O cronică a lui Marius Miheț la „Supraveghetorul și alte povestiri”

 Marius Miheț

 Între stânci 

 

Multă vreme mi s-a părut neverosimil verdictul lui Camus din Nunta, unde spune că lumea sfârșește întotdeauna prin a învinge istoria. O dezbatere de astăzi în privința asta nu cred că ar rezolva enigma. Dimpotrivă. Șerban Tomșa, deși n-are nimic de-a face cu francezul, știe să tulbure istoria convingător, fără a merge până în miezul lucrurilor. Nu pentru că n-ar putea, ci din pricina unei viziuni fidele sensului secund. Șerban Tomșa este un autor ce caută pretutindeni un asemenea Graal al textului.
Supraveghetorul și alte povestiri, noul său volum de proză, anunță prin nuvela prinsă în titlu o astfel de narațiune ce aduce în prim-plan problema adevărului. Dezvoltată, Supraveghetorul ar fi fost o metaficțiune istoriografică extraordinară. Șerban Tomșa propune aici nu doar o reconstrucție istorică despre lumea traco-geților, cât grija pentru ambiguitate, poematic și discursivitate. Dincolo de toate, despre mitul cuvântului scris.
Ce se întâmpla în Dacia la 150 de ani după înfrângerea lui Decebal? Nenumărate intrigi, înscenări, labirinturi politice și sociale, toate însă sub amenințarea barbară de la granițe. În lumea de vasali și supraveghetori se mișcă în voie un uriaș și un pitic învățat, Derzelas și Merulas, un omzeu și scribul său, despre care nimeni nu știe mare lucru. Dar romanii văd repede pericolul instabilității. De la intriga simplă a supravegherii cresc altele, multiplicând eficace trama inițială. Șerban Tomșa aglomerează sensurile într-un carusel tematic în care sunt prinse manuscrise, autori, oglinzi și, așa cum se arată fiecăruia, un adevăr misterios. Dacii nu scriau pentru că doar cuvântul rostit „înfăptuiește miracolul de a schimba lumea vie”, iar romanii se recunosc manipulați de poporul lăsat fără scris, pentru că zvonul și palavrele au creat armate de fantome. Astfel, himera dacilor devine operă de artă. Penteleu, supraveghetorul secundar, rezolvă ca un autor dilemele personajelor vii și lasă Istoria să înregistreze discursul oficial, chiar dacă neadevărat. „Scrisul minte și pervertește”, crede Delas, la fel cum diversiunea politică dictează înșelătoarea stabilitate în Provincie. Șerban Tomșa aduce la viață o lume prizonieră în locuri comune, stabilește dialoguri tonice, personaje efervescente, toate într-o lume deloc încremenită, ghidată de voluptate și posesie, dar înconjurată de magie. Diurpaneus- Decebal, cel ce se visa, de fapt, cuceritorul Romei, unifică texte, manuscrise, note informative, creând astfel oglinda metatextuală în care se naște mitul unei lumi care, iată, prin falsa ei dispariție triumfă asupra istoriei. Camus poate surâde victorios.
Povestirile continuă în doze diferite aliajul de Gogol-Marquez-Buzzati, mixând laolaltă cu prozele memorialistice ideea că omul autentic este doar cel definit de ruși, oricât de contradictorii ar fi rezultatele. „Ca oameni, spune naratorul în Omul-perete, suntem făcuți să interacționăm. Să învățăm, unii de la alții, mersul pe ape”. Asta face scriitorul Șerban Tomșa cu cititorul său: caută să-l ghideze în mersul pe ape, ajutându-se, la rându-i, de autori care au știut să domine greutatea materiei și a morții. Din prozele memorialistice reiese vocația prieteniei pe care Șerban Tomșa o are, fără doar și poate. Se disting două figuri, ale lui Marin Preda și Ion Stratan, alături de episoade din lumea literară și cea studențească scrise cu umor, autoironie, și, nu o dată, traversate de o melancolie nehotărâtă.
Cum Șerban Tomșa aparține autorilor fascinați deopotrivă de realismul crud și de cel magic, el caută avid modele contradictorii. Pesemne că și oamenii de acest fel l-au fascinat peste măsură, și, nu o dată, ei devin și rămân protagoniștii unor ficțiuni crescute din tărâmul biograficului. Șerban Tomșa ascunde sub rețetarul său prozastic resursele unui romancier ce respiră aerul tare al înălțimilor. Un autor de redescoperit, pornind de la aceste texte colecționate între două romane. 

                               România literară nr. 30-31, 14 iulie 2017                        

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Marius Miheț pentru aprecierile pe care le face pe marginea ultimei mele cărți.

