marți, 31 decembrie 2013

LA MULŢI ANI !

Cunoscutul romancier Radu Aldulescu a postat, pe contul său de Facebook, textul de mai jos :

"Pe post de urări la început de an, vă propun o reţetă pentru un an bun:

Se iau 12 luni şi se curăţă foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate şi stres. Se împarte fiecare lună în 28-31 zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact un an. Fiecare zi se prepară separat: o parte muncă, o parte veselie şi umor. Se mai adaugă: trei linguri optimism, o linguriţă toleranţă, o priză de bun simţ şi o picătură de speranţă. Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug. Preparatul gata făcut se împodobeşte cu un bucheţel de curaj şi încredere în sine. Se serveşte zilnic, cu bucurie şi cu încredere inepuizabilă în Dumnezeu! Prezenta reţetă nu se compensează este gratuită şi se transmite liber de la om la om, însoţită de urare LA MULŢI ANI!

(Comunicată de Pr. Constantin Alecse, parohul Bisericii ortodoxe românești „Sf. Treime” din Los Angeles, California, SUA)"


Urez tuturor prietenilor şi cititorilor mei să aibă un An Nou luminos, plin de bucurii !
LA MULŢI ANI !

Grigore Leşe cântând

Ne prăbuşim în hăul de lumină al timpurilor fericite.
Din pământ cresc colibele străbunilor, iar fumurile din vetrele lor se înalţă la orizont şi împietresc în munţi cu coame prelungi.
Râurile devin portative pe care Dumnezeu ne cântă naşterea perpetuă.
Lupii ascultă smeriţi orga pădurilor din sufletul nostru.
Glasul lui Grigore va acoperi prăpăstiile cu punţi de brad sunător şi după ce arătarea sa va trece în firele de iarbă.
Grigore Leşe, tu eşti Trimisul care ne scoate dintre gratiile foamei şi ale setei.
Eşti frumuseţea lumii întrupată într-o poveste ţărănească, îngânată de sărbători.

luni, 30 decembrie 2013

Prozatori preferaţi

     Mi-ar conveni de minune să trăiesc singur, pe o insulă îndepărtată, situată într-o zonă cu climă caldă. O singură dorinţă aş avea : să am mai multe cărţi la îndemână.
      Dintre prozatorii străini n-aş vrea să-mi lipsească Gogol, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Kafka, Rabelais, Joyce, Thomas Mann, Joseph Conrad, Knut Hamsun, Thomas Hardy, Faulkner, Malcolm Lowry, Steinbeck, Celine, Canetti, Buzzati, Ismail Kadare, Cinghiz Aitmatov, Lampedusa, Kurt Vonnegut, Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Stendhal, Edgar Allan Poe, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Cortazar, Marquez, Miguel Angel Asturias, Carpentier, Juan Rulfo, Roa Bastos.
      Dacă aş putea să iau zece dintre ei, i-aş alege pe ruşi, plus Rabelais, Faulkner, Steinbeck, Celine, Buzzati, Hamsun.
      Dacă mi s-ar îngădui numai cinci, m-aş opri la Gogol, Dostoievski, Cehov, Faulkner. Şi-ar disputa ultima poziţie Steinbeck, Hamsun, Buzzati, Rabelais şi Stendhal.
      Pentru mai puţini n-aş putea opta.
      În orice caz, Faulkner este romancierul modern care lasă cea mai puternică impresie, scriind o proză compactă, imposibil de imitat fără consecinţe grave.
      Zgomotul şi furia, Lumină de august şi Pe patul de moarte sunt cărţi de neegalat în planul tehnicii narative.

P. S. 1. O problemă interesantă este dacă se pot scrie capodopere cu o tehnică mai simplă şi într-un stil accesibil cititorilor de toată mâna. Cred că acest lucru e posibil. Rodul pămîntului de Knut Hamsun, Şoareci şi oameni de Steinbeck, Bătrânul şi marea de Hemingway şi Abatorul cinci de Kurt Vonnegut jr. sunt argumente în sprijinul ideii mele.
         2. Un prieten care îmi ştie gusturile mi-a semnalat faptul că l-am omis pe Bulgakov. Într-adevăr, Maestrul şi Margareta este unul dintre acele romane pe care orice scriitor îşi doreşte să le fi scris el. Am fost cu atât mai surprins cu cât unul dintre cititorii pasionaţi pe care îi cunosc mi-a spus că nu-i place Maestrul...
În fine, cred că am omis mai mulţi autori, din grabă şi din dorinţa de a nu face o listă interminabilă.
   


duminică, 29 decembrie 2013

Tudor Vasiliu ( 1950-2013 )

   Aflu cu consternare că scriitorul Tudor Vasiliu nu se mai află printre noi. În adolescenţă îi citeam, fascinat, strălucitoarele aforisme publicate în România literară, la rubrica Pegasul troian. Mai târziu am pus mâna pe volumul de nuvele Moscuna. L-am citit, l-am împrumutat şi am rămas fără carte. Am mai procurat opul de vreo două ori. O dată mi-a fost furat, a doua oară l-am dăruit unei prietene. Am obţinut al patrulea exemplar după zeci de ani de căutări şi îl ţin în dinţi
  Tudor Vasiliu a fost un scriitor vizitat de idei. Nu l-am cunoscut personal, dar comunicam pe mail. E ciudat că, de câte ori îi scriam, remarcam faptul că timpul a trecut fără să lase urme pe chipul Domniei Sale şi că el pare mai tânăr decât mine, adolescentul care îl citea pe vremuri. Îmi spunea că a descoperit o formulă de viaţă care îl menţine tânăr. I-am povestit aventurile mele cu Moscuna şi s-a amuzat. Regret enorm dispariţia mult prea timpurie a lui Tudor Vasiliu. Iată şi comunicatul Uniunii Scriitorilor din România :


S-a stins din viaţă în luna august a.c. Tudor Vasiliu, născut la 5 februarie 1950 la Botoşani.
Cu un talent precoce, care îl anticipează pe autorul satiric şi pe cel de aforisme, debutează la 14 ani cu epigrame şi epitafuri în revista Urzica. Publică numeroase volume de poezie, proză scurtă, romane (parodic SF sau umorist-poliţiste), cărţi pentru copii. În 1992 a înfiinţat Editura Vasiliu unde şi-a publicat toate cărţile. Primeşte premiul Uniunii Scriitorilor cu cartea de proză pentru copii Cartea numai ochi şi urechi(1982). Tot precoce debutează editorial (la 19 ani), în 1969, în acelaşi timp cu poezie – În general triumful pădurilor şi proză – Proiect de câine. Tânăr autor prolific, publicăMorcuna (1975), parodii fantastice frizând satira care nu va lipsi niciodată din creaţia lui, Pegasul troian (1976), unde începe să se afirme în genul aforistic, care va fi prezent de acum încolo şi în Îndreptar de greşelile altora, subintitulat afurisisme(1978), Cele mai frumoase nerozii (1981), Şcoala tăcerii (1991). A mai publicatDicţionarul falitului (1993) şi Dicţionar român-român (1995). A publicat şi numeroase volume de proză scurtă: Vânătoare de perne (1985), Canibala (1993), Poveşti de dragoste (1994), Politicianul roman (1995), Alandalu, ţară experimentală pentru adulţi fără capitală (1997), precum şi literatură pentru copii: Pluş Plumb (1981), Cartea numai ochi şi urechi (1982), Carte de zumzăit (1987), Pământ via Univers (1992), precum şi literatură umoristică: Note de căsătorie (1978), Probantul negru (1993),Detectivi de Bucureşti (1995) etc. Ultimul său volum publicat în timpul vieţii este Frolo – cartea despre cel mai mic membru al familiei, un pisic siamez (2008).


