duminică, 10 decembrie 2017

Ce rămâne

         Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care sunt zbiri cu subalternii şi preş pentru şefi. Cu linguşeala e complicat. Îmi amintesc că în timpul liceului am stat două săptămâni la internat, unde erau condiţii de viaţă precare. Elevii din toţi anii de studiu dormeau într-o singură cameră, un adevărat grajd în care încăpeau patruzeci de băieţi. Nu puteai închide ochii din pricina diverselor activităţi în care erau prinşi studioşii, dar nici nu puteai respira, fiindcă aerul era, de fapt, un fum gros de ţigară pe care l-ai fi putut tăia nu cu cuţitul, ci cu un joagăr bine ascuţit. Te sufocai realmente. Internii făcuseră o echipă de baschet şi se tot hârjoneau pe un teren amenajat într-o sală mai mică decât dormitorul. Un elev din clasele mari, micuţ de statură, avea şi el un ideal : să ajungă în echipa care devenise între timp reprezentativă pentru liceu. Le tot întreba, cu ochii lucind de speranţă şi cu milogeală în glas, pe vedetele team-ului, doi vlăjgani chipeşi :
- Credeţi că am şanse să prind şi eu echipa?
Lunganii ăia erau nişte tipi binevoitori, dar cu piticul simţeau nevoia să fie ceva mai duri, poate fiindcă îi simţeau răutatea care îi ieşea şi prin porii pielii.
- De, nu ştiu. Să mai vedem! Mai antrenează-te!
Nu mă interesa baschetul, nu mă interesa echipa, dar într-o zi am făcut, de faţă cu toţi, o remarcă în legătură cu faptul că era un efort considerabil să te antrenezi zilnic, pentru a fi într-o formă acceptabilă în sportul cu pricina.
- Păi, cine te-ar băga, mă, pă tine în echipă? s-a schimonosit, cu venin, piticul către mine, fără nicio legătură cu conţinutul replicii mele.
I-am rânjit cu sadism. I-am spus, fără cuvinte, că îi înţeleg şi răutatea, şi frustrarea. Nu m-a pocnit. Îşi dăduse seama, putoarea, că i-aş fi întors-o, că afacerea s-ar fi putut încheia rău pentru el, fiindcă solizii săi camarazi nu i-ar fi sărit în ajutor şi ar fi încălcat regula nescrisă a oricărei asemenea comunităţi, aceea de a nu permite unui boboc să-l bată pe un veteran. Cât de reprezentativ este, pentru români, caracterul dulăului Samson, din fabula Câinele şi căţelul de Grigore Alexandrescu! Adevărul exprimat în textul ăla mi-a fost confirmat de sute şi sute de ori, de-a lungul unei vieţi de om.
Linguşeala poate fi expresia dorinţei de parvenire, a fricii sau, pur şi simplu, poate fi confundată cu o politeţe exagerată. Sigur, sunt oameni de toată mâna. Unii nu se înţeleg nici cu superiorii, nici cu cei mai jos puşi. Alţii sunt protocolari. Ideal ar fi să ne purtăm cu cordialitate şi bunăvoinţă cu oricine ne intersectăm. Am însă o simpatie secretă pentru cei care încearcă să-şi protejeze colegii sau pe cei aflaţi sub ei şi sunt mai îndrăzneţi cu şefii care încalcă regulile bunei-cuviinţe.
            Unde voiam să ajung? Că în literatură, linguşeala poate aparţine unor personaje, însă niciodată autorilor. Aţi observat că personajele negative sunt totdeauna mai vii şi mai convingătoare decât cele binecuvântate de prozatori cu toate virtuţile omeneşti? Omagiile interesate ale scriitorilor au viaţă scurtă. Literatura care rămâne este mai degrabă o negare a realităţii, deseori prin reinventare, şi chiar o bătaie de joc la adresa societăţii, a unor profesii, a unor tipuri umane. Să nu uităm că şi unele credinţe religioase au apărut ca nişte schisme în raport cu doctrina oficială. Cât de mult l-a mai batjocorit, în scris şi oral, Caragiale pe Eminescu! ( Poate de aceea, remarca un încă tânăr critic literar, a avut ulterior remuşcări şi a devenit unul dintre primii apologeţi ai poetului.) Nenea Iancu l-a parodiat cu voioşie şi pe prietenul Delavrancea. Dar e obligatoriu ca atât autorul, cât şi personajul luat peste picior să nu ia povestea personal, ceea ce nu e deloc uşor.  Când eram foarte tânăr şi terminam liceul, n-am avut nici măcar tăria de a accepta nişte adevăruri simple, legate de mine. La ultima oră de dirigenţie, diriginta noastră, neuitata Ani Şerban ( nu era ruda mea şi nu ştiu dacă mai trăieşte : ar trebui să aibă acum peste optzeci de ani), ne-a făcut câte o scurtă caracterizare şi şi ne-a dat sfaturi care să ne folosească pe viitor. În prostia mea, mă aşteptam să-mi spună că sunt un tip profund, genial, original etc. Citeam foarte mult, publicam poezii prin reviste de prestigiu şi ce altceva ar fi putut să-mi comunice? Surpriza a fost mare. În loc de elogiile visate de mine, doamna noastră, căreia îi aduc acum un omagiu foarte târziu, mi-a zis că sunt un ins prea singur, prea izolat, un neadaptat la realităţile vieţii şi că voi avea mult de suferit din această cauză. Sfatul ei era să ies mai mult în lume, să socializez, să mă implic în felurite activităţi. Parcă m-ar fi lovit cu o măciucă în moalele capului. M-am supărat pe dumneaei şi i-am purtat pică două-trei zile.
Dar a avut gura aurită. Aşa eram, aşa am fost şi aşa am rămas toată viaţa, spre paguba mea.

P.S. După instalarea noului windows, mă incomodează teribil poziţionarea caracterelor pe tastatură.

duminică, 3 decembrie 2017

Pauză

De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în gropile din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens al nimicului. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor ereditară, irevocabilă. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung, prea îndelung, toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul acrit al fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră ne dă o cinică țeapă? 
Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea cândva.
Abia am putut arunca un ochi printr-o fereastră întredeschisă. O vreme nu voi mai putea intra pe net și nici nu voi mai lucra cu computerul ăsta, care face pe prostul.

Să sperăm că ne vom reîntâlni.

Marea țeapă a speranței

* De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în pivnițele din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens malefic. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor din ce în ce mai accelerată. Savanții și cărturarii devin urangutani și cimpanzei, politicienii se metamorfozează în rinoceri și și hipopotami. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung (of, prea îndelung!) toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră de dă o cinică țeapă? 
Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul și el, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea când nu va mai fi nimic de făcut. Le veți fi făcut dumneavoastră pe toate.

Prin 1978, în mediile universitare se punea de un dicționar. Student fiind, am fost solicitat să scriu despre Constantin Fântâneru. Observați ironia soartei? Și nu insist. M-am îmbolnăvit în mod misterios, am stat opt luni în Spitalul Studențesc și n-am mai scris un rând douăzeci și cinci de ani, iar despre dicționar nu mai știu nimic. Recitindu-l pe Fântâneru, sunt uimit de prospețimea viziunii sale, de frumusețea interioară a personajului, de inovațiile sale de atunci, de influența pe care a avut-o asupra generației '30, dar și de faptul că este trecut cu vederea de mulți comentatori. Și i-a...inspirat pe mulți dintre cei care fac floarea literaturii noastre. Văd amprenta sa la Mihail Sebastian, foarte discret la Camil, la Eliade, la Ionescu, în târziul Solitarul. Mai mult decât toți cei menționați mai sus, Fântâneru are și o perspectivă poetică asupra lumii.