O cronică a lui Daniel Cristea-Enache la volumul CENACLUL DE LUNI - 40

Daniel Cristea-Enache

Să schimbăm un pic literatura

Un volum doldora de fapte, date, nume și nostalgii personal-comunitare este Cenaclul de Luni - 40, alcătuit, la patruzeci de ani de la înființarea cenaclului, de către doi componenți ai lui: Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie. Unele contribuții nu sînt inedite, ceea ce nu le știrbește din valoarea documentară și pur literară (e cazul portretelor de „lunediști” făcute de Mircea Cărtărescu).
Densă și foarte prețioasă este Masa Rotundă publicată în „Contrapunct” în ianuarie 1990 și care deschide acum cartea: ea e mai aplicată și mai „serioasă” decît evocarea ce-i urmează, organizată în noiembrie 2008, la 25 de ani de la interzicerea cenaclului, de Muzeul Literaturii Române. Nota „serioasă” trebuie pusă între ghilimele fiindcă ironia și autoironia, spiritul ludic, umorul verbal, atracția pentru poantă, calambur, farsă îi caracterizează pe mai mulți „lunediști”, ca și pe mentorul lor.
Acesta s-a întîmplat să fie Nicolae Manolescu, printr-un concurs de împrejurări el însuși destul de comic. Doritorii, din partea a două facultăți (Filologie și Filozofie), de un cenaclu care să fie altceva decît cele deja existente (Amfiteatru, Charmides, Junimea) și-au reunit forțele, în anul în care avea să vină Cutremurul, obținînd aprobările forurilor, dar fixîndu-se cu dificultate asupra numelui celui ce urma să-l gireze. Ion Dodu Bălan, Pompiliu Marcea, Eugen Simion căzură la apel, întrucît primii erau asociați cu „neopășunismul”, iar E. Simion a avut neinspirația să refuze invitația. Călin Vlasie își amintește că pentru el, pe atunci, Simion era deja „prea bătrîn”, iar M. Martin „prea tînăr” (!). S-a ajuns astfel la N. Manolescu, deja pățit cu un cenaclu la Politehnică în care avusese de-a face cu o literatură de tot modestă (printre cenacliștii de la Politehnică: Petre Roman), și care era mai degrabă sceptic în privința unei noi aventuri de acest tip. Dar Manolescu a spus da – iar de Cenaclul de Luni se leagă, acum, nume precum Mircea Cărtărescu și Traian T. Coșovei, Ion Stratan și Florin Iaru, Mariana Marin și Magda Cârneci (Magdalena Ghica), Radu Călin Cristea și Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie și Viorel Padina, Alexandru Mușina și Bogdan Ghiu, Matei Vișniec și Romulus Bucur, Doru Mareș și mulți alți scriitori care au intrat în orbita cenaclului, autori din București și din țară, componenți ai promoțiilor „șaptezeciste” și „nouăzeciste”, vizitatori fascinați de textele citite și de discuțiile pe marginea lor (Mihai Șora, Virgil Mazilescu), recitatori viguroși de versuri inepte, masacrate ori elogiate prin consensul farsei de cei prezenți, turnători și cadre de nădejde, un nepot al tovarășei Clătici, protejat de „lunediști”, pentru că de tovarășa Clătici depindea cenaclul lor, o audiență incredibilă pentru scriitorul tînăr de azi (zeci de participanți la o ședință, uneori peste o sută), în fine, atîtea și atîtea titluri de autor ce se cuprind în bibliografii tot mai consistente, din 1977 încoace.
Întîia ședință a viitorului Cenaclu de Luni (titulatura a venit pe parcurs, cînd Manolescu n-a mai putut, din cauza orarului de la facultate, să participe joia, iar cenaclul s-a mutat în prima zi a săptămînii) era să fie și ultima, întrucît fusese programată pentru ziua de 4 martie. Aceasta le-ar fi asigurat cenacliștilor, spune cu cinism intelectual Manolescu, un loc în memoria colectivă încă de pe atunci; însă prima ședință nu s-a ținut, din fericire, în ziua cutremurului, ci pe 3 martie 1977 – și viitorii „lunediști” și „optzeciști” au scăpat. A doua ședință a avut loc după luni bune, date fiind urmările devastatoare ale cutremurului, iar apoi, cu o tonifiantă continuitate, cenaclul a ținut șase ani, săptămînă de săptămînă, pînă la desființarea lui de către foruri. A urmat faza de „apostolat”, cu „lunediști” fideli precum Radu Călin Cristea, băgîndu-le poezia pe gît celor de la Clubul C.F.R., sau Călin Vlasie, participînd la întîlniri în țară sub stindard „optzecist”.
Și pe durata Cenaclului de Luni, și după desființarea lui, a existat o concurență, în rîndul criticii estetice, în capitalizarea simbolică. Așa cum unii dintre „lunediști” au „complotat” să concureze Cenaclul Amfiteatru, girat de Constanța Buzea, cel puțin doi critici, Laurențiu Ulici și Mircea Martin, și-au dorit mult o alternativă la Cenaclul de Luni. Ulici fusese un mare susținător al „șaptezeciștilor”, cum va fi și al „nouăzeciștilor”; iar Martin va veni cu Universitas, al celor din urmă, după desființarea Cenaclului de Luni. La rîndul său, Manolescu va contesta teoria promoțiilor/ generațiilor decenale, el absorbind „șaptezecismul” și „nouăzecismul” în „șaizecism”, respectiv, „optzecism”. Dacă mai multe săbii critice nu încap în aceeași teacă, nici pentru prea multe generații nu e loc în istoria noastră literară.
Majoritatea contribuțiilor din carte urmează două axe. Prima este cea a admirației față de mentorul cenaclului, care li se părea „lunediștilor” studenți ori proaspăt absolvenți a avea o autoritate unică în lumea literară românească a deceniilor opt și nouă. Portretele făcute lui Manolescu abundă, în rememorările foștilor tineri, iar cel mai expresiv e al lui Cărtărescu: „Manolescu improviza în tăcerea totală din sălile de cenaclu (unde toți ascultau discursul său final cu o reculegere aproape ritualică) discursuri sclipitoare, elastice și vibrante cu tehnologia puțin mecanică, totuși genială, cu care păianjenul își construiește roata, cu care trasează cercurile și le-ntretaie cu spițele al căror pattern platonic sclipește în aer. Vocea lui subțire și pergamentoasă era chiar substanța acelor mașinării fantomatice, a acelor epure de desen tehnic. Manolescu, atunci, oficia, dar nu cu gravitatea unui sacerdot (orice orgolii sociale și orice morgă erau departe de el; era pe atunci sărac ca degetul, cu totul neinteresat de funcții și onoruri, trăia în case care nu erau ale lui și preda prin cotloane ascunse), ci, cum să spun, ca și cînd, în mod natural, numai el ar fi putut fi acolo și-ar fi putut vorbi în acea clipă. Își umplea forma, pur și simplu. Autoritatea sa, cea mai deplină avută de un om pe care l-am cunoscut vreodată, n-avea nimic de-a face cu duritatea și dogmatismul: era senină și fără urmă de îndoială” (p. 138).
Numitor comun este și recunoașterea nivelului critic înalt din discuțiile, aplicate, de la Cenaclu. Chiar mentorul arată că și-a schimbat concepția despre poezie în urma lecturii acestor foarte tineri, pe atunci, autori, veniți într-o literatură înaltmodernistă, reprezentată en beauté de Nichita Stănescu. „Americanizarea” poeziei va fi una dintre liniile de atac, împotriva lor, din „Săptămîna” și „Luceafărul”, publicații transparent ceaușiste; dar dacă în ce-i privește pe Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor și alți autori cu greutate partinică ruptura este preponderent ideologică, la poeții din generația ‘60 reculul în fața „optzecismului” e de ordin literar. Și reciproca e valabilă: pentru a-și impune experiența lor poetică, tinerii autori îi contestă, explicit ori implicit, pe exponenții neo-modernismului –, iar Manolescu se „aliază” cu tinerii, punîndu-se „rău” cu colegii de generație. Spiritul critic e atît de pronunțat la Cenaclul de Luni (la antipodul modului în care același Nichita Stănescu elogiază orice veleitar), încît „lunediștii” ajung să se „lichideze” între ei, mai în glumă, mai în serios. Pentru a schimba „un pic” literatura, e nevoie de o schimbare nu numai a felului în care o scriem, ci și a celui în care o comentăm, o evaluăm, o interpretăm. Emoționante sînt, sub acest aspect, cîteva evocări. De frica de a nu fi criticat dur, la o ședință ulterioară a cenaclului, și din ambiția de a smulge elogii severilor colegi de generație, „lunedistul” fuge acasă și se pune pe citit și pe scris, încercînd să dea totul. Adesea, hiperexigentul Manolescu pare mai blajin, prin comparație cu pit-bull-ii de la cenaclul său: el vorbește la final și mai oblojește orgoliile celor sfîrtecați de Coșovei, Stratan și Iaru. Din excelenta contribuție a lui Șerban Tomșa, aflăm cum a fost întîmpinat la Cenaclul de Luni cel ce avea să devină un reprezentant al lui: „Nicicînd cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc (...) care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nici o logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfîrșit, ca de obicei, a luat cuvîntul Nicolae Manolescu, care, contrazicîndu- i pe baronii cenaclului, și-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional (...) Peste cîteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung ca imago mundi.” (p. 109).
Cam așa s-a schimbat, măcar un pic, poezia noastră. 