sâmbătă, 28 decembrie 2013

Moromeţianismul lui Faulkner

       Este greu să găsim un prozator de o forţă epică comparabilă cu cea etalată de Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă ei au un statut cu totul special.
        Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
    Subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu este analizată în cronicile pe care le-am scris despre Ana Maria şi îngerii şi Îngerul încălecat.


vineri, 27 decembrie 2013

Învăţământul românesc în secolul al XIX-lea

Legea Instrucțiunii Publice din 1864

Art. 1. Instrucțiunea se împarte în publică și privată.
Art. 2. Instrucțiunea publică se împarte în primară, secundară și superiore.
Art. 3. Instrucțiunea primară coprinde: școalele primare din comunele rurali și urbane.
Art. 4. Instrucțiunea secundară cuprinde: liceele, gimnaziale, seminariale, școalele reale, de bele-arte, profesionale și școalele secundare de fete.
Art. 5. Instrucțiunea superioară va cuprinde: facultățile de litere, de științe matematice și fizice, de drept, de medicină.
Art. 6. Instrucțiunea primară elementară este obligatorie și gratuită, după cum se legiuește la Partea I, Cap. II, Secțiunea I, din prezenta lege.
Art. 7. Corpul învățător se împarte în patru grade:
1. Învățători sau învățătoare pentru școalele primare rurale.
2. Institutori sau institutrici pentru școalele primare urbane.
3. Profesori de școale secundare.
4. Profesori de facultăți.
Art. 8. Administrațiunea centrale a instrucțiunii se exercită după regulele și în marginile mai jos prescrise:
a. De ministrul instrucțiunii.
b. De consiliul permanent al instrucțiunii.
c. De consiliul general al instrucțiunii.

(Vasile Boerescu, Codicele român sau Colecțiune de legile principatelor Unite Române, Tipografia Cesar Bolliac, 1865, p. 173) 

Regulament de ordine și disciplină pentru școlile primare (1870)

Art. 1. Anul școlar pentru școlile primare urbane începe la 15 august și se termină la finele lui iunie; pentru școlile primare rurale, anul școlar începe la 1 septembrie și se termină în iunie.
Art. 4. Nu se vor admite în școală copii, băieți sau fete, mai mici de 7 ani, asemenea în  școlile rurale mixte, unde fetele frecventează aceeași școală împreună cu băieții, nu se vor admite, nici tolera fete mai mari de 12 ani.
Art. 5. Când localul școlii n-ar fi destul de încăpător spre a se admite toți copii care vor a se înscrie, învățătorul satului, învățătorul superior sau institutricea superioară în orașe, va primi cu preferință pe băieți sau fetele cei mai înaintați în etatea cerută de lege pentru instrucțiunea obligatorie. […]
Art. 9. Afară de vacanțele prescrise, școlile de băieți vor avea vacanță în toate joile după-amiaza, iar la școlile de fete această vacanță va fi sâmbăta după amiaza.
Art. 10. Clasele vor începe în semestrul de iarnă, în lunile noiembrie, decembrie, ianuarie și februarie, de la 9–12 ore dimineața, și de la 2–4 după amiaza, iar în celelalte luni ale anului de la 8–11 dimineața și de la 3–5 după amiaza.
Art. 12. În sălile unde nu sunt orologii, spre a cunoaște elevii timpul școlii, se va înălța în curtea școlii, prin îngrijirea consiliului școlar, un aparat de lemn în care se va așeza un clopot ce se va trage cu o jumătate de oră înaintea timpului școlii, spre a da știre elevilor și celor mai îndepărtați cu locuința.
Art. 13. Venirea târziu și nejustificată, după începerea lecției, va atrage elevului sau elevei pedeapsa de a sta în picioare un sfert de oră și repetându-se cazul, se va îndoi sau aspri pedeapsa.
Art. 14. La ora fixată pentru învățătură, se va suna clopoțelul și elevii sau elevele, intrând în clasele respective, se vor așeza fiecare în bancă la locul ce i s-a însemnat și pe care nu-l va putea schimba fără voia și știrea învățătorului sau învățătoarei.
Art. 15. În școlile rurale mixte, fetele se vor așeza pe o bancă separată, asemenea când printre băieții mici se vor afla de acei trecuți peste etatea de 14 ani, aceștia se vor așeza încă pe o bancă separată.
Art. 18. Terminându-se apelul nominal, învățătorul sau învățătoarea se va preumbla printre bănci, spre a observa dacă elevii sau elevele sunt curați îmbrăcați și bine spălați și dacă cărțile și cele necesare pentru învățătură sunt în bună stare. Acei care nu se vor afla în condițiunile cerute, vor fi mustrați sau ținuți în picioare.
Art. 19. Începându-se lecțiile, școlarii vor păzi cea mai adâncă liniște și vor fi cu cea mai mare atențiune la întrebările și explicațiile ce se vor face. Pentru orice zgomot, șoptire sau dezordine, făptuitorii se vor pedepsi, fiind ținuți de o parte în picioare.
Art. 28. Pentru paza ordinei și pentru ușurarea învățătorului sau învățătoarei […] la clasele numeroase se vor numi pentru fiecare bancă sau pentru un număr oarecare de elevi sau eleve câte un monitor din școlarii cei mai înaintați în etate și la învățătură, precum și cu bună conduită. […]
Art. 29. Însărcinarea monitorului este de a asculta pe școlari lecțiile ce li s-au dat și a nota știința sau neștiința lor într-o foaie pe care o va da învățătorului sau învățătoarei; a priveghea tăcerea și liniștea în clasă și de a nota pe cei nesupuși sau provocatori la dezordine.
Art. 34. Când un elev sau elevă va lipsi mai multe zile de la școală fără înștiințarea învățătorului sau învățătoarei, vor da părinților avertisment, și dacă după trecerea de trei zile, nu vor veni copii la școală, vor raporta consiliului comunal sau municipal, spre a aplica acelor părinți amenda prescrisă de lege.
Art. 36. Gradul învățăturii, al purtării și al lucrului de mână la eleve se va nota cu cifre de la 1 la 10.
Art. 40. Școlarii care își vor uita datoriile și vor călca legile de ordine și disciplină vor supuși la pedeapsă.
Este oprit a se aplica elevilor sau elevelor pedepse degradante precum: punerea în genunchi, tragerea de păr, pălmuirea, bătaia cu nuiele și altele ca acestea. Pedepsele, care după gravitatea cazului se vor aplica școlarilor de ambe-sexe sunt:
1. Admonițiunea sau mustrarea în particular, sau în clasă înaintea școlarilor.
2. Șederea în picioare într-un loc izolat, în fața școlarilor și în timpul de un cart de oră până la o oră și jumătate.
3. Oprirea de a merge acasă la prânz.
4. Notarea rea la purtare trecută în catalog […].
5. Arestarea de la 1 până la 3 ore, nu pe timpul clasei, nici pe timpul nopții; în arest se va obliga culpabilul a copia sau memoriza un pasaj dintr-o carte.
6. Înștiințarea făcută părinților, spre a lua și dânșii măsuri pentru îndreptarea elevului.
7. Gonirea provizorie, când elevul după 3 sau 4 arestări și după înștiințarea făcută părinților nu și-a îndreptat conduita. Această pedeapsă se va dicta pentru un timp minimum de o săptămână și maximum de trei luni, după gravitatea cazului.
8. Gonirea definitivă, când elevul, după ce a suferit toate pedepsele enumerate până aici n-a dat cele mai mici semne de îndreptare, și când tolerarea lui ulterioară în clasă ar deveni scandal și mijloc de corupțiune pentru toți școlarii, sau când după ce elevul a repetat aceeași clasă în curs de trei ani, fără să dea probe de cea mai mică deligență și de progres.
Art. 42. Recompensele sunt de două specie: zilnice și lunare. Recompensele zilnice se fac elevilor și elevelor meritanți:
1. Dându-li-se locul de onoare în clasă;
2. Făcându-li-se laudă în clasă în prezența școlarilor;
3. Numindu-se monitor pe timpul când vor merita a ține această funcție.
Art. 58. Nu se poate permite în școlile primare, urbane și rurale alte cărți pentru învățătura elevilor decât cele autorizate de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Art. 63. Cel mai bun metod didactic consistând în a tinde la deșteptarea și punerea în mișcare a propriei cugetări a elevilor, învățătorii, institutorii și institutricele se vor feri de obiceiul de a da copiilor lecții neexplicate și de a-i adstrânge ca să memoreze frazele și vorbele întocmai cum sunt în carte […].
Art. 86.
Pentru fiecare clasă vor fi trei categorii de premii:
-        Premiul I cu cunună se dă numai unui elev sau elevă;
-        Premiul II se dă la 3 care au maximum notelor după ale premiului I;
-        Premiul III se dă la 5 elevi care au maximum notelor după ale premiului II.
(Bujoreanu, p. 1875–1880)