*„ Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini nițică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviință,
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.
Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.
Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.
Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, si de am fi tobă de carte si de erudiţie, si de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.
Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.”
(din “Primejdia mărturisirii”, de Nicolae Steinhardt, Editura"Humanitas, 2006)

*"În mai 1927 a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C. Brătianu sărbătorea cu foştii colegi 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul Liceului «Sf.Sava», Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi când au intrat în clasă Ionel I.C. Brătianu, alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «Opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am realizat aceasta în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru ca prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie!». Mi-a rămas în cap. Şi asta a spus-o în toate clasele, din cursul superior."(Şerban Milcoveanu în Adrian Majuru, " Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi", Editura Compania, Bucureşti, 2006)

duminică, 26 noiembrie 2017

Lacrimi de câine

Aproape toată lumea ia apă de băut de la fântâna boierească. Fac și eu drumul o dată sau de două ori pe săptămână. Mă duc după cursuri, așa că am la mine pâinea cumpărată de dimineață, pentru a da ceva și câinilor flămânzi pe care îi găsesc acolo. Periodic îmi fac printre ei un prieten fidel. Îmi recunoaște mașina și vine imediat la mine. După câteva săptămâni dispare și apare altul. Am și acum un asemenea amic, dar azi a lipsit de la întâlnire. Poate a sfârșit-o și el sub roțile unei mașini sau găurit de un vânător. La întoarcere opresc la farmacie, ca soția să-și ia medicamente. Rămas în mașină, zăresc un câine amărât, cu blana zdrențuită și cu burta lipită de coloana vertebrală cum intră în parc și îl traversează, amușinând prin frunzele uscate. Caută ceva de mâncare. Caută necontenit, însă nu găsește nimic, ca păsările marine ale lui Hemingway. Ies repede din mașină, îl strig și dau să mă reped la sacoșa cu pâine. Se vede treaba că nu este obișnuit să i se ofere ceva, în afară de lovituri și înjurături. Nu mă ascultă și merge înainte. Pe bicicletă apare secretarul primăriei, un bun prieten, cu care discut o vreme, fără a scăpa câinele din ochi. Animalul s-a oprit la capătul celălalt al parcului, într-o zonă încălzită de soare. Când mă despart de tovarășul meu, constat că maidanezul a dispărut. Urc în mașină și, fără mari speranțe, o iau pe fundătura din spatele primăriei. Mă gândesc că e posibil să-l revăd. Speranța mea nu e deșartă. Mă întâlnesc cu el chiar la cotitură și opresc în mijlocul străzii, incomodând o camionetă care venea din sens opus. Strig din nou câinele și văd că nici nu îndrăznește să mă privească. E slab, prăpădit și lăcrimează de frig, de foame, de umilință. Am văzut câini surâzând, dar niciodată n-am întâlnit un câine atât de amărât, care să plângă. E greu să spun ce simt. ( În drum spre priveghiul soției unui prieten văzusem, în plină noapte, un cățel cât ghemotocul mergând pe marginea drumului. Și atunci am vrut să opresc mașina și să iau animăluțul acasă. Dar NU POT, obiectiv vorbind, să adopt mai mulți câini și mai multe pisici decât am acasă.) Îi arunc pâinea și nu-i vine să creadă. O înfulecă imediat. Între timp, șoferul camionetei, care este un străin, cotește cu măiestrie și mă salută zâmbind amar, ca un semn de aprobare pentru gestul meu. 
Multă vreme nu voi avea liniște, chiar dacă voi mai căuta câinele. Ce înseamnă o firimitură într-un ocean de foame și de durere?
Dumnezeule mare, asta e viața pentru unele ființe?
În orașe sunt oameni care se prefac că adoptă câini, dar îi încarcă în dube și îi aruncă noaptea prin sate, unde sfârșesc în chinuri, de inaniție ori cu capetele sfărâmate de bâtele țăranilor. Orice s-ar spune, orășenii au un nivel superior de înțelegere a lumii. M-am convins în repetate rânduri de asta. Expulzarea câinilor din oraș este un lucru foarte grav. Aș da o lege extrem de dură pentru cei care duc animalele spre un sfârșit atât de crud. Și e atât de greu să fie sterilizate și întreținute cumva, pe cheltuiala statului sau a unor filantropi, animalele fără stăpân? Știu, creștinul Gigi Becali are chiar pasiunea de înfige furca în câinii de pripas. Dar nu e singurul om cu bani din țara asta. 

Pentru literatură, nimic nu este prea târziu. Dar pentru un autor altfel stau lucrurile. E ca în Fetița cu chibrituri. Din motive care țin de o existență mult prea chinuită, pentru mine lucrurile bune au venit prea târziu, la pachet cu evenimente, eufemistic vorbind, neplăcute. Un poet i-a arătat prima mea cărțulie unui alt fost coleg de facultate, un om inteligent și talentat pe care l-am evocat în O minte frumoasă. ”Trop tard!”, a exclamat amicul nostru. Viața lui fusese deja dată peste cap de faptul că o editură i-a refuzat un prim roman. A devenit doctor în Celine, dar n-a mai scris și n-a mai publicat ficțiune. A fost găsit mort în urmă cu câțiva ani. Poetul a murit și el și l-am portretizat, cu emoție, într-un text care îi poartă numele. Viața nu m-a lăsat să scriu ce am vrut, cum am vrut, când am vrut și cât am vrut, însă de fiecare dată când am făcut-o, m-am gândit la prietenii mei și la faptul că ei au avut încredere în mine și s-au așteptat să fac lucruri frumoase. Visam să le arăt că nu le-am trădat încrederea. Aș fi dorit ca Nino Stratan să-mi poată citi ultimele cărți pe care le voi publica și să vadă că sunt ceea ce spunea el că voi fi. Dar n-a fost să fie. Mi-e teamă că nici eu nu voi apuca să public ce am scris. Tovarășii mei s-au dus și au mai rămas doi-trei. Alaltăieri am aflat că și cel mai bun prieten din liceu e mort de câțiva ani buni. Îl caut de multă vreme pe net. El era un tip special și nici nu avea alți prieteni, în afară de mine. A suportat rigorile unei Academii de Marină, pentru a ajunge comandant de navă și pentru a avea posibilitatea de a vedea operele lui Michelangelo. Fără asta, mi-a mărturisit el, viața sa nu avea sens. Încă din vremea lui Ceaușescu îmi trimitea ilustrate din toate colțurile lumii. Apoi s-a așternut tăcerea. Îmi dau seama că nu-mi voi revedea prietenii rămași în viață și că totdeauna scriem pentru cineva, chiar dacă o facem și pentru înseninarea spiritului nostru. Dar când partenerii de dialog au dispărut, ce mai putem face?

* Unii spun că ar trebui ca scriitorii clasici să fie scoși din programa școlară. Într-adevăr, pentru un copil sunt greu de abordat limba română mai veche și grafia cu „u” acela final, care nu se citește : „voiu”, „un puiu”, „Mateiu” ( Mateiu Caragiale!) etc. Dar ce te faci când, după ce le-am citit copiilor Popa Duhu, un elev slab la învățătură a înțeles geniul lui Creangă și îmi pomenea o propoziție de câte ori avea ocazia? Secvența cu pricina era aceasta : „unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.”
Și ce spuneți de finalul acestei pagini scrise de Creangă?
Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.”  

P. S. O doamnă pe care o admir mult, fostă elevă a mea, mă anunță că acel câine este hrănit de proprietarele unui recent deschis magazin cu mâncare pentru câini și pisici. Ele s-au oferit să cumpere și medicamente, câinele fiind bolnav, iar doamna despre care vorbeam și una dintre proprietarele magazinului, studentă la medicină veterinară, îl vor trata. Mă bucur nespus de mult că sunt atâția oameni buni pe lumea asta! Azi căutasem din nou câinele, fără să-l mai găsesc.

marți, 31 octombrie 2017

Pisicile mele (text scris pentru o antologie a poetei Andrea Hedeș)


