşteaptă

imagini şi sonorităţi pe care nu le-ai trăit, deşi le recunoşti,


n-am nici o problemă cu simţurile, sunt sănătos în toate felurile,

senin şi calm ca o dimineaţă de basm,

CINE CERE DOVEZI are probleme cu adevărat grave,


ascult liniştit, nu mă îngrijorează că-n lumea reală

nimeni nu te-aude şi doar mie-mi eşti fantasmă,

tu fredonezi în continuare, exişti, existăm.


P.S. Poetul Kocsis Francisko m-a rugat să transmit simpatia sa celor care i-au citit cu bucurie poemul.

marți, 5 iulie 2011

Pornind de la un comentariu al lui Liviu Drugă

Fratele meu întru spirit, scriitorul Liviu Drugă, mi-a inspirat ideile de mai jos.
Moromete bârfește, ca și Maria Moromete, poreclită Guica. Ceea ce face el pare artă, dar ce trăncănește Guica este venin. De ce oare ? Poate fiindcă dialogurile lui Moromete sunt gratuite, în timp ce Guica încearcă să facă rău, inițiază conflicte, pune paie pe foc, ațâță vanități. Discuțiile lui Ilie cu amicii săi reprezintă o formă de artă, menită să-i desfete pe ascultători. În schimb, Guica este ipostaza urâtă, infernală, a socraticului ţăran. Atitudinea femeii este otrăvită şi răzbunătoare, urmărind o finalitate murdară.  Moromete râde de dragul râsului, Guica ponegrește din ură. Aceasta ar fi diferenţa de atitudine dintre un artist şi un simplu mâncător de căcat.
În studenție aveam un profesor celebru, azi academician, iar pe atunci unul dintre cei mai respectați exegeți ai literaturii noastre. Și lui îi plăcea să se amuze pe seama prietenilor săi, scriitorii. Poate de aceea era mort după proza lui Marin Preda. Când își întâlnea un cunoscut, începea :
- Ia zi, ce noutăți mai ai ? Ce-ai mai auzit prin târg ? Ai aflat ce a făcut cutare ? Și de cutăriță ce spui ?
Ce făcea importantul critic era artă sau colportarea unor murdării ieftine ? Și care ar fi, în definitiv, linia care separă cele două noțiuni ?

P.S. Un poet optzecist, celebru azi, iubea mult picanteriile biografice. Tot timpul avea câte o informație incomodă despre un autor sau altul. Într-un rând s-a străduit să-mi demonstreze că un confrate foarte cunoscut, azi gazetar plin de forță, nu ar avea talent, fiindcă...era impotent.
- Mi-o spus mie X, spreciza amicul meu de atunci, foarte convins.
Vorbea ardelenește și o convoca, pe post de martoră, pe o poetă insațiabilă.
Faimosul poet și ziarist era, evident, foarte potent, biologic și artistic, iar poeziile lui de odinioară, ca și articolele de azi, îmi plac nespus.

luni, 4 iulie 2011

Bârfa şi delaţiunea

Ştefan Iordache spunea într-un interviu că bârfa este primul pas către delaţiune.
Se ştie că turnătoria a avut efecte dramatice în vremurile de didactură proletară, ca şi pe vremea Inchiziţiei. Cel luat în vizor îşi pierdea nu numai familia şi avutul, ci şi viaţa.
Pâra către şefi a unor colegi ori subordonaţi este şi ea o modalitate de reducere la tăcere a unor indivizi cărora li se compromit cariera şi viitorul.
Bârfa prostească de pe şanţ ori de pe micul ecran urmăreşte distrugerea imaginii unor persoane şi discreditarea ideii că respectivii ar fi purtătorii vreunei valori.
Bârfa şi delaţiunea sunt asociate deseori cu acţiunea de spionare a unor cetăţeni. Lătrăii sunt şi iscoade, de multe ori prost informate.
Un studiu sociologic interesant ar fi să se urmărească profilul socio-cultural al celor care se îndeletnicesc cu răspândirea mizeriilor de tot felul. Fiindcă unii sunt trecuţi şi prin şcoli, iar alţii ocupă funcţii importante în statul nostru, era să zic socialist.
Aceste apucături murdare ale omului ţin de un instinct criminal. De ce oare umanoizilor, de la Cain şi Abel până azi, li se pare că sunt prea mulţi pe un Pământ prea mic ?

P.S. Sunt amuzat să văd că realizatorii emisiunilor de ştiri de pe mai multe canale de televiziune caută vinovaţi pentru rezultatele obţinute de elevi la examenul de bacalaureat. Culpabilizarea continuă să rămână o fixaţie introdusă în mintea noastră de pe vremea colectivizării bolşevice. Dar de ce mă mir ? Aud deseori în jurul meu cuvintele trădători şi a sabota. Trecutul ne trage cu putere în jos, către un periculos primitivism al gândirii.