Jaful umilinţei şi al disperării

     Am văzut, pe un canal de televiziune, înregistrarea unei scene care m-a cutremurat. O învăţătoare dintr-o şcoală bucureşteană îi porcăia amarnic pe nişte părinţi care nu dăduseră, pentru cadourile cadrelor didactice, decât câte două milioane de lei vechi. Apriga slujitoare a sistemului de învăţământ voia şi striga ca fiecare om să dea cinci milioane ! Era necesar să fie premiată toată lumea : două directoare, profesori, paznici, femei de serviciu. "Este o şcoală de fiţe !" le spunea dăscăliţa răstit. "Când aţi intrat aici, aţi cumpărat tot pachetul. Aşa se pune problema ! " Toate astea se întâmplă în condiţiile în care, prin ordinul ministrului, profesorii nu au voie să strângă bani de la elevi.  Sigur, e o faptă abominabilă, iar ziariştii, adevărate ţaţe de lux, vor avea ce să toace vreme îndelungată, până va fi prins un alt dobitoc cu pantalonii în vine.
     Oamenii şcolii sunt plătiţi mizerabil şi trăiesc o umilinţă continuă, în timp ce un politruc din Cluj spunea că nici nu se dă jos din pat pentru 100 000 de euro. Nefericiţii care au ales să lucreze în învăţământ nu au bani nici pentru mâncare şi haine. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu medicii care intră în sistemul de sănătate. În plus, perspectiva pensiei este de natură să-i aducă la disperare pe belferii care fac foamea. Guvernanţii nu ştiu nimic : sunt prea ocupaţi să fure ce a mai rămas pe fundul sacului şi să împartă cu clientela politică. Ca să furi, nu e obligatoriu să ai carte. Pentru a supravieţui, unii profesori dau meditaţii. În oraşe, treaba este chiar rentabilă şi pare onorabilă atât timp cât elevii nu sunt obligaţi să meargă la pregătire suplimentară. Dar nu toate disciplinele beneficiază de această posibilitate. Şi atunci ce fac ceilalţi proletari din educaţie ? Ce au învăţat din mers de la celelalte instituţii ale statului.  Îşi pun la punct un sistem de jefuire a celor care beneficiază de serviciile aşezământului. Cer cu neruşinare bani elevilor şi părinţilor. Ca la uşa cortului. De altminteri, o instituţie românească este o unitate administrativă constituită legal, cu scopul de a-i jumuli de bani, în mod infracţional, pe cetăţeni. Când ieşi din casă, trebuie să ai buzunarele burduşite cu câteva salarii, fiindcă eşti taxat după fiecare uşă deschisă : România a ajuns o imensă piaţă, unde dai banii şi nu primeşti nimic. Unde vom ajunge, fraţilor ?
       Disperaţi, oamenii cu simţ civic ies în stradă şi cer demisia celor responsabili de situaţia monstruoasă în care a ajuns populaţia. Dar ce spune un sondaj de opinie făcut recent ? Cine credeţi că ar fi aleşi în fruntea naţiei, la viitoarele alegeri ? Aţi ghicit. Exact aceia care ne-au nenorocit, care nu se pricep la nimic şi care le au cu mangleala. Că, în foarte puţine comunităţi, sunt aleşi şi oameni meritorii nu este relevant în ansamblul structurilor sociale şi politice, profund corupte. Şi atunci ce să mai crezi despre bobor ?  În romanul lui Céline Călătorie la capătul nopţii este o scenă în care un sălbatic din colonii vine, prin junglă, cale de câteva zile, pentru a fi judecat şi pedepsit pentru un vină minoră. Capătă două palme şi un şut în fund şi se întoarce la coliba lui mulţumit şi cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă s-ar fi pus problema alegerilor, e clar pe cine ar fi pus negrul ştampila. Sau degetul, pentru că nu ştia să scrie.
      Abia acum am înţeles care este secretul succesului politic care te duce la reuşite pe toate planurile, dar mai vârtos în zona financiară. Adică aia care contează. E mult până când proştii te vor vedea la o tribună, cu un microfon în mână şi vorbind în numele autorităţii : după aceea te vor alege, cu ochii închişi, până vor muri. Chiar şi de foame, mi-ar spune, zâmbind, dl Mazăre, care ştie că nu este nevoie să porţi costum şi să fii pregătit în vreun domeniu, ca să fii luat în seamă de ale(r)gători.

joi, 26 decembrie 2013

Clovnii funerari

      La romani funcţiona un obicei care azi ni se pare straniu. La înmormântări erau angajaţi clovni funerari, pentru a-i înveseli pe membrii familiei din care făcea parte decedatul. În funcţie de puterea economică a moştenitorilor, clovnii funerari erau mai mulţi sau mai puţini şi erau conduşi de un staroste. Ei se îmbrăcau în hainele răposatului şi se agitau pe lângă sicriu, maimuţărind gesturile mortului şi stârnind hohote de râs.  Toată lumea se veselea pe săturate. Ceremonia de adio devenea astfel o comedie jucată în tuşe groase, populare. Un adevărat circ de paiaţe
      Meseria de clovn funerar era una onorabilă, iar cei mai vestiţi practicanţi ai acesteia aveau voie să-i imite şi pe împăraţii proaspăt răposaţi.
      În zilele noastre rolul măscăricilor funebri a fost preluat de ziarişti şi, din ce în ce mai mult, de prietenii celui dispărut.