      România literară nr. 12, 2017    

P.S. Îi mulțumesc criticului literar Daniel Cristea-Enache pentru aprecierile pe care le face la adresa contribuției mele în cadrul volumului CENACLUL DE LUNI - 40.

Miracole și prieteni

* Odată cu trecerea anilor, compasiunea mea pentru animale a devenit o povară greu de îndurat. Mă emoționează enorm suferințele micilor făpturi, oriunde le-aș întâlni. Parcă toți câinii și toate pisicile din lume ar fi ale mele, iar eu sunt responsabil de soarta lor. Caii și măgarii înhămați și prost hrăniți mă bagă în depresie. Nesuportând violența asupra animalelor, nu o accept nici printre oameni. Mi se întâmplă rar să văd scene în care așa-zișii luptători se bat cu sălbăticie, în cuști sau în ring, însă sunt de fiecare dată tulburat de momentul final, când bătăușii se îmbrățișează și își strâng mâinile frățește. Atunci totul devine normal și uman, zic eu.
* Un fost coleg de școală a avut cândva probleme cu coloana și cu rinichii. A intrat în spital, dar și în depresie. Atunci, pentru el au început să se lege lucrurile rele. Trebuia să urineze într-un borcănel și se gândea că nu era rost să se facă bine, dacă s-ar fi luat după culoarea lichidului. Ceea ce l-a doborât și mai mult a fost că un bolnav care ieșea cu sânge s-a ușurat în recipientul său, din greșeală. Când omul nostru a privit obiectul în lumină, i s-au muiat picioarele. A ieșit din spital cum a intrat. Trecea, abia târându-se, prin Cișmigiu. S-a odihnit puțin pe o bancă și a vrut să plece către casă. Înaintea lui a apărut deodată un om cu barbă, îmbrăcat în alb, semănând cu Iisus. Străinul era înconjurat de un grup de ucenici.
- Ce suferință ai tu, omule? l-a întrebat sfântul.
- Păi, mă dor rinichii și mijlocul.
Străinul în alb s-a apropiat și i-a pus mâna pe mijloc pentru câteva secunde. Colegul meu a simțit cum mii de ace îi pătrund în carne și îl curentează.
- Du-te cu Dumnezeu, omule! a spus cel în alb. Ești vindecat.
Și amicul meu s-a simțit dintr-o dată tânăr, puternic și sănătos.
Miracolele există, dar trebuie să le merităm, probabil.
* „Am avut cândva un coleg pe care îl respect enorm, mi-a spus doctorul de țară, prietenul meu. Era cel mai săritor om pe care l-am văzut. Își lăsa treburile lui, pentru a le rezolva pe ale altora : un altruist veritabil. Cum era în logica vieții, bărbatul a devenit victima celorlalți. Dar nu asta vreau să-ți povestesc. La un moment dat apăruseră televizoarele color. Prietenul meu strângea bani să-și ia și el unul, la mâna a doua. Strângea Constantin zece mii, televizoarele se făceau cincisprezece mii. Ajungea Constantin la cincisprezece mii, televizoarele costau douăzeci și cinci. Bietul meu prieten pierdea teren, văzând cu ochii. Până la urmă și-a fentat destinul : s-a împrumutat la cineva și și-a luat un televizor vechi. E, dar știi care e poanta? După puțin timp, obiectul s-a defectat și Constantin l-a dus la o firmă de depanare din oraș. Când s-a dus să-l ridice, firma se desființase, lucrătorii plecaseră cu televizoare cu tot și colegul meu a rămas oltean.”
Ce să înțeleg din întâmplarea asta? Că destinul nu poate fi păcălit?