 Totul a început când fiica mea a apărut în poartă cu un pisoi tărcat care se freca afectuos de picioarele ei. O însoțea bătrâna care avea grijă de fată când noi eram plecați la școală. Pisicul era foarte stingherit și își ridica spinarea, plin de umilință, sub privirile noastre. Fusese, probabil, bătut și alungat de undeva.
— Întreabă-l pe tati dacă te primește cu pisoiu’, a îndemnat-o bătrâna pe Nicolle.
— Tatiiii! Mă primesti sî pă mine cu pisoiu’ ăsta?
Nici nu se punea problema, nici nu trebuia să mă întrebe. Am luat în brațe mica felină și am mângâiat-o.  Dacă am un adevărat cult pentru câini, simt o dragoste nesfârșită pentru căprioare, iepuri și pisici. Sunt fragilitatea întruchipată. Cu timpul, sentimental acesta copleșitor s-a extins față de tot ce este viu și respiră, indiferent că sunt șoareci, broaște sau șerpi. Din acel moment, pisicile au devenit membri cu drepturi depline în familia noastră. Bătrâna îl botezase pe motănel Gogu. Gogu a trecut prin multe perioade de cumpănă. A fost ars cu acizi sau sodă pe abdomen și l-am ținut lângă patul meu, în fața unui reșou, până s-a vindecat. Cineva i-a rupt un picior și soțul bătrânei,  un fost jandarm care folosise de multe ori pistolul în viața sa (și nu pentru a împușca iepuri!), o ținea una și bună, că trebuie să-l omorâm, fiindcă nu se mai face bine.
— Lu’ Gogu, moartea! Gata! La tocător cu el, că nu se mai face bine!
Bătrânii aceia mâncau din porcul de Crăciun, în mod curios, mai ales jumările și baba îl striga pe Gogu să-i dea friptură. Așa se face că într-o zi abia am smuls cotoiul din mâna bătrânului țicnit care ducea animăluțul la un butuc să-i taie capul, pe motiv că piciorul nu i se va vindeca. Gogu s-a întremat și mă aștepta în continuare pe acoperișul holului, cu ochii mijiți în soare. Când apăream pe poartă, se cățăra și el jos, pe vița-de-vie.  Nicolle avea câțiva ani și mergea la grădiniță. În anotimpurile reci, când venea acasă, mă anunța tristă: 
— Goguțu, țaculu' dă el („săracu' de el!”), avea ochii plini dă frig. 
Mă grăbeam să ies afară și să-l aduc pe Goguțu lângă sobă.
Apoi motanul a dispărut fără urmă.
 A urmat legendarul Tom. O pisică fătase în podul casei noastre. Împreună cu Nicolle, l-am ales pe Tom să fie al nostru, iar pe ceilalți pisoi i-am dat spre adopție. După câțiva ani, văzând că toate pisicile dăruite altor oameni erau călcate de mașini sau o duceau greu, am refuzat să mai dau cuiva vreun pisoi. Tom avea spatele și capul negru, iar burtica și botul erau de un alb imaculat. Era uriaș, frumos și liniștit. Farfuria cu carne friptă stătea pe masă, dar Tom nici nu se gândea să fure ceva. A trăit peste zece ani. Pe vremea aceea nu știam cum să tratez animăluțele și nici nu aveam în zonă un cabinet specializat. Acum funcționează, la Videle, cabinetul minunatului doctor Pantale. Lui Tom i s-au adăugat Bill, care se supăra când îl dădeai jos de pe un scaun, și Tucu, care avea o boală infecțioasă ereditară. Au murit toți trei în același an, 2007, când începusem să-mi revin din depresie. Bill a fost prins într-o cursă, pe Tucu l-a doborât o răceală, iar Tom a venit într-o zi obosit și a stat în pat șase săptămâni, fără să bea apă sau să mănânce. L-am găsit întins pe covor, când am venit de la școală. Fusese otrăvit sau îl terminaseră paraziții intestinali.
A urmat Maya. La prăvălia noastră nu se mai găsea pâine, așa că m-am dus în alt cartier. Chioșcul era închis, dar de sub el a ieșit un pisoi necăjit și înfometat, semănând cu Tom, care își ridica  stingherit spinărușa și se uita la mine. Un elev s-a oprit cu bicicleta și mi-a spus :
— Au fost mai mulți pisoi, dar îi omoară unu’  când se îmbată.
— E motănel sau pisicuță? am întrebat eu.
Băiatul lăsase bicicleta și stătea cu pisoiul în brațe.
— E pisicuță, a răspuns copilul. O luați, dom’profesor?
Ezitam. Mă temeam că soția va dezaproba gestul, cum avea să se și întâmple.
— O luați, dom’ profesor? m-a întrebat din nou copilul și atunci m-a cuprins o milă imensă față de ființa vădit subnutrită care își aștepta sentința, cu ochii țintă la mine. Am credința fermă că animalele abandonate sunt copii fără părinți.
În mașină s-a tot agitat și când a văzut că nu are pe unde să iasă, a oftat și s-a culcat pe banchetă. În treacăt fie spus, am observat că toate animalele abandonate oftează. Secretara Editurii Cartea Românească îmi spusese același lucru. O vreme a mâncat și a dormit continuu, cel mai adesea în șapca mea. Din Maya au ieșit   zeci și zeci de pisicuțe și de motani care m-au impresionat cu afectivitatea lor, dar și cu suferințele prin care au trecut.  Le cumpăr pui congelați și hrană pentru pisici și le facem supă cu carne. Când îi chem la masă, bat toaca într-un gard metalic și acoperișurile de tablă ale câtorva case încep să zuruie sub salturile pisicilor mele. Am asistat la moartea și la agonia multora dintre ele și lucrul ăsta m-a marcat puternic. Am încercat să le ajut, dar  pe aici nu se știa că injecțiile cu calciu întăresc paraziții. Am avut o pisicuță căreia i-au dispărut puișorii, dar i-a hrănit pe ai alteia până la epuizare și moarte. Le-am administrat Rombendazol, vitamine, antibiotice, dar destinul i-a pierdut pe toți. Fiecare avea numele și personalitatea sa : Mirel, Șogoru, Tigruțu, Gus, Martinică, Cumințelu, Tudorel, Șoricel, Ohi-Aurii, Gyan, Firicel, Mitea, Jim, Auraș, Jenică-Blajinică, Ionică, Ochișor, Prințesa și atâția alții. Pe aici, oamenii cresc porci și vaci și se miră că noi ne folosim o mare parte din venituri pentru a îngriji cârduri de pisici.  În ultima vară, cineva le-a pus capcane și le-a făcut dispărute pe foarte multe. Am suferit cumplit pentru fiecare dintre ele. Patru motani erau negri ca tăciunele : Gyan, Ochi-Aurii, Firicel și Jim.  În toamna trecută muncisem o lună să astup, cu spumă poliuretanică și cu vată minerală,  toate orificiile podului și să le fac culcușuri confortabile pe lângă coșurile casei. Toată iarna îi ținusem, în timpul zilei, în casă, pe un cearșaf  întins pe pat, lângă sobă, să doarmă și să se încălzească, în vreme ce eu stăteam pe un scaun și citeam.  Abia după ora unu, după miezul nopții, mă înduram să le iau în brațe și să le duc la locurile lor, în pod. Abia după aceea mă culcam și eu. Cât timp îmi rezolvasem problemele cu somnul, le țineam și noaptea în casă și mă trezeam de câte ori o pisică voia afară. Mă ridicam din pat de mai multe ori până ce toate ieșeau și intrau din nou în casă. Peste ani, din cauza insomniei, n-am mai putut să le bag decât ziua în camera mea. Încă am destul de mulți, băieți și fete, și mă confrunt cu un fenomen care mă copleșește. Pisicile au ajuns să fete de patru ori pe an, lucru de neimaginat pe vremuri. Am avut și douăzeci și cinci de animăluțe. L-am „tăiat” pe Creangă, vorba unui amic. Recent, fiica mea a găsit o soluție pentru a le steriliza, dar au intervenit evenimente care m-au pus în imposibilitatea de a face acel lucru atât de util.
Anul trecut a început o adevărată Apocalipsă a pisicilor mele. Mai întâi s-a îmbolnăvit Tigruțul și a fost nevoie să-l tratez. Am învățat, cu acest prilej, multe lucruri utile despre bolile pisicilor. Apoi Tudorel mi-a fost furat de cineva. Avea un căpșor luminos și dulce, iar blana avea diferite nuanțe de gri. Era cel mai frumos pisic pe care l-am avut și mai fusese răpit de două ori. Așa e pe aici : se fură orice, de la gunoiul de grajd, la pisici și cai.
Pe urmă, Gus a fost rănit grav de niște câini. L-am salvat cu vitamine. Firicel era un motănel negru, de aproape trei ani, negru ca pana corbului. Era blând și curajos, nu fugea de străini, nu se ferea de nimeni - era un chin să scot mașina din curte! - și avea cel mai înduioșător glăscior atunci când cerea mâncare.  Era inocența întruchipată. Într-o dimineață a fost văzut zăcând în drum, cu capul sfărâmat de o mașină. Când am ajuns acolo, mai era doar sângele care acoperea o bună parte din asfalt. Sunt șoferi care vânează câini și pisici, mai ales dacă animăluțele sunt negre. Ce satisfacții demne de un om!
La un an după ce au dispărut Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, l-am găsit mort pe Mielușel.
 Era un motan tărcat, mic și greu, ca un iepure de câmp, bine hrănit. În copilăria mea așa erau toate pisicile. Mai târziu au apărut, în ținut, felinele cu blană neagră, pătată cu alb.
       Când era mic, Mielușel a dispărut două zile și am lăcrimat pentru el. Când a reapărut la geam, inocent și flămând, l-am răsfățat cu un cârnat prăjit. De atunci știam când vrea să-i dau ceva bun. Mă privea cu blândețe și cu o anumită lumină în ochi, apoi își îndrepta capul către bucătărie. Între timp, familia de pisici s-a mărit, iar Mielușel a ajuns veteran. Avea șapte ani și a început să-i prigonească sistematic pe Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, motani mai tineri, iar aceștia au dispărut pe rând. În urmă cu doi ani am vrut să-l dau pe Mielușel spre adopție unei fetițe, mare iubitoare de pisici. Am mers să-l ducem cu mașina și soția ținea motănelul într-o sacoșă, însă îi scosese capul afară. Când am oprit mașina și am deschis ușa, Mielușel a rupt sacoșa și a fugit. L-am descoperit în șanț, în dreptul mașinii. De teamă, avea botul și urechile indigo. Pe urmă a traversat drumul și s-a ascuns în grămada de lemne din curtea fetei. Aceasta l-a observat și mi-a spus că lungea ”urechiușile” când îl strigam. N-a fost chip să mai iasă. La școală, eleva mi-a spus că nu mai era nici în lemnele ei. O săptămână încheiată l-am căutat prin împrejurimi. Am luat la cercetat albia râului, care era o junglă de nepătruns și l-am strigat vreo trei zile pe la dispensarul veterinar, însă totul a fost în zadar. În fiecare după-amiază ploua torențial, tuna și fulgera. Lunea următoare l-am găsit la ușă, bolnav și slăbit. Cum trecuse râul? Cum răzbise prin hățișurile de arbori și de arbuști, de case și de grădini? Era un mister. I-am dat antibiotice, vitamine și l-am hrănit. Și-a revenit repede și a reînceput să-i bată din nou pe ceilalți motani. Am zis că nu-l mai dau totuși nimănui. Fetiței i-am dat două pisicuțe gemene, cărora le-a mers de minune în noul cămin.  Mielușel a avut mai multe necazuri. I-a puroiat o rană la gât și l-am tratat cu succes. Apoi a fost împușcat în creștet și infecția îi cuprinsese tot capul. L-am salvat și atunci. Mielușel dispărea câte o săptămână, dar se întorcea mereu la casa lui. Ultima dată a lipsit mai mult și s-a întors într-o stare jalnică. Nu mânca, nu bea apă, dar stătea lângă farfurioară, muindu-și limba din când în când. Aveam eu însumi gripă și am plecat să-i iau vitamine după două zile. Când m-am întors, ceruse afară și dispăruse.
L-am așteptat și l-am strigat o lună. Apoi am descoperit că pisicile nu se mai culcă în adăpostul construit de mine în podul casei. Am urcat să văd care e motivul. Mielușel zăcea inert, lângă o cadă nouă, nefolosită. Avea furnici în gură și m-a înduioșat peste măsură. Foarte tulburat, am reușit să-l cobor și să-l îngrop sub nucul cel mare, răsărit chiar în anul în care s-a născut Nicolle. Alături de Mielușel se odihnesc pentru vecie Mirel, Tucu și Tom.
  