miercuri, 25 decembrie 2013

Reviste literare apărute înainte de sărbători

             Luceafărul de dimineaţă, Nr.11-12 ( 1042 ), decembrie 2013, serie  nouă a cunoscutei reviste a Uniunii Scriitorilor ( redactor-şef,  Dan Cristea, secretar general de redacţie, Horia Gârbea, redactori, Andra Rotaru, Bogdan Ghiu, Iolanda Malamen ). Numărul dublu din decembrie conţine articole semnate de nume prestigioase ale vieţii literare româneşti : Dan Cristea, Radu Voinescu, Traian T. Coşovei, Andrea Hedeş ( excepţional câştig pentru Luceafărul ! ), Ioan Groşan,  Ioan Holban, Peter Sragher, Ana Dobre, Geo Vasile, Gheorghe Istrate, Simona-Grazia Dima, Monica Grosu, Costin Tuchilă, Gelu Negrea, Călin Stănculescu, Iolanda Malamen, Adrian Costache,Viorica Răduţă, Nicolae Mareş, Dănuţ Ungureanu, Ioan Buduca, Ana-Maria Nistor, Lucian Alecsa şi aţii. Petre Răileanu susţine rubrica Invitatul lunii. Andra Rotaru publică un reportaj despre Târgul Internaţional Gaudeamus,Felix Nicolau scrie despre cartea lui Bogdan Creţu Inorogul la Porţile Orientului : Bestiarul lui Dimitrie Cantemir - studiu comparativ, Institutul European, 2013. Nicolae Coande îl comentează pe Bertrand Russell, Jeana Morărescu se ocupă de teatrul lui Radu F. Alexandru, iar Notele de lectură îi aparţin lui Horia Gârbea. Irina Budeanu realizează un interviu cu Gabriel Badea-Păun, în timp ce Marin Iancu îl comemorează pe Al. Piru. Poeme de Flavia Toc, Isabelle ( Elena ) Drăghici, Simion Dima, Ion Maria şi Anton Jurebie.
La pag. 29, Radu Aldulescu ia în discuţie ultimul meu roman, Călugărul Negru, în articolul Romanul, critica şi canonul valoric. Îi mulţumesc marelui romancier pentru cronica sa.

            Argeş, Anul XIII, Nr. 12 ( 378 ), decembrie, 2013, revistă de cultură editată de Consiliul Local Piteşti, Primăria Municipiului Piteşti şi Centrul Cultural Piteşti ( redactor-şef, Dumitru Augustin Doman, consilieri editoriali, Nicolae Oprea şi Marin Ioniţă, secretar de redacţie, Simona Fusaru, redactori, Mariana Şenilă-Vasiliu, Mircea Bârsilă, Aurel Sibiceanu, corector, Radu Gârjoabă ). Texte substanţiale publică Gheorghe Grigurcu, Nicolae Oprea, Liviu Ioan Stoiciu, Monica Duşan, Ştefan Ion Ghilimescu, Ion Popescu-Sireteanu, Dan Şalapa, Aurel Sibiceanu, Magda Grigore, Leo Butnaru, Teodor Oancă, Mariana Şenilă-Vasiliu, Mihai Barbu şi alţii. Numărul mai conţine poeme de Florin Costinescu, Nicolae Turtureanu, proză de Marin Ioniţă şi două interesante dialoguri : Iolanda Malamen - Nicolae Coande şi  Vasile Dem. Zamfirescu - Leonid Dragomir. La lectură resimţim puternic absenţa rubricii Cititorul de roman, propusă de Dumitru Augustin Doman.

           Caligraf, Anul XIII, Nr. 151, decembrie 2013. Revista apare la Alexandria şi este editată de ziarul Teleormanul (redactor-şef, Florea Burtan, secretar general de redacţie, Gheorghe Stroe, redactori, Dumitru Vasile Delceanu, Ana Dobre, Liviu Comşia, Stelian Ceampuru, Lucian Paraschivescu, Ioan Dumitru Denciu ). Articole de Stan V. Cristea, Liviu Comşia- care are cele mai multe contribuţii în acest număr -, Cornel Basarabescu, Liviu Alexandru, Nicoleta-Elena Cîrnaru, Iulian Chivu, Stan Ştefan, Elena Buică, Laurenţiu-Ştefan Szemkovics. Publicaţia ne mai oferă un frumos editorial semnat de poetul Florea Burtan, poeme de Nicolae Dan Fruntelată şi Lucian Paraschivescu şi proză de Marin Codreanu. La pag. 3, o cronică literară de Liviu Comşia, dedicată romanului Călugărul Negru. Mulţumesc pe această cale admirabilului prozator  şi critic literar.

marți, 24 decembrie 2013

Dostoievski în lectura lui Ion Stratan

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.
Era un spectacol intelectual de neimitat.
Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.
Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi, versul eminescian " Şi câmpiile asire".
"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiile asire ! Te apucă nebunia..."
Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor. Se oprea, crucindu-se şi ne citea şi nouă :
"Auzi, mă !".
Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )
Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.
Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.
Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate
Aşa  se întâmplă de obicei când citeşti o capodoperă  ori te uiţi la o ecranizare rusească, după Cehov.

Preafericitul Patriarh Daniel ia atitudine în problema protejării mediului

     Poziţia luată de Preafericitul Patriarh Daniel în problema protejării mediului este binevenită. Într-o ţară majoritar creştină, Biserica este un etalon al moralităţii, prin activităţile sale de iluminare spirituală şi de ajutorare a săracilor. Ne aşteptăm ca BOR, vorbind în numele unei valori perene a neamului românesc, să-i ia la refec pe politicienii vremelnici, care mint, fură şi au dus ţara la faliment. În condiţiile în care partidele politice şi Parlamentul au devenit structuri ale crimei organizate, cuvântul Bisericii este foarte important. Ne amintim ce rol a jucat Profetul Samuel în timpul domniei lui Saul şi cât de dur îl critica Sf. Ioan Botezătorul pe regele Irod. E normal ca oamenii Domnului să ţină partea binelui şi să-i protejeze pe "umiliţii şi obidiţii" societăţii.