P.S. Am mai multe volume de poeme trimise de autori. Vreo doi sunt geniali și, fără glumă, oricare dintre ei ar merita un Nobel. Am primit unele cărți în urmă cu ani buni și sunt mai mult decât onorat, dar nu știu dacă sunt demn să scriu aici recenzii despre niște poeți atât de mari. N-am avut nici timp, nici starea de spirit necesară. În plus, nu vreau să intru în conflict cu criticii literari, pentru că le-aș încălca teritoriul.

Semnal editorial : Celestin Cheran, Memoriile Domnului Roșu

Editura Herg Benet face un lucru admirabil, publicându-l pe tânărul și talentatul prozator Celestin Cheran ( Celestin Cheran, Memoriile Domnului Roșu, Herg Benet, 2014).
Celestin Cheran scrie foarte bine, alert, povestiri care bat către fantastic și mitic, reușind să ghideze narațiunile cu abilitate către o zonă plină de sensuri mai adânci, mult pe placul meu. Aproape toate textele din volum sunt reușite, unele părându-mi de-a dreptul excepționale : O noapte la grădina zoologică, Imaginarium, Hoțul de vise, Memoriile Domnului Roșu, Scările rulante. Altele ar putea fi dezvoltate în nuvele sau în romane. Nu pot decât să regret că nu sunt în situația de intra în detalii. Mă încântă la Celestin Cheran faptul că încearcă și reușește să scrie cu totul altfel decât o fac confrații săi îndrăgostiți de realism și să dea mereu impresia de teritoriu neexplorat până acum. E suprema încercare pentru un scriitor adevărat. Aici, în finalitatea artistică, mă potrivesc cu el. În orice caz, Celestin Cheran este un autor cu un viitor strălucit. Are nevoie de încrederea și de susținerea noastră.

Zona crepusculară

Mă eliberez de amintirile din spitale cu o ultimă secvență.
Până să dau chirurgului banii pentru operație, am fost pus într-un fel de salon al groazei. În patul de vizavi era un bătrân uriaș și mutilat. Ocupase înalte funcții în stat și familia se debarasase de el, internându-l într-un spital de prestigiu, dar cu dotări și instalații folosite încă din preistorie. Fostul satrap nu scotea o vorbă. Era foarte bătrân și avea o karmă încărcată. Avea ambele picioare amputate. Ziua nu făcea altceva decât să înghită cantități incredibile de bunătăți trimise de familie. Noaptea continua să înfulece ca un căpcăun, dar urla și după tava pe care infirmierele i-o puneau sub șezut. Mânca și, între două înghițituri, se ușura în răcnete care cutremurau pereții. Era constipat. Mânca, urla și se ușura, într-o duhoare insuportabilă . Asta făcea ziua și noaptea. Oricum nu dormeam nicio secundă, dar cred că și omul cu somnul cel mai sănătos n-ar fi putut închide un ochi în răgetele acelea neomenești care nu conteneau toată noaptea. O vreme am fost doar noi doi în salon. Apoi și-a făcut apariția un domn slab, cu mustață și cu o atitudine cinică. Rămăsese un dur, cu toate că era, după cum mi-am dat seama mai târziu, pe buza abisului. Îl chema N.. S-a dovedit mai târziu, când ne-am apropiat, că era unchiul unui tânăr critic literar, încă student atunci, dar în plină afirmare. (Tânărul scotea o revistă studențească și și scria cu o „răutate” specifică. Să zic că acum nu mai scrie? Chiar nu știu.) Și ăsta avea o karmă plină de datorii. Căzuse cu bicicleta și nu vedea cu un ochi. Apoi necazurile se ținuseră lanț de el. Când și-a scos hainele, am rămas șocat. Avea pe trup un sistem complicat de drenare, format din tuburi transparente, prin care trecea un lichid negru care se strângea într-o pungă ținută lângă șold. Se operase la pancreas și lucrurile nu mergeau bine. Era necesară o nouă intervenție chirurgicală. Mi-a spus că-și simte sfârșitul aproape și că nu înțelege de ce vor să-l mai opereze o dată.
Într-o zi, când stăteam întinși pe paturi, iar mustăciosul îmi povestea necazurile sale, cineva a ciocănit la ușă. Apoi și-a făcut intrarea un bătrânel bondoc, cu mustață albă și  pălărie la fel de albă ca și coroana formată din câteva fire de păr, înconjurându-i craniul lustruit de timp. Ne-a cerut permisiunea să stea și el cu noi, în timp ce fratele său va fi operat de varice. S-a așezat în patul de lângă mine și a deschis ziarul pe care în avea în mână. Din când în când mai spunea câte ceva. Avea 80 de ani, iar fratele său 87. Ne-a mărturisit că până la 75 de ani nu făcuse injecții și nu luase o pastilă, dar de atunci se tot preumbla prin spitale. Nici azi nu-mi dau seama dacă era un norocos că trăise sănătos tun atâția ani sau că era ghinionist, din moment ce intrase în zona de descompunere biologică, numită bătrânețe. La un moment dat s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă, zicând încet :
- Mă duc să văd dacă fratele meu a ieșit din operație.
Nu ieșise, dar mai târziu a făcut-o și treaba luase o turnură gravă.
- Fratele meu a ieșit din operație, dar nu s-a trezit din anestezie și l-au dus la reanimare, ne-a anunțat trist moșul, după încă un drum la sala de operații.
Cinci ore în șir s-a tot ridicat și a plecat, murmurând :
- Mă duc să văd ce mai face fratele meu.
Revenea și ofta :
- Fratele meu tot nu s-a trezit din anestezie.
Se făcuse târziu, afară era noapte când bătrânelul a intrat pentru ultima dată în salon. Nu s-a mai așezat pe pat. A lăsat și ziarul acolo.
- Doctorul a zis că fratele meu nu se va mai trezi din anestezie, a șoptit el.
 A stat câteva clipe în picioare, cu capul în pământ, apoi și-a luat cuviincios rămas-bun, a deschis ușa și, cu pălăria în mână, a ieșit pe hol. I-am mai auzit câteva secunde târșâitul pantofilor pe linoleumul nu tocmai curat al clinicii. Când liniștea s-a lăsat definitiv, dl N. nu și-a continuat confesiunile. M-a privit fix în ochi și fața i s-a încrețit într-un rictus amar. Bănuiesc că nici el n-a mai trăit mult.