sâmbătă, 28 octombrie 2017

Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea, la o nouă ediție

A apărut ediția a doua a monumentalei lucrări Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea (Editura Aius, Craiova, 2017). E impresionantă: 791 de pagini, 11255 de referințe. Și mă izbește un lucru : în linii mari, Marin Preda a fost un scriitor și un om norocos. A fost mereu în lumina reflectoarelor, elogiat, invidiat, iubit, editat, citit, recompensat cu bani mulți, funcții și case boierești. Care au fost atuurile sale? 1. Talentul literar indiscutabil. 2. Un instinct de supraviețuitor și o diplomație țărănească eficientă, de câștigător. Scriitorii mai vârstnici nu l-au ajutat. Sadoveanu, care l-a încurajat doar pe Labiș, ar fi spus că teleormăneanul a sălbăticit limba. Arghezi cred că nici nu știa cine era Preda. L-au sprijinit însă enorm Paul Georgescu și Aurora Cornu, prin sfaturi pline de înțelepciune. Mă gândesc la câteva lucruri. Instinctul artistic este esențial în realizarea unei opere. Pe vremea lui Preda era important și în afirmarea unui autor. Preda avea studii de învățător, dar clasicii de azi sunt tobă de carte și doctori în diferite domenii. Poate greșesc, însă respectul exagerat pentru creațiile unor scriitori se datorează acum mai puțin valorii literare și mai mult nivelului intelectual al autorilor. Sunt scriitori care se lasă purtați de talent, ca de curentul unei ape mari. Dacă au și cultură, rezultatele sunt mărețe. La alții talentul și inteligența merg în același ritm și rezultă cărți de același calibru. În fine, există scriitori mai mult inteligenți decât talentați și atunci intrăm într-un straniu impas. Dacă ei reușesc să-și transforme istețimea în inteligență artistică, obțin rezultate notabile și, cum au relații bine plasate și se descurcă minunat în plan social, ajung în manuale și devin oamenii momentului. Dar nu e sigur că volumele acestora din urmă vor rezista în timp. În fine, voi scrie mai pe larg despre carțile lui Stan V. Cristea, care a adus idei și informații noi, fundamentale, în toate volumele pe care i le-a dedicat conjudețeanului său. Fiindcă acesta este ultima fațetă a norocului lui Preda : a beneficiat de devotamentul unui eminent și neobosit specialist care i-a consemnat fiecare cuvânt scris/rostit, fiecare rând caligrafiat despre el. Apropo, Eugen Simion este lider absolut al referințelor despre Preda, citat de peste o mie de ori!
Iată o mostră care probează intuiția artistică al lui Preda, care l-a cam părăsit în unele cărți, cum ar fi Delirul : ”Opera de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în el pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.” 
Nicăieri n-am găsit o explicație mai plauzibilă pentru faptul că îi prefer pe Cehov și pe Gogol lui Lev Tolstoi.
Și încă un citat reprodus de autorul opului: „Cărțile care sunt bune de la cap la coadă continuă să ni se pară niște miracole tot atât de mari ca și lumea însăși. Pentru că, într-adevăr, autorii unor astfel de cărți dețin secretul de surprinde și de a eterniza un moment din viața unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret și toate marile cărți sunt misterioase.”
Impunătoarele, exhaustivele lucrări ale lui Stan V. Cristea despre Marin Preda sunt indispensabile pentru viitoarele studii despre marele prozator.

luni, 23 octombrie 2017

Orientul luminat și limitele umane

Oamenii care levitează, merg pe apă, discută familiar cu spiritele morţilor, fac demonstraţii de pirokinezie, telekinezie şi telepatie, opresc gloanţele cu mâna şi aruncă, în luptă, cu sfere de foc sunt uluitoare realităţi. Am recitit cartea Magul din Java de  Kosta Danaos, dăruită de prietenul Manuel Angelescu. Autorul este un grec care a văzut filmul documentar Inelul de foc, în care un Maestru Nei Kung, acupuncturist, generează curent electric, vindecându-l pe cameraman de o infecţie la ochi, apoi dă foc unui ziar cu o flacără care îi iese din mână. Dintre cei care l-au căutat pe Maestrul John Chang, el a acceptat numai cinci occidentali printre elevii săi. Kosta Danaos este al doilea dintre ei.
Magul din Java este povestea uceniciei lui Kosta alături de John Chang şi, în acelaşi timp, istoria disciplinei Mo-Pai, care, în ultimii 2000 de ani, şi-a ţinut secrete învăţăturile. Din relatarea întâlnirilor cu Chang se desprind numeroase idei filosofice, religioase şi morale. Chang îşi povesteşte el însuşi ucenicia la Maestrul Liao Tsun Tong, care, la rândul lui,  a fost elevul Maestrului Pai Lok Nen. Pregătirea se desfăşoară pe mai multe niveluri şi constă în stocarea şi utilizarea energiilor yang şi yin, definite foarte bine în relaţie una cu cealaltă. La început se înmagazinează energie yang, apoi yin şi acestea sunt reunite. Din interacţiunea lor, bine controlată prin exerciţii, rezultă energii incalculabile şi de neimaginat pentru noi, occidentalii. Maeştrii despre care vorbesc au devenit nemuritori, fiindcă după moarte reuşesc să-şi ia cu ei tot yang-ul, adică toate atributele umane. În mod cert, de la nivelul treizeci în sus, practicanţii de Nei Kung devin nemuritori. Ca şi Hristos, care i s-a înfăţişat lui Toma Necredinciosul, ei reuşesc să-şi recompună trupul şi după moarte şi să apară în faţa ucenicilor, în carne şi oase, la mulţi ani după moarte. În istoria Chinei, doi înţelepţi au ajuns până la nivelul şaptezecu şi doi, ultimul, când sunt activate toate chakrele, iar cea din vârful capului înfloreşte. Aceştia sunt Iluminaţii. De la nivelul patru în sus, iniţiatul îşi dublează puterea cu fiecare treaptă urcată. E uşor, pentru el, să arunce fulgere din palmă, precum Jupiter, zeul grecilor. Poate că făpturile fantastice de pe Olimp nu ţin deloc de imaginaţie. Dacă alchimiştii europeni caută nemurirea într-un elixir al vieţii veşnice, chinezii o găsesc în forţa interioară, incomparabilă, a omului, dobândită prin zeci de ani de exerciţii spirituale.
Cartea abundă în scene incredibile, când John îşi arată o parte din puterile sale fabuoase şi cu keris-uri, un fel de pumnale vechi de sute de ani, încărcate spiritual şi înzestrate cu conştiinţă. Obiectele, care îi protejează pe membrii familiei în orice împrejurare, sunt scoase periodic, curăţate cu suc de lămâie, hrănite cu fumul unor beţişoare aromate şi unse cu ulei aromat. Când familia e în pericol, keris-urile zăngăne în teci. Unul dintre ele a salvat viaţa copiilor familiei respective, când aceştia au avut un grav accident rutier şi maşina s-a făcut fărâme.
Multe idei sunt identice cu cele susţinute şi de Hristos. Alteră se referă la altceva. Iată câteva.
1Dumnezeu există şi viaţa nu a apărut întâmplător pe Pământ. Maestrul Chang ajunge la această concluzie fără să fi fost instruit de nimeni. Pământul are patru miliarde de ani, iar pentru apariţia întâmplătoare a unei simple bacterii ar fi nevoie de patruzeci de miliarde de ani ! Fenomenul vieţii este ordonat şi dirijat de o Conştiinţă Superioară. După ce-şi abandonează doi ani familia şi trăieşte în sălbăticie şi meditaţie, Chang are un dialog foarte instructiv cu Dumnezeu, care îi vorbeşte. La unele întrebări, El îi răspunde, la altele nu. Una dintre curiozităţile lui Chang este dacă vânătoare este o preocupare acceptabilă, iar Dumnezeu îi spune cu glas tunător, ca şi lui Moise, că vânătoarea este admisă numai în situaţiile de supravieţuire. Vânătoarea practicată ca sport este un mare păcat, care atârnă greu în karmă, fiindcă natura aparţine lui Dumnezeu. Totuşi Chang nu e sigur dacă Dumnezeu sau un spirit foarte puternic i-a vorbit. Când cere o dovadă a existenţei Divinităţii, o stea se desprinde de pe cer şi cade în flăcări, la picioarele lui Chang, făcând un crater. Desigur, unii cititori, puţini, vor râde şi îl vor cataloga pe autor drept un nebun care crede ce-i spune alt nebun, dar aceştia sunt cei care înţeleg cel mai puţin din ce se întâmplă în viaţa lor.
2Karma este o realitate. Tot ce ţi se întâmplă trebuia să ţi se întâmple şi trebuie să accepţi ce ţi se dă ca pe un dar. Inclusiv nenorocirile.Tot ce facem şi gândim influenţează evoluţia noastră ulterioară. Ne dictăm singuri viaţa ulterioară, în bine sau în rău. Chiar şi blestemele se întorc la noi ca un bumerang. Primim ce ni se cuvine, fiecare pasăre pe limba şi pe fapta ei piere sau evoluează în bine. Dumnezeu intervine prea puţin - avem libertatea de a ne nenoroci ! -, stabilind data naşterii şi a morţii.
3. Imediat după moarte intrăm în două unde magnetice : una albă, unde ţi se îndeplinesc dorinţele, alta neagră, unde domnesc furia, frustrarea, impulsurile de răzbunare şi unde spiritele nu primesc nimic din ceea ce solicită. Aceste zone ar putea fi asociate, la rigoare, cu Paradisul şi Infernul, dar staţionarea spiritelor în ele este temporară.
4. Sensul vieţii noastre este să facem bine, să iertăm, să nu ne răzbună şi să nu strângem averi materiale. Altminteri, karma ne îngroapă destinul. La debutul iniţierii, Maeştrilor li se cere promisiunea - e ca un jurământ sacru - că nu-şi vor folosi puterea pentru a face rău. Maeştrii respectivi au puteri nelimitate în comparaţie cu un om obişnuit, dar duc o viaţă modestă. O vreme, Chang nu are hrană pentru familia sa şi mănâncă la două zile. Iniţiaţii tratează mii de pacienţi, unii foarte bogaţi, dar nu acceptă niciun ban din partea acestora.
5. Chi-ul, fluxul vital, este esenţa vieţii.
6Chang descoperă, pe cont propriu, că reîncarnarea este, de asemenea, o evidenţă. Dumnezeu este drept şi nu oferă o unică viaţă deopotrivă unui handicapat şi unui ins sortit să fie fericit. Abia după depăşirea unui anumit nivel, spiritul scapă de lanţurile reîncarnării.
7. Spiritele Superioare ne veghează şi ne înregistrează existenţa, făcând karma să-şi urmeze cursul. Spiritele obişnuite percep în special mirosurile lumii în care trăim. De aici utilizarea tămâiei şi a beţişoarelor parfumate.
8. Timpul are altă durată pentru spirite. În lumea lor, un an pământesc echivalează cu o zi.
Şi câte şi mai câte minunăţii nu conţine volumul lui Kosta Danaos !

