A şaptea scrisoare de la Manuel Angelescu

Paradoxul crabilor

      Am putea defini civilizatiile ca sinteze ale creativitatii umane iar inventivitatea, ca forma cea mai inalta a creativitatii. Sa aflam, insa, cateva lucruri surprinzatoare despre aceasta predispozitie.

      Profesorul dr. Florin Colceag, parintele spiritual al multor copii supradotati, este omul potrivit pentru un asemenea subiect. Este membru al Clubului de la Roma, alaturi de laureati Nobel, si presedinte al Institutului Roman pentru Studii si Cercetari Avansate Gifted Education. Nu are nici timpul fizic, nici banii necesari pentru a raspunde recunoasterii de care se bucura. Este asaltat cu invitatii la congrese stiintifice si cu solicitari pentru articole in reviste internationale, cam de cateva ori pe zi. Guvernele marilor tari ale lumii il solicita pentru consultari si solutii economice. Numai la noi in tara, unde duce o viata austera, cu o modestie intalnita doar la marii intelepti, initiativele sale n-au putut razbate pana la urechile politicienilor nostri. A format o gramada de genii si spune ca-i recunoste pe copiii inteligenti numai dupa mersul pe strada sau dupa sclipirea din ochi. "Am gasit inteligente foarte Inalte la putine popoare: la chinezi, la indieni, la rusi, la evrei si la romani. Romanii se caracterizeaza prin complexitate – capacitatea integratoare pe mai multe domenii si pe mai multe dimensiuni.In Romania, 4% dintre copii se nasc super inteligenti, adica de doua ori mai mult decat media mondiala. Totusi, numai jumatate dintre ei vor performa In viata si In cariera profesionala, pentru ca sistemului educational Ii transforma pe multi In ratati de serviciu ai unei societati debusolate.Toceala este cea mai stupida metoda de Invatare. Copiii retin 3-5% din ceea ce tocesc, pentru ca nu-i atinge sufleteste. Cand nu au greutati legate de aripi, ei zboara In mod natural."

      Intr-un interviu senzational pentru TED, din 2011, Dr. George Land(1932 – 2016), cercetator al performatelor creative, a dezvaluit ca a fost contactat de NASA pentru un test specializat, care sa masoare potentialul de creativitate al angajatilor sai. O echipa de studiu a supus unor teste experimentale peste 1600 de copii, cu varste Intre 4 si 5 ani. Datele obtinute au fost bulversante: din punct vedere cerebral, 98% dintre copii se nasc genii. Testele au fost reluate cu acelasi lot de copii dupa 5 ani. Doar 30% dintre ei si-au pastrat abilitatile cerebrale. La 15 ani, procentul a scazut la 12% , iar In viata de adult doar 2%. Concluzia? Imaginatia si creativitatea copiilor sunt reprimate Inca din primii ani de viata si continua cu sistemul de educatie scolara. "Scoala este o institutie care serveste clasa politica aflata la putere, nu oamenii de rand", spunea cercetatorul. Dar s-a ajuns si la o constatare mai optimista: Ramanem toata viata cu cele 98 de procente, principalul este sa intelegem cum functioneaza acest sistem apasator si cum sa-l evitam. Mai exact, gandirea divergenta stimuleaza procesele din creier, iar gandirea convergenta le inhiba. O gandirea convergenta minata de dogme si paradigme franeaza libertatea imaginatiei si creativitatii. Si ce e de facut? "Incercati din nou sa-l gasiti in mintea voastra pe copilul de cinci ani, care abia a inceput sa cunoasca lumea, si lasati-l sa iasa la suprafata. "

      Robert Zicman, copilul supradotat al unei familii de romani stabilita in Anglia, cooptat de Mensa – cea mai mare organizatie din lume care se ocupa cu geniile, vorbeste la 7 ani cateva limbi straine, iar la chimie invata, in particular, materia pentru bacalaureat. Face de toate, cum povestesc parintii lui:merge la teatru, la biserica, pian, tobe, chitara  schi, patinaj, inot, arte martiale. Este inscris la clubul de stiinta si reprezinta Anglia in concursurile internationale de robotica. A renuntat repede la scoala: le spunea parintilor ca abia asteapta vacantele, ca sa invete si el ceva.