Campionul

          Faptul că din secțiunea de memorialistică a Supraveghetorului am omis, fără să vreau, persoane de care am fost/sunt legat afectiv mă obligă la scrierea unei cărți de memorii din care nu vor lipsi Florin Pripoae, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Radu Săplăcan, Călin-Andrei Mihăilescu, Marian Ovidiu, Călin Ciubreag, Marin Preda (nepotul scriitorului), Teodor Dună, Cosmin Perța, Sorin Preda, Florin Manolescu, Al. Piru, Ion Coteanu, Radu Aldulescu și mulți alții. Îi voi evoca deopotrivă pe cei cu care am copilărit și pe camarazii printre care trăiesc acum. Va fi o carte cu prieteni și cu momente de fericire. Voi omite mizeriile, ca și pe cei care mi le-au făcut, în ideea că și eu am provocat altora, în mod involuntar, neplăceri.

Dar sunt și oameni interesanți care au trecut rapid prin viața mea și care tind să se dizolve în neantul uitării. Pe unii i-am cunoscut prin spitale, unde solidaritatea umană se manifestă la cel mai înalt nivel, ca și în război. Problemele mele erau fleacuri, dar mă apăsa atmosfera de acolo și aveam moralul foarte scăzut. Dacă aș fi avut vreo boală serioasă, precum tovarășii mei de salon, aș fi murit cu siguranță. Regret mult că nu-i voi revedea niciodată pe cei care au supraviețuit luptei cu câinii biologici, cum numea Marin Preda bolile.

Era un maistru militar care venise să-și scoată bila. Era rubicond, vesel și nu-i tăcea gura. Săritor, îndatoritor, plin de respect, omul era și milostiv. A inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru un bolnav care n-avea pe nimeni și urma să fie operat la pancreas ( se zvârcolea toată noaptea de durere) și n-avea un sfanț. Oricum, ce s-a strâns abia dacă îi ajungea să-și cumpere câte ceva. L-am găsit acolo și l-am lăsat tot acolo, în chinuri. E o operație scumpă, îi spusese chirurgul unui profesor care venise, chipurile, să-l ajute. Nu-i adusese nimic năpăstuitului și cât timp a stat acolo, profesorul a vorbit doar despre băutură și beții. Când bolnavul a ieșit pentru câteva minute afară, ne-a dat tuturor de înțeles că omul pe care venise să-l sprijine era un mare bețivan. Asta a stârnit revolta unui colonel care fusese operat de fiere și despre care voi vorbi mai jos. „Foarte urât din partea profesorului ăla! a exclamat colonelul, după ce falsul prieten a plecat. O spus că prietinul lui - colonelul vorbea în grai moldovenesc! n. m. - o fost un mare bețiv.” Să revin la maistru militar. A însuflețit salonul până când a fost operat. Fiindcă dăduse cu o sută de lei mai puțin decât tariful chirurgului, n-a fost operat la paroscopic, precum colonelul, ci a fost spintecat ca o vită, pe lungimea întregului abdomen. L-au adus cu furtunuri băgate peste tot. A horcăit câteva zile și nopți, apoi a adormit, dând-o pe un sforăit care se repeta în fiecare noapte. ”Ce-am pățit, dom' profesor! mi-a zis el mai târziu. Vrând să mă despice mai bine, mi-au fracturat două coaste și, cum am diabet, abia m-am vindecat.” Deși au trecut peste zece ani de atunci, schimb și acum, de sărbători, mesaje cu dl Badea.