P.S. Kosta Danaos este de formaţie inginer. El reprezenta tipul uman dominat de scepticism. Altfel spus, nu credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar ceea ce a văzut cu ochii lui în Java l-a convertit definitiv la o anumită formă de taoism.
     

Suntem conectați

 Suntem conectați. Câmpurile noastre biomagnetice se intersectează, indiferent de distanța pe care o punem între noi. Ceea ce gândim, facem ori spunem îi afectează pe cei din jur.  De aceea când scrii ceva și peste umărul tău privesc răspândaci de bălegar, gata să dea alarma pentru contestatarii născuți cu paraponul în sânge, ai anumite rețineri. De pildă, comportamentul unor mari oameni este modificat de dezaprobarea troglodiților cu diplome universitare. Dacă ați citit texte scrise de Freud și Jung, ați observat că ei au moduri diferite de argumentare. În esență, Freud și Jung sunt eseiști, chiar dacă fundamental au statutul de medici și de oameni de știință. Ideile lor, mai mult decât revoluționare, nu se bazează pe radiografii, analize etc., fiindcă medicina nu avea, pe vremea aceea, aparatură performantă. Observația, intuiția și raționamentele îi conduc însă la adevăruri incontestabile. Nimic nu era obișnuit la Freud, scrie Jung când îi face portretul mentorului său. Totuși, Freud afișează o cuceritoare modestie. Scrie în repetate rânduri : ”Dacă ceea ce face autorul acestor rânduri este recunoscută ca activitate științifică...”Un deschizător de drumuri are nevoie de aprobarea unor oameni inteligenți și e nevoit să-și ia măsuri de precauție dacă are în preajmă ignoranți care bat tobele conflictului. Nu întâmplător vienezul ținea foarte mult la opinia discipolului său elvețian. Demonstrațiile lui Freud sunt aplicate și impecabil argumentate. Scrierile sale au o tentă pedagogică, de inițiere. El își cucerește concluziile pas cu pas, ca și când ar urca spre un vârf de munte. Prin țesătura afirmațiilor sale nu scapă nimic : orice gol logic este exclus. O eroare să fi făcut, că defăimătorii atât ar fi așteptat! I-ar fi sărit în spinare și ar fi încercat să-l discrediteze. Dimpotrivă, Jung are un stil sintetic, cu multe imagini și cu episoade narative care fac textele sale extrem de agreabile. Lucrurile s-au așezat deja și autorului nu pare să-i pese de părerea ignarilor. Trebuie să ai multă încredere în tine însuți, ca să procedezi așa, însă poți eșua ușor în amatorism. Ceea ce nu e cazul lui Jung, un geniu permanent inspirat.
 Suntem conectați sub toate aspectele. În facultate aveam un coleg căruia i se năzărise să fie gelos pe Marin Preda, care își trăsese o amantă tânără și frumoasă, o poetesă care tocmai publicase, la Cartea Românească, un excepțional volum de poeme. Tânărul nu discutase niciodată cu Preda și n-o cunoștea pe muză, dar era revoltat. ”De ce, măi, bătrânelule, să se culce ea cu un boșorog și nu se uită la mine, care sunt, uite, tânăr și frumos?” Către sfârșitul vieții, Hemingway avea obsesia (deloc neîntemeiată!) că este urmărit de serviciile secrete americane. Încă din tinerețe, Nino Stratan îmi cita obsesiv un vers din Nichita Stănescu, care conținea și construcția ”sunt conectat cu uriașii”. ”Bătrâne, îmi spunea Nino, știi că atunci când mă gândesc că Partidul Comunist este o nenorocire, aud bătăi puternice în ușă? Ies și văd că nu e nimeni. Mă gândesc că Nicolae Ceaușescu e un dictator nemilos și imediat aud bubuituri în tavan și în pereți : bum-bum-bum!” Această conectare l-a dus pe prietenul meu la spital. După ce a ieșit, ne plimbam împreună prin Cișmigiu. ” Bătrâne, eram în holul spitalului și mă uitam la televizorLa un moment dat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apărut pe ecran, îmbrăcat în negru, și a anunțat moartea unui tânăr și talentat poet. Vorbea despre mine, bătrâne!” Apoi mi-a mai zis : ” Știi că am verificat chestia cu conectarea? Stăteam, ca și acum, pe o bancă din curtea spitalului. La un moment dat, am privit un loc de pe potecă, aflat la vreo zece metri de mine și mi-am zis : cine va trece pe acolo se va împiedica. N-ai să crezi, bătrâne, dar în decurs de câteva minute s-au împiedicat, gata să cadă, trei inși!”
 Ulterior, Nichita a spus că ”suntem conectați să iubim, să fim iubiți și să aparținem cuiva”. Îmi place să cred că suntem conectați întru iubire. Câmpurile informaționale negative nu duc doar la distrugerea unor minți luminate, ci și la falimentul unei lumi. Cei care fac rău altora se distrug pe ei înșiși, fiindcă suntem un întreg inseparabil.

duminică, 15 octombrie 2017

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, maniac, paranoic, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit. Ceea ce, la drept vorbind, e cam același lucru.

duminică, 1 octombrie 2017

O cronică a lui Horia Gârbea la „Supraveghetorul și alte povestiri”