P. S.  Am stat de vorbă cu o fostă elevă care a trăit mai mulţi ani în Orient. M-am plâns de frig şi i-am spus că m-aş stabili într-un loc cald şi nisipos. Atunci ea mi-a explicat că în ţările arabe nu se vinde pământ străinilor. Trebuie să te naşti acolo ca să poţi deveni proprietarul fie şi al unei palme de nisip. Iată o politică interesantă.
         Să nu se înţeleagă că sunt împotriva investiţiilor străine în agricultură. Dar bănuiesc că noii patroni vor repeta isprăvile celor care au cumpărat 80% din fabricile şi uzinele româneşti şi le-au vândut apoi la fier vechi.

duminică, 22 decembrie 2013

Copiii conjuncţiei "dacă"

    Un personaj care a anchetat evenimentele din decembrie 1989 a mărturisit că prima opţiune a tovarăşilor, când s-a pus problema inventării unui nou Tătuc, a fost Corneliu Mănescu. Numai că fostul demnitar n-a fost în măsură să se deplaseze la locul unde se afla centrul Rivoluţiei. Omul băuse.
Ce lipsă de inspiraţie pentru el şi ce ghinion pentru noi, vor striga naivii. Ar fi fost mai bine dacă ar fi pus ăla mâna pe putere.
Dar dacă Mănecu s-a îmbătat deliberat ?
Dacă a fost turtit de alţi tovarăşi ?
Văzând că nu-l pot mişca de acasă pe Corneliu Mănescu, revoluţionarii au apelat la Iliescu.
Şi aşa am ajuns la fericire.
Dacă totul a fost numai o diversiune  şi Mănescu n-a avut de la început nicio şansă ?
- Bine, a spus realizatorul emisiunii, dar ştie toată lumea că Iliescu este agentul... ( Aici a rostit numele unei ţări pe care eu o iubesc foarte mult datorită artiştilor şi scriitorilor săi. )
- Toţi au fost agenţii.... ( Invitatul a spus numele aceleiaşi ţări. )
Care ar fi concluzia ?
Suntem copiii conjuncţiei subordonatoare"dacă".
   Este de reţinut că "dacă" introduce şi circumstanţiale de cauză, când predicatele sunt la indicativ, timpul perfect compus : "Dacă am fost orbi şi proşti - cum suntem şi acum -, am primit ce-am meritat."
 

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Vacanţa de iarnă

            Nu dormeam toată noaptea înainte de ultima zi de şcoală.
            Dacă nu era viscol, plecam singur către locul de supliciu al ţâncilor care nu învăţau pe dinafară definiţiile părţilor de vorbire şi anii în care au domnit Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Zburdam de fericire pe lângă garduri, fiindcă nu mai eram nevoit să repet, în timp ce păşeam, numeroasele şi lungile lecţii pe care le aveam de învăţat . Dacă ningea şi zăpada se pusese în strat gros, ne deplasam în echipă. În faţă, făcând pârtie pentru cei din spate, cu bocancii săi uriaşi, mergea finul Fănică, iar după el ne ţineam, în şir indian, ceilalţi : Celeran, Ion şi eu. După ce se lăsa frigul nu mai aveam de purtat bătăliile în care eram nevoiţi să ne comportăm ca nişte eroi. ( Toamna, primăvara şi la începutul verii, în drumul nostru ne  confruntam cu duşmani comparabili cu zmeii din poveste. Când ieşeam de pe uliţă, ne ataca gâscanul turbat al pădurarului Manole. Nu ştiu din ce rasă provenea, dar muşca mai rău decât câinii şi  tovarăşii mei aveau vânătăi pe picoare, făcute de ciocul său de oţel. După ce treceam de biserică, ne băteam amarnic cu roşcovanul Gioni, care ne ţinea calea în fiecare dimineaţă, cu o perseverenţă înspăimântătoare. În fine, după ce admiram faţada magazinului sătesc, făcând la dreapta şi luând-o în linie dreaptă către destinaţia zilnică, ajungeam în dreptul şcolii pentru clasele I-IV - acolo funcţionează azi dispensarul  -, unde aveam de trecut ultimul şi cel mai greu obstacol. În poartă ne aştepta, cu pumnii pregătiţi şi uneori cu bâta ridicată, viitorul cântăreţ Costică Boeru. Ne luptam pe viaţă şi pe moarte cu el, să ne salvăm pielea. Nu mai spun că la şcoală urma războiul nesfârşit şi fără speranţă, dus cu dirigintele nostru. )
Bătrânii cu care mă întâlneam şi pe care îi salutam cu respect mă întrebau dacă mi-am luat traista cu mine, ca să iau vacanţă în ea. Acum nici profesorii nu ne mai ascultau şi timpul trecea mai repede. Mă întorceam acasă fericit. Uneori răsărea soarele şi veneam agale prin peisajul cuprins de dezgheţ, pradă unor senzaţii stranii, inexplicabile, de adâncă melancolie, resimţită adesea ca o amorţeală ciudată, ca o moarte prematură a iluziilor .
          Apoi pierdeam şirul zilelor şi stăteam din zori şi până seara la săniuş. Ne dădeam cu săniile pe podeţurile construite în pantă, pe Lacul Briţii - în spatele conacului boieresc se afla o reţea de lacuri care îngheţau bocnă imediat ce dădea gerul - şi pe drumul transformat într-un lung patinoar. Nu ne deranjau jocul decât singurul camion care pleca din localitate ceva mai târziu, pe sub prânz, şi câte o sanie mare, trasă de cai. Seara făceam, împreună cu Ion Pantazi, oameni de zăpadă, pe care în ziua următoare îi găseam călcaţi în picioare. Intram în casă târziu şi adormeam îndată, fără să mai mănânc. Din abisul odihnitor al somnului auzeam, ca un cântec celest, vuietul furtunilor de zăpadă. Pe atunci locuiam într-o bojdeucă minusculă, de paiantă şi numai când viscolul era prea puternic, stăteam lângă soba de pământ, văruită şi citeam, aruncându-mi în răstimpuri ochii pe fereastră, la fulgii care se roteau într-o miraculoasă coregrafie, înainte de a îmbrăca pământul. Eram îndrăgostit de liniştea care cuprindea lumea după prima ninsoare.
         Un singur regret aveam : că nu puteam citi la timp numerele revistei Cutezătorii, apărute în timpul vacanţei.  Aşteptam cu mare nerăbdare să le primesc în prima săptămână a trimestrului următor.
         Mi-am amintit de toate acestea zilele trecute, când am constatat că niciun elev din şcoală nu ştia cine a fost Dimitrie Cantemir. Făcusem, la clasa a VI-a, Sobieski şi românii de Costache Negruzzi şi le explicasem copiilor că acţiunea se petrece pe vremea domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie.


vineri, 20 decembrie 2013

Publicaţii literare apărute recent

        M-am arătat mai mereu siderat de opacitatea autorităţilor la cultură şi am acuzat obtuzitatea mai marilor zilei, pe un ton care nu-mi este caracteristic. Trebuie să recunosc însă că există şi demnitari care îşi folosesc funcţiile importante în folosul ştiutorilor de carte.
       După ştiinţa mea, Neculai Onţanu este un primar care a sprijinit constant literatura de valoare, sponsorizând premiile fostei ASB şi, în prezent, ale filialelor USR din Bucureşti. Primăria sectorului 2 găzduieşte, cu generozitate, şi festivităţile decernării premiilor. Este, în curtea dlui Onţanu,  multă ospitalitate pentru oamenii de cultură şi nu pot decât să mă bucur că există şi politicieni care pun preţ pe cărţi.
      Poetul şi prozatorul Geo Galetaru scoate revista Sintagme literare, prin bunăvoinţa Consiluiului Local şi al Primăriei Dudeştii Noi, jud. Timişoara. În aceeaşi comună apare ziarul Dudeşteanul. Directorul fondator este însuşi primarul Alin Nica. Sunt sincer impresionat de ceea ce fac locuitorii din Dudeştii Noi.
      De altminteri, Banatul est o zonă cu cetăţeni deschişi către valorile autohtone. Revista Banat - director, Iosif Crăciunescu, redactor-şef,  Dorin Murariu, secretar general de redacţie, Adriana Weimer - este "editată cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj şi al Primăriei Lugoj". Uite că tot Banatu-i fruncea !
      În fine, Arca este o "revistă lunară de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990, la Arad." Redactor-şef fondator este Vasile Dan. Iată şi restul echipei redacţionale : Romulus Bucur ( redactor-şef adjunct ), Gheorghe Mocuţa, Carmen Neamţu, Onisim Colta,  Călin Chendea, Lucia Cuciureanu, Lia Faur, Lavinia Ionoaia, Lajos Notaros, Gheorghe Schwartz, Horia Ungureanu, Ciprian Vălcan.  Am fost foarte emoţionat când am primit ultimul număr, triplu (10-11-12 ), al publicaţiei. Formatul, ţinuta grafică excepţională şi prestigiul colaboratorilor impun respect şi îmi amintesc de luxoasa Secolul XX, acum Secolul XXI.  Treizeci şi cinci de scriitori semnează cronicile literare, eseurile, poezia şi proza, care întregesc un sumar consistent şi incitant. Foarte interesante şi sugestive sunt reproducerile din opera pictorului Ştefan Oroian. La paginile 224-226 descopăr, cu plăcută surpriză, o cronică de Geo Galetaru despre Călugărul Negru.
       În zilele următoare voi continua prezentarea unor tipărituri primite înaintea sărbătorile de iarnă.