În Spitalul Militar din Pitești, unde m-am operat de apendicită, am cunoscut un ciudat care nici n-a vrut să-mi spună numele. „Ciudatul, așa să-ți amintești de mine.”, mi-a spus el și mi-a dăruit Elmer Gantry, atrăgându-mi atenția asupra operei lui Sinclair Lewis, primul scriitor american răsplătit cu  Premiul Nobel pentru Literatură, în 1930. Tot în spital era un profesor mai în vârstă decât mine, sforăitor de forță, care dovedea prin ceea ce îmi povestea că era un tip cinic și foarte practic. Regula tinere de 18 ani, foste eleve, și le întreba de ce se rad la... „De ce vă bărbieriți voi la p...? Nu e mai bine așa, natural, cu f...ci?” ” E mai sexi așa, dom' profesor!”, ar fi răspuns alea. „Mi-a tăiat directorul două zile, mi-a spus el într-o seară. Da' am tras niște sfori și nu m-am lăsat până nu l-au dat afară.” Colonelul moldovean, operat de bilă, era tăcut, de treabă. Chirurgul îmi spusese să spăl zilnic operația de câteva ori. N-aveam duș decât la robinetul chiuvetei. Cum aveam și depresie, uitam mereu apa conectată pe duș și, ca un făcut, colonelul se ducea regulat la baie în urma mea. Ieșea ud fleașcă, spre marea veselie a unuia, Popa, care era spintecat și el pe burtă ( avusese diverticuli) și nu putea să râdă. „Ce mai, zicea vesel omul, le ai cu udatul!” Eram atât de împrăștiat, încât abia peste ani mi-am dat seama că eu eram criminalul care îl făcea pe colonel să se scalde în pijamale. În alt salon era un alt colonel, cardiac, care se iubea cu fete crude, curve de meserie. Le aducea acasă la el, era prudent și nu se aventura prin locuri străine. „Lucrați bine!”, le complimenta el pe vânzătoarele de sex și le răsplătea cu bani mulți. Fusese surprins deseori de soția sa în culmile plăcerii, iar ea îl mustrase : „ Ai îmbătrânit și tot nu te potolești!” Dar nici gând să-l jignească ori să-i facă reproșuri. Îl vizita zilnic și se plimbau împreună, la braț, cu mare pompă, pe holurile spitalului. Aflând că scriu și văzând că nu dormeam deloc, colonelul începuse să țină prelegeri, în salon, despre febra creației și alte marafeturi.

M-a impresionat puternic drama unui tânăr care fusese campion mondial la judo sau la karate, în vremea junioratului. Îi nimicise pe toți, nu avusese adversar pe măsura sa. Asta l-a dus la o euforie care aproape că l-a distrus. Nu se mai ducea la cursuri - era licean - și o lua din cârciumă în cârciumă, ducând-o câțiva ani cu băutura. Se urca pe mese, ridica mâinile, beat fiind, și striga : „Sunt cel mai tare! Sunt stăpânul lumii! Sunt Dumnezeu pe pământ!” Se scula de dimineață și intra în primul local, unde se găsea totdeauna cineva care să-l cinstească. A tot băut până a ajuns să nu-și mai recunoască tovarășii de pahar și, în două rânduri, a fost pe punctul de a ucide pe câte unul. Ca să-și revină, se angajase voluntar în armată. Devenise antialcoolic convins. Îmi spunea că băutura ar trebui să fie folosită ca medicament și să se dea pe rețetă, ca benzodiazepinele sau antidepresivele. „Alcoolul îi adoarme pe soldații care reprezintă sistemul nostru imunitar, spunea el. Și atunci inamicii, adică microbii, intră nestingheriți în cetate.” Semăna cu John McEnroe, având o inocență autentică, simpatică, dar capabilă de explozii devastatoare. Băutura îi deshidratase tubul digestiv și necazurile sale nu se dădeau bătute. Pentru a scăpa de sporovăiala colonelului gagicar și vorbăreț, stăteam cu el la masă și țin minte că îi plăceau biscuiții cu ceai. Ceaiul era cel care se dă în mod obișnuit prin spitale, dar am uitat marca biscuiților, deși fuseseră aduși de fiica mea, căreia băiatul îi aducea des laude pentru felul în care arăta. N-am ținut legătura cu el, dar m-aș bucura enorm să aflu că a scăpat din Infern și că e bine.

Un interviu cu scriitorul Dan Miron, autorul romanului Pata violetă

Pata violetă este un roman inedit, în care mai multe fire narative separate se îmbină în cel mai ingenios mod pentru a da naștere unei povești care te cucerește de la primele pagini. Deși a trecut ceva timp de când am citit volumul, am avut în sfârșit ocazia să aflu mai multe despre modul în care s-a născut o astfel de carte și totodată, despre autorul acesteia, Dan Miron.

Roxana Turcitu: Romanul dumneavoastră, Pata violetă, este compus din trei povești diferite, între care, la prima vedere, nu ar părea să existe vreo legătură. Totuși, cititorul începe să descopere curând mai multe fire care leagă cele trei planuri. Puteți să ne povestiți puțin despre cum s-a născut ideea unei astfel de cărți?
Dan Miron: Nu e prima oară când mi se pune această întrebare și o să încerc să răspund cumva altfel. Am scris odată ca niciodată, pe când romanele istorice românești nu prea aveau căutare, un astfel de roman care a rămas într-un sertar, ca o prințesă ce-și așteaptă prințul salvator. Apoi, a apărut din neant fermecătoarea bloggeriță Lucia T., care scria ca nimeni altcineva despre cărți, până în ziua când zmeul cel rău a alungat-o de pe ceea ce credea el că-i teritoriul său exclusivist. Când am avut viziunea unui puști inocent care contemplă vrăjit un poster cu portretul Adelei Bloch-Bauer, am știut că el e prințul care va salva de la uitare romanul meu istoric, oferindu-l ca pe un omagiu unei bloggerițe.

RT:Știu că protagonista, Lucia Moraru, a fost inspirată de o bloggerița Lucia T., probabil una dintre cele mai cunoscute autoare de blog de carte din România. Totuși, activitatea blogului său a fost încheiată de câțiva ani. Sunt curioasă dacă ați continuat să observați blogosfera de carte, dacă ați încercat să găsiți alte bloguri pe care să le urmăriți cu același interes.
DM: Lucia T. a atras atenția publicului tânăr, educat, pretențios asupra literaturii într-un moment în care literatura românească n-o ducea prea bine, ca să nu spun că era eclipsată de traduceri din literatura universală. Acum există o ofertă extrem de variată de bloguri românești pe care le urmăresc cu plăcere. Au apărut apoi revistele de literatură on-line în care mai mulți bloggeri își satisfac fără odihnă și nesaț pasiunea vinovată: bookblog.ro, hyperliteratura.ro, bookmag.eu, filme-cărți.ro, bookaholic.ro. De curând, doi critici cunoscuți au acceptat provocarea de a conduce o revistă literară on-line literaturadeazi.ro. Blogosfera se extinde.