Horia Gârbea 
Duhoarea Daciei milenare
În proza contemporană, Șerban Tomșa ocupă un loc important, dobândit cu romanele sale (Biblioteca lui Noe, Ghețarul, Călugărul Negru). El este și un blogger literar activ și inspirat situat, în clasamentele genului, mai sus decât multe publicații culturale cu apariție constantă. Unele dintre prozele scurte din recentul său volum, Supraveghetorul și alte povestiri (Editura Tracus Arte), au fost postate anterior pe blogul „Colivii pentru idei“ iar una am avut plăcerea s-o public în recenta antologie 1312 sirene – proză românească din deceniul doi, pe care am îngrijit-o la Editura Neuma. Povestirile lui Șerban Tomșa, unele cu caracter memorialistic, precum și Portrete în mișcare, secțiune aparte, formează o casetă cu bijuterii cu nimic mai puțin strălucitoare decât nuvela Supraveghetorul care deschide volumul. Așa de pildă, cu toate că are datele unei secvențe autobiografice și e aproape sigur că nucleul său este o întâmplare reală, Ninge la Iasnaia Poliana, o schiță de trei pagini, este infuzată de straniu și fantastic, ridică un „moment“ (în sensul caragialian) banal la o putere cu multe cifre. O nestemată mică și strălucitoare! Un astfel de text, și sunt mai multe în volum, înmoaie proza scurtă de tip Kafka sau Daniil Harms într-un elixir de tandrețe care-i schimbă radical gustul. Aceste istorii sunt insolite fără a fi „crude“, precum intitula unele dintre ale sale contele Villiers de L’Isle-Adam. Dacă l-am putea imagina pe acel precursor al simbolismului mutat cu aristocrația lui cu tot într-un mediu moromețian, el ar purta probabil numele lui Șerban Tomșa. Prea puțin cunoscut unui public care, într-un segment al lui cel puțin, ar merita să se bucure de talentul său mare și foarte special, Șerban Tomșa are o fascinație a literaturii, a cuvântului și frazei care contaminează cititorul. Interesante prin temă, textele prozatorului au acea amprentă stilistică personală care le face inimitabile. Nu mai puțin, marca prozei lui Tomșa este o cutezanță a imaginației și a adâncirii bruște, când este cazul, în lirism. Nuvela Supraveghetorul este și ea țâșnită dintr-o imaginație bogată și fertilă. În rezumat – nefiind altfel ușor de povestit și trăind din rafinamente sintactice, dincolo de acțiune – textul este o „poveste“ a retragerii aureliene din Dacia. Este vorba despre un tărâm al delațiunii și ticăloșiei la care se dedau atât ocupanții (foști) cât și oamenii pământului, din amestecul cărora, ne spune o variantă a istoriei, ar fi ieșit ce-a ieșit. E o comedie, o parodie a „micii istorii“ de bârfe și trădări multiplicate grotesc. Personajele își scriu (denunțuri) cu voluptate și înjură cu meșteșug. Când le vine bine să ucidă și să facă alte nelegiuiri, o fac cu exces și bucurie. „Nelegiuiri“ e însă un cuvânt cu totul impropriu întrun ținut în care nu există nicio legiuire. Tradițiile locului, confuze, violente și ticăloase, se combină ideal cu o administrație vagă și delăsătoare a unui ocupant crepuscular și depășit de situație. Desigur, o alegorie pentru timpuri ce au venit după aproape 2000 de ani și pe care le trăim acum, scăldați în aceeași confuzie. „Aici nu formele și culorile te fac prizonier, ca în Grecia, ci mirosurile și palavrele. Duhorile te doboară cum treci podul lui Apolodor.“ Rapoartele turnătorilor se adună cu grămada. Dacii arătoși și deștepți sânt aruncați în sulițe, ca soli către Zamolxis, ca să rămână doar nevolnicii, mai ușor de strunit. Compatrioții lui Decebal, dar și romanii, se înjură des și cu schepsis: Fura-ne-ar hoții lupii din păduri, Râdea-v-ar copiii cu bucile curului, Așa și pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis, Pișa-s-ar pe tine Hercules. Alegorie hazlie și tristă deopotrivă, Supraveghetorul este o proză de maxim rafinament. Așa și pe dincolo să le facă Zamolxis urmașilor Daciei milenare, dacă Șerban Tomșa nu e un prozator dintre cei mai talentați din câți avem.
 (Luceafărul de dimineață, nr. 8, 2017)

 P.S. Îi mulțumesc strălucitorului și polivalentului scriitor Horia Gârbea pentru minunata cronică pe care mi-a dedicat-o.

luni, 25 septembrie 2017

Acum și în ceasul morții noastre...

Nu-mi dădeam seama de ce aș fi vrut să mai scriu despre moartea tatălui meu. Aseară ideea a țășnit din inconștientul meu și m-a luminat : orice s-ar spune, moartea este, ca și bătrânețea, umilitoare. Sigur, nu trebuie să-l întrebăm pe Dumnezeu DE CE. Ne va da încă o palmă sau ne va trimite răspunsuri în inconștientul nostru sau prin revelații. Dintr-un anumit punct de vedere, moartea este ultima lecție de viață care ni se dă. Mi se va spune că este umilitoare pentru cei vanitoși. În realitate, e umilitoare și pentru cei curați și pentru păcătoși. Dar și mai grav este că e greu să găsești calea de a trăi mult și fericit și de a nu fi umilit de dezastrul biologic căruia îi cazi pradă, într-un final al neputinței. Căci tristă este atât moartea unui tânăr, cât și a unui bătrân, indiferent de considerentele spirituale pe care ni le pot oferi teologii.
Aș fi vrut să mor înaintea tuturor prietenilor și înaintea tuturor membrilor familiei. Mi se va replica, logic, că dau dovadă de egoism. Un prieten, poet talentat pe care am uitat, din nefericire, să-l introduc la secțiunea de memorialistică a ultimei mele cărți, mi-a zis că ar trebui să trăiesc mai mult decât tovarășii mei de viață, pentru a apuca să scriu despre toți. Dacă l-aș fi aprobat, tot egoist aș fi rămas. În ideile urmărite ni se văd limitele de viețuitoare care se târăsc într-o perpetuă și jalnică supraviețuire. E o altă umilință.
Aș fi vrut să fac multe lucruri cu tatăl meu. Să petrecem împreună un ultim Crăciun, să vedem un meci în care joacă Lionel Messi, să stăm și să pălăvrăgim sub foișorul pe care mi l-am construit în curte. Cel mai mult mi-aș fi dorit să-i arăt porțiunea din râul Jirnov, unde îmi petreceam după-amiezile de vară, din copilărie până, fix, în 1987. Dar n-a fost să fie. Tata s-a uscat încet-încet, ca un copac din curtea casei. Chiar și mama a remarcat asta. Am încercat să-i lungesc viața. Am reușit să-i mai dau trei zile. Cu o seară înainte de a muri, a redevenit lucid, a vorbit și s-a uitat la televizor. Am avut trei seri în care am sperat că va mai trăi măcar un an. Am insistat, ca și doctorul meu, să-l tratăm în continuare. N-am găsit pe nimeni care să aibă curajul de a-i administra niște perfuzii cu aminoacizi, iar cei din jurul meu au fost de părere că doar îi vom prelungi agonia. Aș fi vrut să pot face mai mult. Trei zile înseamnă prea puțin. Voiam mai multe. Erau ale lui. Erau ale noastre.
A fost umilitor pentru Alexandru cel Mare, Einstein și Napoleon să devină niște stârvuri. Cel mai important dintre ei, Einstein, n-a fost scutit nici de mizeriile bătrâneții. Dar cum se justifică toate acestea pentru un om care a trăit ca un miel supus, la cheremul tuturor? Nu mă împac cu gândul că trupul Părintelui Arsenie Boca a fost atins de gura flămândă a pământului și că starețul Zosima emana un evident miros de cadavru. Și nu mă liniștește nici faptul că tatăl meu a murit zâmbind, în timp ce se reîntâlnea cu fratele său, mort încă din copilărie.