     Literatura ne-a oferit exemple de laureati ai Premiului Nobel, care au abandonat timpuriu scoala: George Bernard Shaw,William Faulkner, Jose Saramago, Harry Martinson, Joseph Brodsky.

Lista mintilor creative fara diplome de studii superioare este, insa, mult mai variata si mult mai lunga: William Shakespeare, Mark Twain, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Abraham Lincoln, Winston Churchill, Charles Darwin, Walt Disney, Steven Spielberg, Oprah Winfrey, Thomas Edison, Nikola Tesla, Albert Einstein, Michael Faraday, Benjamin Franklin, Henry Ford, John Rockefeller, Steve Jobs, Bill Gates, Mark Zuckerberg, Michael Dell sunt doar niste exemple. Ei nu au agreat scoala, dar au facut istorie in cultura civilizatiei noastre.

      Dar nu doar inteligenta creativa este blocata de o mentalitate colectiva meschina si formalista. Inginerul Eugen Bargaoanu, liderul AIM Group, povestea intr-un interviu: "In 1983, am citit un articol in revista Science et Vie. In articol era vorba de o intalnire remarcabila, pe teme de parapsihologie. La acest simpozion luasera parte Djuna Davitasvili, Vanga Dimitrova, psihologul Gheorghi Lozanov, Uri Geller, doua surori chinezoaice telepate, un copil congolez care vedea prin obiecte si altii. Au fost efectuate o multime de experimente uluitoare. Djuna a separat de la distanta galbenusul unui ou de albus, copilul congolez a reusit sa indice pozitia unui obiect ascuns intr-o cladire, Geller a miscat si indoit de la distanta diverse obiecte s.a.m.d. Este interesant ca, dupa experiment, au fost luati mai multi copii sub sapte ani, in grupuri de cate 5-6, si fiecare grup a petrecut o perioada de cateva luni pe langa unul din acesti oameni cu puteri extrasenzoriale. Toti acesti copii au invatat sa utilizeze puterile pe care le avea maestrul pe langa care au stat. Si mai interesant este ca s-a reluat experimentul sub indrumarea unor persoane fara capacitati paranormale autentice. De exemplu, conducatorul proiectului misca o cana metalica cu ajutorul unui magnet ascuns, iar copiilor li se spunea ca a fost miscata prin forta mintii. Incercand sa faca acelasi lucru, copiii reusea sa miste cana folosindu-si mintea!"

      Din aceasta scurta privire, realizam ca ne nastem cu o zestre genetica generoasa, dar ea are nevoie de un teren fertil. Nedescoperiti si neincurajati, copiii vor deveni adultii de maine, care vor perpetua sistemul. In civilizatia noastra, desi marcata de progresele spectaculoase al secolului XXI, dainuie inca asa-numitul paradox al crabilor: Cand intr-o galeata plina cu crabi vreunul se apropie de marginea galetii, pentru a evada, ceilalti il trag inapoi.

Încifratele căi ale minţii. A şasea scrisoare de la Manuel Angelescu

Incifratele căi ale minții 

     Desi stiinta creierului a atins performante fantastice, neurosavantii vor mai avea mult de lucru, pentru ca mintea umana este plina de surprize si paradoxuri. Normalitatea, in care credem ca traim si ca ne caracterizeaza, isi pierde consistenta  la o privire mai atenta. Un psiholog mai analitic si mai experimentat, ar fi de alta parere. O ironie plina de adevar ne-a ramas de la renumitul psihiatru Carl Gustav Jung, care ar fi declarat in cunostinta de cauza: "Daca se va gasi o singura persoana normala, eu o voi vindeca!"

Einstein observase si el, de la inaltimea gandurilor sale, sinuozitatile si enigmele mintii umane. Cauta raspunsuri si se simtea depasit: ”E o intrebare care uneori ma pune in incurcatura: eu sunt nebun sau ceilalti?”

Inca din vechime si fara a-i ocoli pe oamenii mari, mintea a amestecat logica cu contradictiile, geniul cu nebunia, integritatea cu viciul.