RT: Prin intermediul jurnalului protagonistei, descoperim la un moment dat și un tablou al domeniului literar din România zilelor noastre. Credeți că rolul blogurilor de critică literară este unul semnificativ sau tot părerile criticilor avizați sunt cele care contează cu adevărat?
DM: Bloggerii n-au de ce să mai aibă complexe de inferioritate în fața criticilor avizați. Am mai spus-o, bloggerii au de partea lor avantajul pasiunii, privirii proaspete și a lipsei conflictelor de interese. Cu riscul de a-i idealiza, cred că bloggerii pot face mult mai multe decât criticii pentru literatura românească de azi. Cel puțin pentru mine au făcut. Cu toate astea, la intrarea unui scriitor în U.S.R. contează recenziile din revistele literare clasice și părerile unor critici de renume. Deocamdată.

RT: Tema religioasă a romanului Pata violetă a fost de departe preferata mea, însă recunosc că citind descrierea de pe site-ul editurii, mă așteptam la un grad de suspans și mister mai ridicat. Ținând cont de succesul pe care îl au romanele în stilul lui Dan Brown în ultimii ani, nu ați fost tentat să creați ceva similar din punct de vedere al comploturilor tulburătoare și al secretelor șocante?
DM: Mai mulți cititori și bloggeri vă dau dreptate, inclusiv soția mea. Descrierea de pe site-ul editurii a avut acordul meu și mi se pare exactă. Sigur, are o notă comercială binevenită, la fel și coperta cărții, care, vă mărturisesc, a fost aleasă special de mine pentru a atrage publicul feminin. Îmi pare rău, sincer, că nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor tuturor cititorilor mei. Sigur că romanele în stilul lui Dan Brown au un succes teribil, nu discut acum valoarea lor mai mare sau mai mică, dar eu am avut alte intenții decât aceea de a scrie doar o poveste plină de suspans și de mister. Fără ironie, nu putem scrie toți ca Dan Brown sau ca J.K. Rowling, și nu neapărat că nu ne-am dori lucrul ăsta. Cine n-ar dori să dea lovitura și să trăiască numai din scris?

RT:În ce măsură ați respectat adevărul istoric? Au existat într-adevăr toate personajele din galeria biblică și mai ales relațiile dintre ele sau ați încercat să creați o gamă de personaje care să contureze mai bine povestea și să fie în același timp și mai atrăgătoare pentru public?
DM: Am studiat Istoria și un pic și Filosofia, așa că de câte ori aud vorbindu-se de adevărul istoric nu pot să mă abțin să nu zâmbesc motănește pe sub mustăți (chiar dacă nu le am). Nu vreau să vă trimit neapărat la cărțile fostului meu profesor Lucian Boia, nici să vă țin o disertație pe tema asta. O să mă mulțumesc să vă spun că scriitorul crede numai în adevărul ficțiunii sale. Dacă personajele biblice au existat cu adevărat, există opinii pro și contra. Eu am pornit de la realitatea ficțiunii, fabuloasa lume a lui ca-și-cum. Desigur, Natanael, Iudit, Beniamin, Estera există numai în romanul meu. Dar și dumneavoastră ați remarcat că personajele istorice vi se par mai vii decât personajele contemporane, așa cum ați mai făcut o observație foarte interesantă (sunteți singura!) anume că personajele secundare v-au plăcut mai mult decât cele așa-zis principale. Adevărul „istoric” e că nu m-am gândit deloc înainte cum să fac povestea mai atrăgătoare pentru public (aici mă despart, cred eu, de Dan Brown), pur și simplu, odată schițată povestea m-a condus acolo unde voia ea să ajung.

RT:Care a fost personajul cel mai greu de creat și acela al cărui portret v-a fost cel mai ușor să îl conturați?
DM:Lucia mi-a ieșit mai ușor decât mă așteptam. M. s-a încăpățânat să rămână misterios până la final.

RT: Cum vi s-a părut că a fost primit romanul de către public? V-a îndeplinit așteptările, a avut impactul pe care vi-l doreați?
DM: Nu e ușor de răspuns. Romanul meu a apărut la Bookfest anul trecut. Să zicem că e încă prematur un răspuns. A fost bine primit de blogosferă, dar deocamdată reacțiile critice din revistele literare clasice au fost foarte puține.

RT: Știu că drumul scriitorilor în România este incomparabil mai greu decât cel al scriitorilor din alte țări. V-ați gândit vreodată să scrieți în engleză și să vă încercați norocul pe piața internațională?
DM: Scriitorii români, marea lor majoritate, n-au deloc o viață ușoară. Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva istorică, e mai bine ca-n anii '90 (am debutat în 1996) când editurile noastre nu se înghesuiau să publice ficțiune contemporană românească. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Nu sunt tentat să scriu în engleză. În afară că nu stăpânesc suficient limba, mă îndoiesc mult că aș putea scrie fluent și m-aș putea compara cu scriitorii nativi sau cu cei educați în această cultură. Pe de altă parte, temele mele sunt românești și ținta mea e publicul român. Ar fi culmea să scriu în engleză despre România! Nu m-am gândit că voi fi tradus, și în consecință nu scriu trăgând cu ochiul la un ipotetic public internațional.