joi, 19 decembrie 2013

Răspuns la o întrebare

         La apropierea sărbătorilor de iarnă încep să caut, pe net, cărţile care îmi lipsesc din bibliotecă şi mi le comand fără să ţin cont de preţurile indecente, practicate de unele edturi. Dacă înainte Crăciunului nu-mi soseşte niciun colet, am o iarnă tristă. Şi încă nu-mi dau seama dacă mă bucur mai mult când ţin în mână o carte încă pe care n-am citit-o sau când îmi dau seama că am scris câteva pagini izbutite. Cititul şi scrisul au rămas, într-un fel, raţiunea mea de a trăi. Nino Stratan spunea că îl încearcă o invidie plină de simpatie faţă de cineva care citeşte o capodoperă pe care el o cunoaşte deja. Se bucura pentru prietenul cititor, dar îl şi pizmuia amical. Am încercat şi eu acest sentiment : cu inteligenţa-i strălucitoare, Nino a definit o stare de spirit specifică tuturor iubitorilor de cărţi.
         Găsesc, pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman, o informaţie interesantă.   Cel mai tare răspuns la întrebarea  "Dvs. citiţi cărţi?" ar fi fost dat de George Bush jr. Acesta ar fi cuvântat : "Eu nu citesc. Dar am prieteni care citesc." Am putea recunoaşte aici onestitatea ignorantului. Americanul nu iubeşte cărţile, dar are un anumit respect faţă de pagina tipărită. Mai cult decât texanul, Preşedintele nostru, despre care se spune că iubeşte viaţa netrecută prin filtrul bibliotecilor, a mărturisit că îl citeşte pe Mircea Cărtărescu.  
        Am mulţi prieteni care citesc. Nu este un criteriu după care îmi selectez amicii, dar este una dintre condiţiile care asigură o bună comunicare. Sunt însă şi oameni care se mândresc cu faptul că nu au deschis o carte în viaţa lor. În sinea lor ştiu că asta e o mare lipsă, dar bravează şi se prefac a-i privi cu dispreţ pe tocilari, afişând un fel de fudulie a neroziei ambalate în suficienţă. Eu însă îi simpatizez pe cei cărora lectura le face greaţă şi consider că sunt îndreptăţiţi să se laude cu neştiinţa lor. Credeţi că Gigel Ştirbu şi Toni Greblă ar fi ajuns la demnităţile cunoscute dacă ar fi mărturisit comisiilor care i-au validat că au citit şi ei, acolo, o cărţulie-două ? Din favoriţi la scaunele atât de râvnite de orice politruc, ar fi devenit nişte suspecţi periculoşi, iar pe urmele lor ar fi fost trimişi patrioţi care să-i monitorizeze.

luni, 16 decembrie 2013

Literatura este reînviere : "Cele şapte vieţi ale lui Felix K." de Jan Koneffke

     Am citit cu mare plăcere romanul lui Jan Koneffke Cele şapte vieţi ale lui Felix K.,  Humanitas, 2013. Toate sunt la locul lor : scriitură impecabilă, fără ca autorul să fie un stilist, scene vii, personaje credibile, relatare firească, cu un plan ingenios, al imaginaţiei pure, cam ca în Mătuşa Julia şi povestaşul de Mario Vargas LLosa. Ai impresia certă că personajul este real şi îşi scrie memoriile. Îmi dau seama, o dată în plus, de ce scriitorii străini au o mai mare priză la public. În primul rând, ei scriu pentru cititori. Nu contează tehnicile narative, piruetele stilistice, apartenenţa la un curent sau altul. Cartea să fie incitantă, iar capitolele să curgă frumos, chemându-se şi răspunzându-şi reciproc.  În al doilea rând, un scriitor autentic se documentează temeinic când scrie despre o lume care îi este oarecum străină. Se ştie cât s-a chinuit Flaubert când a conceput Salammbo. Ca să nu mai vorbesc de Rebreanu, care a citit sute de volume pentru a putea lucra la Adam şi Eva. Bucureştiul apare ca un topos familiar pentru neamţul Jan Koneffke, ca şi pentru personajul său, Felix Kannmacher. Obiecţiile mele sunt puţine şi fără importanţă. Pianistul Victor Marcu mi se pare puţin schematic, iar reîntâlnirea finală dintre Felix şi Virginia, aflaţi amândoi la vârsta patriarhilor, e neproductivă literar.
     M-a impresionat cu adevărat evocarea Balcicului şi mai ales a Bucureştiului interbelic. Nici scriitorii români - exceptându-i pe Mircea Eliade, G. Călinescu şi Cezar Petrescu - n-au reuşit să surprindă atât de bine identitatea marelui oraş. Iată începutul capitolului III :
"Bucureşti, oraşul cu talciocuri şi localuri de dans, ţesătorii şi fabrici de tutun, magazine de confecţii şi pasaje cu acoperişuri de sticlă, chioşcuri, florărese, arene de box şi berării, oieri şi cerşetori, hoţi şi vânzători ambulanţi, ţiglării şi carmangerii, adăposturi pentru orfani şi târguri de cai. oraşul cu benzinării, măgari şi căruţe trase de boi, cu ţigănci negre ca smoala în fuste creţe, pancarte publicitare şi reclame luminoase, autobuze şi tramvaie care duc de la Hala Centrală la stadion şi de la hipodrom la cimitir. Bucureştiul, aglomerat şi agitat, febril şi mizer, stricat şi pur. Oraşul picioarelor jegoase şi al şireturilor fine, al blănurilor de hermină şi al cojoacelor, al ciorapilor de mătase şi al cioarecilor. Oraşul studenţilor legionari, al armenilor, evreilor, lingăilor de la curte şi servitorilor. Oraşul bancherilor proaspăt raşi şi al jandarmilor, oraşul popilor bărboşi în sutană neagră. Oraşul crivăţului care biciuieşte pielea, al aerului încărcat de fluturi în aprilie şi al verilor umede, dogoritoare, fumegoase. Bucureştiul mirosea a ţuică de prune, tămâie şi ceară de lumânări, lapte de migdale, hoituri de câini şi fier, vinete coapte şi fistic prăjit, floricele de porumb, apă de colonie, violete şi leşie, liliac, glicine şi praf străvechi. Oraşul zidurilor înecate în iederă, al cupolelor bizantine şi al Palatului Telefoanelor, cu vârful pierdut în ceaţă. "
După cum se vede, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Faptele povestite, spunea un important critic literar, capătă culori neaşteptate. Sunt mai luminoase, mai ispititoare decât întâmplările petrecute aievea. Literatura înseamnă o re-trăire, în plan estetic, a unor biografii cenuşii.
Când este puternic evocatoare, iar scriitorul are talent, ficţiunea devine o adevărată reînviere.
Fie cititorii binecuvântaţi !