Se povesteste ca Diogene Cinicul (412 i.Hr.–323 i.Hr.) a trebuit sa fuga din orasul sau natal, Sinope, din cauza implicarii intr-un scandal legat de falsificarea monedei locale. A reusit sa-si salveze reputatia trecand de la cariera paguboasa de falsificator, la cea de filosof. In Atena, unde, daca aveai bani, gaseai tot ce era mai bun pe atunci, fostul fabricant de monede traia de pe o zi pe alta, cersind si cautand prin gunoaie. Dar avea imaginatie, el a facut o cariera fabuloasa din ratare. Spunea, radiind de recunostinta, despre maestrul sau, Antistene: „Acest om m-a transformat din bogatasin cersetor si m-a facut sa traiesc intr-un butoi, de unde inainte aveam o casa spatioasa.” Antistene merita recunostinta lui Diogene, pentru ca-l ajutase sa se rateze social si sa devina, astfel, un mare filosof.
Lui Socrate (469 i.Hr. –  399 i.Hr.), care simboliza pentru unii moralitatea extrema, i s-a incarcat condamnarea la moarte cu acuzatia de “corupator imoral al tineretului”.

Si lui Aristotel (384 i.Hr. - 322 i.Hr.) i s-au gasit probleme de personalitate: "Avea ochii mici, picioare subtiri si vorba cepeleaga". Insa avea si obiceiuri compensatoare: "Purta imbracaminte placuta, tunsoare ingrijitasi inele cu pietre scumpe. S-a indragostit de amanta prietenului sau, s-a casatorit cu ea, si-i aducea daruri care se ofereau doar divinitatilor."

Si mai catre zilele noastre, curiozitatile inteligentei omenesti si-au luat tributul cu aceeasi staruinta, fara exceptii in aria lor de manifestare. Napoleon Bonaparte (1769 - 1821) avea note slabe la scoala, dar facea exceptie la matematica. Aleksandr Puskin (1799  – 1837) avea si el note mici, dar cu matematica sta si mai rau –plangea la lectiile de aritmetica.

In perioada moderna, cand erau in voga testele psihometrice ale lu Alfred Binet, s-a supus analizei si cel mai mare matematician al timpului, Henri Poincaré (1854 –1912). Rezultatul a fost dezastruos.

Lui Beethoven (770 –1827m), profesorul i-a spus ca nu exista nicio speranta ca el sa ajunga vreodata compozitor.

Si lui Enrico Caruso (1873 –1921), profesorul i-a spus ca nu are niciun pic de voce si ca nu va putea canta niciodata.

Profesorii lui Thomas Edison  (1847 –1931) spuneau despre el ca e prea prost ca sa invete ceva.

Viitorul sculptor Auguste Rodin (1840 –1917) era cel mai slab elev din scoala. Tatal sau se resemnase: “Am un idiot drept fiu”, iar unchiul sau spunea ca tanarul Rodin nu poate fi educat.

Albert Einstein (1879 –1955) nu a vorbit pana la varsta de patru ani si nu a invatat sa citeasca decat la sapte. Profesorul sau il descria ca “inapoiat mintal, nesociabil si vesnic cu capul in nori”.

Winston Churchill (1874 –1965) a ramas repetent in clasa a sasea. Nu a devenit prim-ministru al Regatului Unit decat la 62 de ani si numai dupa o viata plina de infrangeri si necazuri.

Dupa prima proba data la studiourilor MGM, in 1933, directorul de atunci si-a notat despre Fred Astaire: “Nu poate sa joace! Usor chelios! Stie putin sa danseze!” Astaire a pastrat aceasta notita toata viata, deasupra semineului din casa sa din Beverly Hills.

Lucian Blaga (1895 - 1961) n-a reusit sa vorbeasca pana la varsta de patru ani, cand a spus primele cuvinte, in fata mamei sale. Se autodefinea mai tarziu, intr-un vers celebru: „Lucian Blaga e mut ca o lebada”.

Un caza impresionant prin tenacitatea cu care si-a invins handicapurile a fost precursorul Programarii Neurolingvistice, Milton Erickson (1901 – 1980), fost presedinte al Societatii Americane pentru Hipnoza Clinica, membru fondator al Asociatiei Americane de Psihiatrie si al Asociatiei Americane a Psihopatologilor.