joi, 7 septembrie 2017

Reîntâlnirea cu Juan Rulfo și deschiderea către cer

Recitirea lui Juan Rulfo ( Câmpia în flăcări, București, RAO, 2006) a fost, pentru mine, o întâlnire neașteptată cu propriul destin. Aceeași lume de umbre nefericite, uscată și seacă, cufundată în țărână fierbinte și surprinsă într-o noapte fără sfârșit. Aceeași sărăcie lucie, cu garduri din mărăcini și colibe de lut, învelite cu paie și cu ferestre minuscule și oarbe. Aceeași societate în care unii au totul, iar alții, doar viața pe care și-o pierd la orice capriciu al celor puternici. Oamenii trăiesc la limita supraviețuirii și orbecăie, aproape adormiți, pe poteci fără sfârșit. În Pedro Paramo, morții vorbesc cu viii, se amestecă între ei și nu mai știi dacă te afli pe lumea aievea sau pe cea de dincolo. Cred că Rulfo și Manuel Scorza au reușit să împace realismul crud cu cel magic, ceea ce  au izbutit, și  la noi, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și, firește, Mircea Eliade. Pentru mine, lectura lui Juan Rulfo este o privire în oglindă : mă văd pe mine, copilul și scriitorul. Și eu am trecut prin noaptea aceea fără sfârșit și risc să nu mai ies ( uneori îmi scriam temele pe fereastră, la lumina lunii), și eu am simțit înțepăturile spinilor și durerea inconfundabilă a umilinței. Diferă doar umanitatea, mai sumbră la Rulfo, mai blândă în realitatea copilăriei mele. Care este, de fapt, problema? Și mă refer doar la proză, fiindcă la poezie stăm bine, dar suntem ignorați, pentru că nu știm să ne vindem marfa : avem mai mulți poeți demni de Nobel, cum am repetat până la obsesie. Cum au reușit sud-americanii să ajungă la o recunoaștere universală, mergând pe specificul existenței lor în lume? Pe un specific apăsat ( pitoresc, oralitate, dialect, realism crud) mergem și noi, când nu ieșim la înaintare cu scriitura desăvârșită, în pagini sufocate de descrieri luxuriante și aglomerări de obiecte, ca în proza lui Eminescu.  Dar nu rezonăm deloc în alte culturi. Am atins și noi universalitatea în câteva rânduri, cu Ion al lui Rebreanu, cu Cimitirul Buna-Vestire, cu Bănulescu, cu Lumea în două zile, Manualul întâmplărilor, poate cu Moromete, cu schițele lui Caragiale, dar și cu D-ale carnavalului , Steaua fără nume, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă și deloc cu O scrisoare pierdută, pe care se bate atâta monedă. Comicul nostru este facil și local, mergând pe anecdotic și neavând anvergura și senzualitatea monstruoasă a lui Rabelais ori John Kennedy Toole. Cu drama stăm mai prost, fiindcă în afară de realism, promovăm scriitura impecabilă, pe fondul unor experiențe strict personale. Talentul și stilul trebuie să se transforme într-o viziune personală asupra lumii, cum spunea un prieten de pe Facebook, și să atingă teme sau mituri cu rezonanță în inconștientul colectiv.  Așa se întâmplă la Rulfo, la Marquez, la Manuel Scorza, ca să nu mai vorbesc de Joyce și de Faulkner. Scriitura e suficientă în povestiri ( Hemingway!), dar romanul fără o viziune puternică și originală e zero. Iarăși, viziunea lipsită de epic este curat lirism!  La nevoie, un mare scriitor își inventează propriile mituri.( Iar miturile, temele și motivele literare au nevoie de personaje.) La Rebreanu e Posesia, La Rulfo și Scorza sunt Revolta și Lupta,  la Aldulescu e Supraviețuirea cinică și mizeră, la Arghezi e Zădărnicia comică,  în Faulkner e toată Biblia, cu accente de tragedie greacă, după cum bine au remarcat francezii, la Preda e Dispariția unei lumi ( ca în Ghepardul lui Lampedusa), la Caragiale e Prostia fudulă și, atenție, inofensivă ( criminală e doar în 1 Aprilie), la Țoiu e Însoțitorul și Cronicarul, cel care consemnează totul și toarnă la Dumnezeu sau la Cezar etc. Până și în crimele din cărțile lui Raymond Chandler se întrevăd niște motive literare modelate de inconștientul omenesc! Și câte teme și mituri sunt în opera lui Bănulescu! Sigur, prozatorul trebuie să aibă atâta abilitate încânt să dizolve motivele și miturile în detalii pline de viață. Și mai e ceva. Va trebui să acceptăm ideea că deschiderea către fantastic/straniu/magic și către inconștientul colectiv ne va da o șansă în plus de a fi recunoscuți pe plan internațional. În mod cert, Bănulescu e un scriitor de nivel universal.  Și de ce răsuflăm ușurați și ne spunem că Preda nu e un scriitor primitiv, după ce parcurgem Amiază de vară și Scrieri de tinerețe? De ce, dintre toate romanele lui Aldulescu, care are viziunea sa, prefer Prooricii Ierusalimului și Îngerul încălecat, unde personajul principal se comportă ca un demon priapic, regresând, ca și partenerele sale, către regnul animalier?

  Este evident că textul de mai sus este pro domo.  Pentru un prozator, esențiale sunt stilul transformat în viziune, personajele și temele abordate. Asta am încercat în Ghețarul ( ratarea, complexul Leonardo da Vinci, de a nu termina nimic, din spaima față de sfârșit ) și în Călugărul Negru, unde sunt mai multe elemente asupra cărora se pot pronunța specialiștii.

P.S. După reacții, pare-se că textul meu a supărat destulă lume, deși inteligența ar trebui să excludă vanitatea și intoleranța. Fiindcă m-am adresat unor oameni deștepți, capabili să reflecteze asupra unor lucruri care le-au scăpat. 
        

miercuri, 6 septembrie 2017

Paradisul tatălui meu

Tatăl meu s-a stins pe 26 august, la ora nouăsprezece. Am fost martorul ultimelor sale clipe de viață și nu mai dau doi bani pe zbuciumul oamenilor pentru mărunțișuri care sunt atât de străine de misiunea noastră, încredințată de Dumnezeu. Am văzut cum spiritul părăsește trupul și trece treptat dincolo, cum membrii dispăruți ai familiei celui care pleacă îl așteaptă, iar viitorul mort îi identifică și le spune pe nume, arătând spre ei cu mâna dreaptă, ca în primii ani ai copilăriei : mama, tata, Ion. Ion a fost fratele tatei, decedat în copilărie.
   Până acum nu l-am visat pe tata. Ar fi putut să-mi apară în astral și să-mi arate încă o dată zăpada, așa cum tatăl lui Aureliano Buendia i-a arătat într-o zi fiului său gheața. Cred că nu împlinisem un an, eram înfășat și așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.
Dar n-ar mai fi putut să mă încălzească din nou, ca atunci când mă ținea într-o mână, ca pe o păpușă,  în fața cuptorului din focarul tradițional amenajat în partea din spate a casei bunicului. Într-o noapte de iarnă, puști fiind, m-am trezit înfrigurat și m-am urcat pe pieptul său, sub plapumă, și m-am încălzit ca pe o sobă caldă.
N-ar mai fi putut să elibereze câinele legat, fiindcă nu tolera captivitatea animalelor, așa cum nici eu n-o fac și nu suport să văd păsări în colivii și cai înhămați la căruțe și trăgând poveri.
N-ar mai fi putut să-mi aducă tot felul de jucării de care se minunau tovarășii mei din copilărie : sfârleze, lanterne, jocuri de cuburi. Toate mingile colorate, cu care încingeam meciuri disputate pe viață și pe moarte, erau ale mele. Deși foarte sărac, am fost primul pui de țăran din școală,  care a avut un pix ( cehoslovac!) și un creion chinezesc, cu gumă în capăt și cu imagini colorate pe suprafața-i rotundă și lucioasă. Tot el mi-a adus, la rugămintea mea, primele exemplare ale revistei România literară.
N-a ridicat vocea la nimeni și nu m-a lovit niciodată. A fost un soldat supus și a avut un salariu mic și o pensie mai mult decât modestă. A trudit la conacul nașului nostru din Udeni, a muncit cu palmele decenii în șir, la o fabrică de cărămidă, iar în ultimii ani a fost mecanic motopompist la Uzina de Mașini Electrice București, unde a petrecut mii de nopți fără somn. Era fascinat de ideea de a apuca pensia : „ Ce frumos ar fi! spunea el, care muncise ca un rob toată viața. Să stai acasă și să primești totuși niște bani.” Era tăcut, dar avea, ca și bunicul, un umor adânc, moromețian. Ca și mine, era fundamental o fire veselă, însă viața îl chinuise îndeajuns de mult, încât să nu-i mai ardă de glume. A apucat niște ani în care a stat, în sfârșit, în ograda casei părintești și și-a muncit pământul, după un program pe care și-l făcea singur. Neînțelegeri absurde au făcut să nu-i fiu alături în ultimii treizeci de ani și asta ne-a marcat pe amândoi. De altminteri, absența tatălui este unul dintre lucrurile care m-au măcinat interior. El trudea la oraș și venea doar sâmbăta, parcurgând cu bicicleta cei șaizeci de kilometri care despart Gratia de București. Mă cuprindea o bucurie de nedescris când îl vedeam deschizând poarta și intrând în curte. Iarna venea pe jos mai mult de zece kilometri, iar câinele nostru îl simțea și îi ieșea înainte la jumătatea drumului. În timpul studenției îl vizitam la uzină și niciodată nu mă rătăceam pe aleile întortocheate ale fabricii. Eu, care mă rătăcesc în toate visele pe care le am în puținele ore de somn de care am parte. Într-o sâmbătă mă aștepta în fața garajului ( se numea remiză) pentru mașinile pompierilor.
- Am ceva bun să ne cinstim, mi-a zis el, bucuros, când am ajuns.
Apoi m-a dus la vestiarul său, l-a descuiat și a scos de acolo o sticlă de bere Grivița, de jumătate de litru. N-am uitat nici acum tristețea care i s-a așternut pe față când, privind în lumină clondirul, a văzut că lichidul se făcuse borș. Ținuse recipientul încuiat câteva zile, în căldurile începutului de vară.
Prin 1978, când scriam niște povestiri ( am inclus două în Supraveghetorul și alte povestiri), intra din când în când în camera în care lucram și îmi propunea să mai ies la aer. Scrisul însemna plecare, îndepărtare de el și asta nu-i convenea. Într-un fel, de aceea m-am și întors. Dar ghinioanele care m-au urmărit toată viața au făcut să plec din nou, nu foarte departe. S-a întâmplat ceea ce nu-și dorea niciunul dintre noi. Nu i-am spus niciodată că am scris niște cărți etc., așa cum în general nu fac, pe aici, caz de condiția mea de scriitor. El a murit fără să știe că mi-am realizat un vis. Și observ bucuros că destui cetățeni din zonă cunosc doar faptul că sunt un profesor și atât. Asta ar trebui să-mi asigure o liniște necesară și de aceea mă prefac, în fața celor mai mulți, că n-am scris în viața mea nimic, exceptând lecțiile pe care le predau elevilor. 
Era discret, retras și semăn și aici cu el. Dar se pricepea la multe : repara circuite electrice, confecționa unelte și chiar pantofi, altoia pomi și își făcuse o mică prisacă. Albinele au pierit înaintea lui, dar cred că stupăritul a fost tot ce i-a plăcut mai mult.
   O vecină l-a visat la trei zile după moarte. Era îmbrăcat în combinezonul apicol și trebăluia la stupi. Fagurii erau aurii în lumina soarelui și el îi privea îndelung. „Să-mi dai și mie nițică miere, nea Ilie”, i-ar fi zis vecina. „Îți dau, cum să nu-ți dau?”, ar fi răspuns tatăl meu. „Că, uite, toate ramele sunt pline!” Când femeia mi-a relatat scena, am avut revelația că tatăl meu a ajuns în paradis.  Propriul paradis. Face în astral ceea ce i-a plăcut să facă aici, în viața pământească. Și m-am gândit că tragedia noastră este că ne găsim abia în moarte paradisul la care visăm toată viața. Pentru Borges, raiul este o Infinită Bibliotecă. Amerindienii credeau că după moarte vor ajunge pe Plaiurile Veșnicei Vânători. Fantoma lui Richard Burton bântuie și acum o cârciumă în care marele actor s-a simțit bine. Apare acolo din senin, stingând și aprinzând luminile.
Încerc să mă împac cu gândul că tatăl meu și-a găsit  liniștea în paradis. Poate că fiecare are un paradis al său. Pentru mine, sunt deopotrivă de ademenitoare pădurea lui Knut Hamsun și biblioteca lui Canetti, deșertul lui Dino Buzzati și muntele lui Thomas Mann. Nădăjduiesc să găsesc propriul munte care să reunească într-o lume coerentă tot ce am scris.
Și acolo, într-o prisacă, îl voi reîntâlni pe tatăl meu.