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Incultura ca virtute sau despre imunitatea conştiinţei

Se spune că oamenii inteligenţi se împart în buni şi răi.
Proştii, la fel.
Logic, cei buni pot fi deştepţi sau proşti.
Răii, aşişderea.
Dar uite că m-am zăpăcit şi nu-i mai diferenţiez pe unii de alţii. Pentru mine prost înseamnă rău, iar inteligent înseamnă bun. Un om cu o gândire de anvergură nu poate fi malefic. Unul talentat, da.
Cu vreo cincisprezece ani în urmă am avut ocazia să stau de vorbă, în tihnă, cu un important om politic de azi. Din curiozitate l-am întrebat două lucruri :
1. Ce crede despre ieşirea PNL-ului din Convenţia Democrată.
2. Ce părere are despre Nicolae Manolescu, preşedintele PAC, privit ca om politic.
Omul aflat în miezul evenimentelor - era membru al Parlamentului, dar încă nu ajunsese ministru - mi-a dat două răspunsuri care m-au lăsat fără grai :
1. "După părerea mea PNL face foarte bine că iese din CD. Are electoratul său şi va avea de câştigat etc."
2. "Domn'e, nu ştiu prea multe despre Manolescu, dar am auzit că ar fi un escroc. "
Dumnezeule, omul ăsta făcuse un liceu şi îl avusese la bibliografie pe marele critic literar, dar nu auzise de el şi colporta nişte mizerii inimaginabile !
Între timp, tovarăşul meu de dialog a ocupat funcţii din ce în ce mai importante - doar preşedinte ţării şi prim-ministru n-a fost -, ridicându-şi averea la miliarde de euro.
Acum văd că vor să-l pună la cultură pe un oarecare Gigel, care n-are nicio treabă cu ideea de cultură. Naivi, jurnaliştii arată că staşnicul membru de partid nu ştie româneşte, ca şi când lui Gigel i-ar păsa de aşa ceva. Aspirantul la fotoliul ministerial nu foloseşte prepoziţia "pe" în faţa pronumelui relativ "care", când acesta are funcţia de complement direct şi stă în cazul acuzativ. Păi, care om politic o foloseşte ?  Niciunul, cu excepţia lui Adrian Păunescu, care a murit şi care era, oricum, altceva decât un simplu politruc. De prepoziţii le arde lor ? Cine este pus ministru sau  ales parlamentar datorită unor merite reale şi personale ? Şi are vreunul idee despre domeniul pe care îl păstoreşte ? Toţi, de la o margine, sunt tabula rasa. Trăiesc într-o ficţiune a nesimţirii şi a incompetenţei, care îi îmbogăţeşte pe ei şi ne nenoroceşte pe noi. Noţiunea de manager, pe care ne-o flutură Gigel pe sub nas, e o gogoaşă. În afară de managementul hârtiilor şi al propriilor buzunare, aleşii nu arată că s-ar pricepe la ceva. E singurul model de succes în România de azi : parazitul cu proptele, gândacul politic, coropişniţa socială.
Am sesizat, de mai mulţi ani, un lucru îngrijorător. Cetăţenii cu vocaţie politică pot fi recunoscuţi după câteva semne ( sunt mai multe, dar pomenesc aici numai două ) :
1. Sunt experţi în a-şi urmări prietenii şi duşmanii, asupra cărora aruncă propriile păcate.
2. N-au conştiinţă - sau au una imună la moralitate - şi din această pricină n-au pic de ruşine. Ei nu sunt niciodată vinovaţi de nimic. Ceilalţi sunt criminalii. Toate potlogăriile lor sunt făcute în numele binelui, iar cetăţenii sunt obligaţi să se supună. Cum îmi spunea cineva : nu e important să fii cult, ci să ştii cum să aduni bani şi să te pricepi la femei. Iată esenţa tuturor filozofiilor. Cred că pălesc de invidie şi cei care spuneau : "Totul este c...t, în afară de p...at." Să te huiduie lumea, să ştii că poporul te consideră un parazit şi un hoţ, iar tu să treci fudul mai departe şi să te consideri om, iată o performanţă greu de atins de o fiinţă omenească. Poate că ar fi cazul să facem toţi la fel şi vom fi, în final, o naţiune de trântori mulţumiţi.
Ăştia uită un lucru esenţial : instituţiile capturate - ca şi banii furaţi - nu sunt ale lor, ci ale noastre.
Ceea ce mă deranjează nu este faptul că politicienii de toate culorile şi de toate orientările se laudă cu lucruri reprobabile, pe care le condamnă la alţii, ci că se supără dacă îţi exprimi un punct de vedere sau le arăţi obrazul. Ţin minte că, în armată, cunoscutul regizor Tompa Gabor, prietenul mei de atunci, l-a surprins pe un camarad care încerca să-i fure ceasul. Ce s-a mai supărat hoţul şi ce tărăboi a făcut ! Dacă nu interveneau alţii terişti, i-ar fi luat gâtul ungurului cu baioneta. Cel care este jefuit are, cu alte cuvinte, obligaţia de a tăcea. Îl prinzi cu mâna în buzunar şi are pretenţia să-l şi lauzi pentru gestul său. Ţi-a îndesat mai bine avutul în pantaloni ! E, asta e prea mult ! Ce va fi fiind în subconştientul acestor tovarăşi  buni de băgat în balamuc? Fielding scria :" Anumiţi oameni ajung fie politicieni, fie puşcăriaşi. " Pentru fericirea tuturor, am vrut să propun desfiinţarea puşcăriilor. Dar parlamentarii mi-au luat-o înainte şi au dat o lege prin care înlătură posibilitatea ca ei să ajungă la închisoare şi prin care sunt condamnaţi, practic, să fure. Emit două feluri de legi : unele pentru ei, altele pentru poporul suveran.
N-am nimic cu Gigel şi nu fac parte din nicio gaşcă. De aceea munca mea nu se reflectă în veniturile pe care le am.
Dar Gigel ce are cu mine?