In povestirea "O sa vorbeasca", isi amintea cu umor: "Multa lume isi facea griji pentru ca implinisem patru ani si inca nu vorbeam. Si aveam o surioara cu doi ani mai mica decat mine care vorbea si mai vorbeste si acum, dar nu spune mai nimic. Iar oamenii se necajeau pentru ca eu eram un baietel de patru ani care nu vorbea. Mama le-a spus linistita : «Cand va veni vremea, o sa vorbeasca»"

      Dar incifrata minte umana nu-si epuizeaza secretele doar in categoria talentelor latente, care izbucnesc mai tarziu.In cartea "Viitorul mintii umane", Michio Kaku (n. 1947), o minte sclipitoare in fizica teoretica, supranumit Einstein al zilelor noastre, descrie si alte resurse ale creierului uman. El face cunoscute experimente recente in telepatie, controlul mintii, telechinezie, inregistrarea amintirilor si a visurilor. In conferintele sale, savantul mai pune in drepturi inca o categorie de oameni, care sar departe de limitele omului mediu. Mintea lor a fost atinsa de Sindromul Asperger, o forma mai usoara de autism, sau a suferit, accidental, leziuni la lobul temporal stang. Acesti oameni interactioneaza greu in societate si pot intampina dificultati serioase in conversatie. Dar au capacitati mentale si matematice fantastice, pot auzi o simfonie si o pot reproduce doar din memorie, pot face o plimbare cu elicopterul peste Manhattan sau peste portul din New York si la sfarsit pot schita toata privelistea. Esteinepuizabil registru in care mintea lor poate sa exceleze .

      Probabil ca cea mai surprinzatoare enigma a mintii ramane, totusi, modul in care ea poate vindeca boli incurabile sau poate transforma, in numai cateva secunde, oameni obisnuiti in supraoameni, prin gratia unor accidente stupide. Ca sa inchei, am ales trei exemple in care traumele fizice sau psihice, pe care nimeni nu si le doreste, au trezit simturi suprasenzoriale care au pus stiinta in mare incurcatura.

       Peter Hurkos (1911-1988) era un zugrav olandez de care nimeni nu auzise, pana in ziua in care a cazut in cap. Fusese luat prizonier de catre germani si in 1943, cand se afla cocotat pe o scara mare, ocupat sa zugraveasca zidul exterior al unei cazarmi, si-a pierdut echilibrul si a cazut de la mai bine de 10 metri. A fost ridicat in stare de inconstientasi dus imediat la spital: avea o fractura a craniului. Cand si-a deschis ochii, Van der Hurk era cu totul alt om. Acum, el vedea in lumile subtile si avea intuitii instantanee fara efort. Stia tot ceea ce urmau sa faca cei din jurul lui, le ghicea cu usurinta gandurile si sentimentele. Contactat de Rezistenta olandeza, a devenit rapid omul ideal pentru a-i depista pe tradatori sau pe agentii pe care germanii incercau sa-i infiltreze. Era suficient sa-i priveasca o singura clipa sau sa atinga un obiect care le apartinea. Dupa razboi, sefii rezistentei au recunoscut ca el nu s-a inselat niciodata. Se schimbasera lucrurile si acum solicitarile veneau din cele mai variate directii: pentru a regasi persoane, documente sau comori. Pentru ca era modest si onest, Hurkos a acceptat intotdeauna examinarile si experientele medicale.

      Vili Melnikov (1962 - 2016), din orasul rusesc Storkvist, a suferit niste leziuni cerebrale in timpul razboiului din Afganistan. A fost inconstient 20 de minute si dupa aceea, timp de trei ani a resimtit dureri de cap severe. In cele din urma, a iesit in castig pentru ca si-a descoperit interesul si usurinta cu care putea invata limbi straine. Depasise numarul 100 si regreta, la modul senzational, ca nu are suficient timp pentru a invata toate cele peste 6.000 de limbi si dialecte din lume. Fenomeul a fost studiat de psihoterapeuti, psihologi, neurologi si lingvisti, insa nimeni nu a reusit sa gaseasca o explicatie stiintifica pentru abilitatile sale. Cand incepea sa studieze o  noua limba, in mintea lui se pornea o "melodie", care da tonul in procesul asimilarii. Nu prea avea nevoie de gramatica. Mai spunea ca deseori i se intampla sa inteleaga un text fara sa cunoasca limba in care este scris. (Abilitati asemanatoare avea arheologul englez John Evans, in secolul XIX, care reusea, fara nici un fel de cunostinte, sa citeasca 80% dintr-un text sumerian.)