RT: Cititorii pasionați parcurg zeci de cărți în fiecare an și, în timp, detaliile poveștilor citite pot începe să se mai șteargă. Dacă un cititor ar parcurge astăzi cartea dumneavoastră, care este mesajul pe care v-ați dori ca el să îl rețină peste câteva decenii, atunci când se va gândi la Pata violetă?
DM: Povestea unei vendete transformată de puterea magică a literaturii într-o poveste de dragoste.

RT: Cum decurge o zi din viața scriitorului Dan Miron?
DM: Dimineața îmi câștig existența ca profesor de liceu. După-amiaza scriu două-trei ore, mă rog, cât pot să rămân concentrat, ascultând muzică clasică, de obicei. În weekend scriu mai mult, prefer dimineața, sunt un animal diurn. În concediu, profesia mea are marele și unicul avantaj de a-mi oferi un concediu mai lung, scriu poate șase-șapte ore pe zi. Ideea e că încerc din răsputeri să scriu în fiecare zi, e o regulă de aur. Când trece o zi sau mai multe fără să scriu, intru în sevraj. Mă tem că viața mea de scriitor nu are nimic neobișnuit, seamănă mai mult cu a unui calugăr din Evul Mediu decât cu viața unui aventurier.

RT: Puteți să ne dezvăluiți ceva din proiectele viitoare?
DM: Am încheiat în linii mari un roman, Ascultă muzica, în care piesa muzicală Spiegel im Spiegel a lui Arvo Pärt influențează destinele a patru oameni din România de azi. Mai am încă trei romane la care lucrez de mai mulți ani, fără să fiu deocamdată mulțumit.

RT: Ținând cont de temele diverse pe care le-ați adoptat în romanul Pata violetă, bănuiesc că vă găsiți inspirația atât în viața de zi cu zi, cât și în poveștile trecutului. Totuși, ce vă inspiră cel mai des? Cum se naște un roman în mintea dumneavoastră? Și cum știți care idei merită să fie dezvoltate și care ar trebui abandonate?
DM: Inspirația? Nu cred în ea, dacă e chestia pe care o invocăm noi scriitorii când lucrurile nu merg sau suntem obosiți și fără chef. Nici dacă e presupusul mesaj al unei Conștiințe Universale, sau cum vreți să-i mai spuneți lui Dumnezeu. Văd mai degrabă inspirația ca pe o iubită capricioasă care trebuie curtată asiduu în fiecare zi. Uneori cedează, dar de cele mai multe ori zice pas, și cred că bine face, nu apreciem cu adevărat decât lucrurile obținute cu mari eforturi. Mă inspiră o bucată muzicală, cazul noului meu roman, Ascultă muzica, o viziune, ca în Pata violetă, un vis, precum într-un roman (încă) de sertar. Un roman se naște greu, iar travaliul e de lungă durată. Nu știu de la început încotro mă îndrept cu exactitate, deși am întotdeauna un plan provizoriu, pe care-l modific fără fasoane după cum pretinde povestea și mă las condus de la un moment dat de poveste și de personajele mele. Povestea se naște din mine, dar apoi se dezvoltă după legi care-mi scapă. Am mai spus-o, sunt un demiurg de treabă care nu încalcă legile universului pe care l-a creat, cred că asta coincide cumva cu imaginea mea despre Dumnezeu.

RT: Ce sfat le-ați oferi tinerilor care visează să vă calce pe urme și să devină scriitori?
DM: Nu sunt o autoritate în domeniul ăsta, nu-mi plac sfaturile și nici rubricile Sfaturi de la marii scriitori pentru debutanți. Nu sunt un model de succes și aș recomanda cu strictețe să nu se țină cont de „sfaturile” mele. Dacă nu vor sau li se pare inutil să citească rândurile de mai jos, cititorii pot sări direct la ultima propoziție, cea mai importantă de altfel. Dacă tinerii vor neapărat să scrie, trebuie să renunțe la ideea că vor reuși de la început și la aceea la fel de păgubitoare că, dacă au ratat o dată, totul e pierdut. Eșecul este cadoul cel mai bun pe care l-a primit un creator, nimic nu stimulează mai mult inventivitatea și creativitatea. Deși e un clișeu că nu există ratare decât dacă o accepți ca atare, mărturisesc că lucrul ăsta e adevărat, cel puțin în cazul meu. Dacă scriitorii aspiranți sunt gata să renunțe la lucrurile „lumești” (glorie, bani, nemurire, timp liber), dacă se vor concentra numai asupra scrisului, dacă vor putea să scrie în orice condiții, dacă nu se vor irosi aruncând ocheade inutile criticilor sau publicului, dacă vor încerca să scrie în fiecare zi atunci se pot apuca liniștiți de treabă. Pe scurt, să scrie numai dacă nu pot trăi fără asta!

RT: Aveți vreun mesaj pentru cei care vor citi acest interviu? Ce v-ați dori să comunicați acelor cititori care au parcurs deja romanul dumneavoastră și cum i-ați convinge pe cei care încă nu l-au citit că ar trebui să o facă?
DM: Celor care l-au citit deja le mulțumesc foarte mult și dacă le-a plăcut îi rog să aștepte următorul meu roman (dacă am noroc, adică dacă e bun, poate că va apare anul viitor tot la Polirom). Celor care nu l-au citit încă le spun că nu trebuie să se lase furați de aparențe și să citească neapărat literatură română contemporană, chiar merită, e bună și va fi și mai bună! De urmărit, după părerea mea, scriitorii români contemporani, și-mi vin câteva nume în minte: Șerban Tomșa, Lucian Dan Teodorovici, Filip Florian, Cristian Teodorescu, Radu Pavel Gheo, O. Nimigean, Marin Mălaicu-Hondrari.