miercuri, 16 august 2017

Moromețianismul lui Faulkner?

Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Stan V. Cristea a descoperit că în Siliștea-Gumești există o uliță pe care locuiau numai familii cu numele Moromete. Exista și un Ilie Moromete, căruia istoricul literar îi publică fotografia. Așadar aceasta e originea personajului lui Preda : modelul a fost Tudor Călărașu, dar numele a fost luat de pe altă uliță. Până acum se considera că Ilie Moromete vine de la Ilya Muromets, un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru părea a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-i fin pe consăteni. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.

miercuri, 9 august 2017

Despre mandalaci, cu tristețe

Am avut un prieten care nu suporta mandalacii. Am aflat târziu că, în zonă, cuvântul mandalaci denumește mâncarea de cartofi.
    Acțiunea se petrece prin anii '60 ai secolului trecut. Amicul meu era elev și stătea la căminul liceului din Bolintin-Vale.  Acolo lua și trei mese pe zi. Asta, firește, dacă n-apuca vreun ghiolban să-i scuipe în farfurie și să-l lase fără porție. Noaptea, patruzeci de interni dormeau de-a valma, în singurul dormitor disponibil. (Un deceniu mai târziu, în clasa a IX-a, am încercat și eu experiența asta doar două săptămâni și m-am îmbolnăvit.) În baraca aia se petreceau lucruri incredibile, demne de pușcăriile din vremurile noastre. Voi spune doar că erau discipoli care fumau și se masturbau toată noaptea. În răstimpuri le puneau”poște” celor mai mici,  care adormeau devreme. ”Poștele” erau șomoioage de hârtie, aprinse, introduse între degetele picioarelor. La cantină rămăsesem înscris și eu, era obligatoriu pentru a putea primi bursa de merit, dar nu mai  treceam pe acolo decât pentru a vedea meciurile televizate. Preferam să rabd de foame. Directorul  instituției era un profesor de matematică, fost teolog îmbătrânit în rele, neavând nicio treabă cu disciplina pe care o preda și, desigur, nici cu teologia.  Era slab, pleșuv, vânăt la față, cu o gură de sadic și foarte vioi pentru vârsta sa. Ca să aveți idee de înfățișarea sa, gândiți-vă la Dan Voiculescu. Directorul trecea din când în când pe la internat, să vadă cum stau lucrurile. Cu resturile rămase de la masa copiilor hrănea o turmă de porci, dar nimeni nu gustase șoriciul sau friptura. Îi alinia pe căminiști în careu și întreba :
— Ia spuneți, bă, ce nu vă convine?
— Glăsuiți, tovarăși elevi!
Nu prea îndrăzneau să zică nimic, fiindcă după aia erau batjocoriți o oră întreagă. Dascălul avea o ironie groasă, urâtă, mocirloasă.
Într-o zi, studioșii văzură că directorul era bine dispus. Își îmbunătățise și stilul cu care se adresa turmei. De obicei vorbea ca un filosof popular, din topor. Era o traistă cu pilde de doi bani și cu proverbe inventate chiar de el. ( ”Cine se spală cu apă rece e mereu sănătos.”” Dacă vrei să știi cine este un om, uită-te la el cum se scoală dimineața!” etc. ) De data asta era binevoitor.
— Ia spuneți, băiețași, ce nu vă convine vouă aici?
Ei se codeau.
— Spuneți, spuneți, că d-aia vin mereu p-aci, să vă rezolv vouă problemele! Sunteți ca și copiii mei și e datoria mea să vă apăr!
Atunci S., viitorul meu coleg și amic, a prins curaj :
— Dom' director, nu vrem să ni se mai dea mandalaci!
— Așa, așa, foarte bine! Scria tovarășe Z. : ”Să nu se mai dea mandalaci elevilor!”
Tovarășul Z. era pedagogul căminului, un tânăr care se aținea înaintea profesorilor cu carnețelul și cu pixul în mână, gata în orice clipă să noteze ordinele aruncate de superiori.
— Și ce-ați vrea voi să vi se dea, copilași? a întrebat mai-marele.
Adunarea s-a însuflețit.
— Vrem friptură de porc!
— Și șorici!
— Așa, așa, foarte bine! Scrie tovarășe Z. : ”Să li se dea elevilor șorici și friptură de porc!” Ce mai vreți?
— Cârnați!
— Sos de roșii!
— Pastramă!
— Sarmale cu mămăligă!
— Scrie, tovarășe Z.!
— Piftie!
— Tobă!
— Costițe prăjite!
— Plăcintă de mere!
— Dulceață de căpșuni!
— Prăjituri!
— Scrie, tovarășe Z.!
După ce au pomenit toate bunătățile pământului, iar Z. a folosit mai mult de jumătate din agenda sa, tartorul a spus :
— Ați văzut că vă satisfac toate doleanțili? Credeați că eu sunt dușmanul vostru? Noooo! Sunt părintele vostru cel bun, tovarăși elevi!
A făcut stânga-mprejur, militărește, și s-a îndepărtat sprinten, cu pas elastic.
Băieții n-au dormit toată noaptea, gândindu-se la răsfățul culinar care va urma. Cu ce se va începe? se frământau ei. Ce surpriză ne va face dom' director?
A doua zi au fugit cu noaptea în cap la cantină. La ghișeu, o bucătăreasă ursuză le-a trântit în farfurie câte un polonic de terci galben.
— Ce e ăsta? a întrebat un flămând, uluit.
— Nu vezi? Ești orb? Mandalaci!
— Mandalaci de dimineață? Vorbisem cu dom'...
— Hai, mută măgaru'! Următoru'!
Să fi uitat directorul să-i anunțe pe cei de la cantină? Își frământau băieții mintea. S-o fi gândit să facă mai întâi provizii de alimente bune?
La prânz au primit un singur fel : mandalaci. Seara, tot mandalaci. Atunci au înțeles. Au mâncat mandalaci o lună încheiată. Când li s-a dat fasole bătută, au crezut că sunt în rai.