P.S. 1. Ca să fie clar pentru toată lumea, politicianul cu care am discutat cândva nu este teleormănean.
        2. Nici la vârsta pe care o am nu-mi dau seama dacă un compatriot ajuns într-o funcţie de oarecare însemnătate o ia pe arătură din cauza caracterului său precar ori de vină sunt provocatorii şi turnătorii care roiesc în jurul său. Cu mulţi ani în urmă am văzut oameni deosebiţi a căror vanitate a cedat când lingăii au început să-i slăvească şi să-i îndemne la acţiuni care să le probeze autoritatea şi bărbăţia : " Nu-i mai permite lui X să se considere buricul pământului ! Tu eşti ŞEFUL ! Taie-le macaroana la toţi ! Şi fii mai aspru ! Prea eşti îngăduitor ! Iar ei te mai vorbesc şi de rău." După câteva luni, un lider lipsit de educaţie  începe să se considere urmaşul lui Napoleon Bonaparte, sabotat de neisprăviţii din subordinea sa şi adoptă conduita unui majur aflat la andropauză.
        3. Mare tupeu au ăştia, fraţilor ! Un ins numit Nicolicea ne prosteşte în faţă şi îi face mincinoşi pe toţi cei care arată că parlamentarii şi-au votat superimunitate! Cum nu vii tu,Ţepeş doamne...

miercuri, 11 decembrie 2013

Sinceritate

             "E reconfortant să trăieşti printre oameni instruiţi şi inteligenţi," mi-a zis un amic. "Nu te judecă din lucruri de nimic şi nu e necesar să demonstrezi niciodată nimic. Dacă îţi vei arăta vulnerabilităţile, ei îţi vor sări în ajutor.
            Cu ignoranţii vanitoşi e mai greu. Ăştia vor înţelege chiar şi o autoironie drept o recunoaştere a inferiorităţii tale şi te vor râde şi cu fundul, singurul organ care le funcţionează la parametri optimi. Dacă nu eşti un geniu în fiecare minut, te vor atăta cu degetul şi te vor fluiera. Ei, care n-au produs, cum spuneam, decât îngrăşăminte naturală, dăruită lumii, din belşug, prin toate orificiile trupului. De aceea sinceritatea practicată în compania tâmpiţilor este păguboasă pentru oricine."
            Am văzut cândva, la televizor, un interviu cu un foarte simpatic poet maghiar. Autoriul era un tânăr frumos, nebărbierit şi un pic obosit. A fost rugat să citească o poezie şi s-a conformat.
            - Când şi în ce condiţii aţi scris acest minunat poem ? a întrebat grav realizatorul emisiunii.
            - Am scris acest text într-o cârciumă, în condiţii foarte grele, dar nu-mi mai amintesc nici cum se numea cârciuma, nici ziua în care am intrat acolo, a răspuns geniul, oftând.
              Mă întreb ce-ar fi înţeles un prost din cuvintele bardului.
         

duminică, 8 decembrie 2013

Nelson Mandela, pacificatorul

     Am spus şi cu alt prilej că, alături de Papa Ioan Paul al II-lea, Nelson Mandela este una dintre personalităţile emblematice ale istoriei recente a omenirii. El a cultivat, din vocaţie, toleranţa, omenia, iertarea şi iubirea faţă de semeni, făcând, pentru compatrioţii săi şi pentru noi, mai mult decât cei mai mulţi lideri de stat.  A stat 27 de ani în puşcărie şi n-a căutat răzbunare : a fondat şi a civilizat o naţiune unită.  (Să ne reamintim că, în Europa, Karol Wojtyla l-a iertat necondiţionat pe turcul care îl împuşcase. )
    Nelson Mandela face parte din stirpea celor care întemeiază religii.
    Când rostim numele lui Mandela sau sau pe cel al lui Ioan Paul al II-lea, ar trebuie să ne uităm într-o oglindă morală şi să apreciem cu obiectivitate cam la ce nivel suntem pe scara care urcă de la gândacul de bălegar până la OM.
   

joi, 5 decembrie 2013

Romane poliţiste, păpuşi mecanice şi oameni vii

Nu este un secret pentru nimeni că îmi plac romanele poliţiste.
Este evident, pentru mine, că unele dintre acestea reprezintă cu succes literatura de valoare. Textele au greutate artistică, dincolo de intriga bine strunită şi de scenariul deconspirării criminalului. ( Umberto Eco spunea, cu ceva vreme în urmă, că încă nu se scrisese un text în care naratorul era chiar criminalul mult căutat. Fără îndoială că eruditul italian se înşela : O dramă la vânătoare de Cehov se încadra perfect în profilul respectiv. Între timp, au apărut mai multe opere în care crimile sunt relatate chiar de autorul lor. Printre altele Călugărul Negru, care nu este în primul rând o carte poliţistă, ci are o cu totul altă miză. ) Mai mult, unii autori au creat personaje memorabile. Principalele prototipuri ale detectivului clasic au fost Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Sam Spade. Primii doi, cu raţionamente impecabile, deducţii irefutabile şi însuşirea de a descoperi amănunte invizibile pentru toată lumea, dar esenţiale în rezolvarea cazurilor, mi se par creaţii rigide, adevărate păpuşi mecanice, având prea puţine apropieri de resorturile psihice ale semenilor lor. Schematismul triumfă şi îşi arată scheletul prin faptele străvezii, puse cap la cap puţin cam forţat de infailibilul vânător de criminali. De aceea ecranizările în care Poirot este jucat de David Suchet - cu un mers tiptil şi cu nişte mustăţi de motan automat, întors la cheie - sunt mai în spiritul Agathei Christie decât cele care îl au ca protagonist pe Peter Ustinov, cu mutra lui de mâncău şi de chefliu neglijent, dezordonat. În schimb, oamenii lui Hammett şi Chandler sunt surprinzător de vii, cunoscând variate medii sociale - mai ales acelea în care omorurile abundă - şi fiind buni psihologi. În soluţionarea enigmelor, Spade şi  Marlowe se bizuie pe intuiţie, iar zigzagurile acţiunii pline de surprize constituie în sine un spectacol literar.
Sigur că şi după cărţile americanilor numiţi mai sus se fac pelicule proaste. Am văzut într-o noapte o parte dintr-un film inspirat de cărţile lui Chandler, în care actorul care îl încarna pe Marlowe trăgea necontenit din ţigară, ocultând decorul şi învăluindu-şi partenerii de platou într-un fum gros, de nepătruns. Nu mai puteai urmări nimic : nici reacţiile celorlate personaje, nici dialogurile, nici acţiunea. Bărbatul pufăia hiperbolic, ca un veritabil vapor cu motoare funcţionând pe bază de păcură. Se vede treaba că regizorul voia să sugereze că omul gândea continuu, dar cred sincer că actorul cu pricina a fost dus ulterior la dezintoxicare tabagică, fiindcă devenise vânăt spre negru, de atâta fumat.
Acum însă nordicii sunt la putere, în materie de literatură poliţistă.

duminică, 1 decembrie 2013

1 Decembrie

             1 decembrie este ziua Marii Uniri, care a fost făcută de nişte ROMÂNI cu simţul datoriei, adevăraţi patrioţi. Aceştia s-au bazat pe sacrifiile altor ROMÂNI, morţi eroic, pe câmpul de luptă. Ei au ştiut ce înseamnă măreţia umană şi ne fac să ne simţim mândri că aparţinem acestei naţiuni.
La mulţi ani ani, ROMÂNIA !

P. S. Scriitorul Dumitru Augustin Doman ne reaminteşte, pe blogul său, că 1 Decembrie este şi ziua Republicii Centrafricane, cândva Imperiul Centrafrican, stăpânit prin teroare de Jean-Bédel Bokassa, canibalul autoproclamat împărat. Cu unul dintre fiii săi, Rogé, am fost vecin de cameră în Complexul Studenţesc Grozăveşti. O Alteţă Imperială cu obiceiuri aduse din junglă.