     Fenomenul Natalia Beketova (n. 1979), actualmente vanzatoare intr-un magazin dintr-o statiune ruseasca de pe coasta de nord a Marii Negre, este si mai miraculos. Clientii magazinului, in parte turisti straini, au constatat ca indiferent in ce limba i se adreseaza, Natalia ii poate intelege. Ea vorbeste 120 de limbi straine – mai mult decat dublul recordului inregistrat in Guiness Book, unde liberianul Ziad Fazah este consemnat cu 55 de limbi straine, in afara de limba sa materna.
La scoala, Beketova nu se facea remarcata prin nimic, din contra, era o eleva mediocra. "Intr-o zi, pe cand eram in clasa a IX-a, ma straduiam sa rezolv un test la matematica. Am incercat sa ma uit in foaia colegei de banca, dar in acea clipa severa mea profesoara a strigat la mine: 'Beketova! Te dau afara!'. M-am speriat ingrozitor, capul a inceput sa-mi vajaie si inima sa bata accelerat. Totul se invartea si imaginea mi s-a intunecat. Am simtit ca zbor catre cer. In jurul meu dansau scantei de smarald si mingi de foc, pe care le atingeam fara sa simt vreo durere. Pluteam si simteam o fericire si o liniste neomeneasca. Nu pot spune cat a durat totul, insa cand m-am trezit, nu stiam unde ma aflu. Oamenii din jurul meu se precipitau si strigau". Asistenta liceului, Lidia Dmitrieva, isi aminteste de spaima cumplita prin care a trecut in acea zi cu Natasa. "Cand si-a revenit din lesin, a inceput sa baiguie neinteligibil, intr-o limba ce parea de origine germanica. Profesoara de engleza a reusit sa descifreze doar atat: 'Nu mai tipati la mine! Ma numesc Ann McDowell' ".
A fost internata de urgenta la spital, dar a fost repede externata – starea ei fizica era normala. Din ziua lesinului, Natasa isi uitase complet limba materna, in schimb, in mintea ei rasareau zilnic cuvinte noi, din limbi diferite. Familia, inspaimantata de intreaga poveste, a dus-o la diversi medici. Niciunul nu a putut pune vreun diagnostic. La Moscova a fost supusa unor analize si teste detaliate, efectuate de psihologi, antropologi si lingvisti. Cu totii se aflau in fata unei enigme si nu le era clara decat  certitudinea ca Natalia Beketova nu era bolnava psihic si era capabila sa vorbeasca aproximativ 120 de limbi straine. In memoria ei "traiau" limbi vechi, ale unor popoare disparute de mult timp. Istoricii si filologii de la Universitatea din Moscova au stabilit ca avea cunostinte bogate de chineza veche, egipteana, babiloniana, etrusca, slava veche si multe altele. Au identificat si limbile unor triburi despre care se stie doar in ce perioada au trait, spre exemplu, limba unui trib din Polinezia, Ngoba, existent cu 6 secole inainte de Hristos. I s-a dat si un text inscris pe legendarul disc Phaistos, presupus ca dateaza din jurul anului 1650 i.Hr., una dintre marile enigme arheologice nedeslusite pana in ziua de azi, care a starnit multe controverse. In doar cateva ore, Beketova a reusit sa il descifreze. Desi oamenii de stiinta nu au avut posibilitatea sa confirme traducerea realizata de Natasa, nu o pot, insa, nici contesta. Insa miracolul mintii ei nu s-a oprit doar la domeniul lingvistic. Un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, Mihail Recikin, povesteste: "Am cunoscut-o in urma cu 10 ani pe Natalia, nu datorita cunostintelor sale in limbi straine, ci pentru abilitatea ei de a pune un diagnostic dintr-o privire. Ajunsesem la Moscova la un centru medical unde un prieten de-al meu era doctor recunoscut. Spre stupoarea mea, el mi-a recomandat sa ma las consultat de asistenta lui care, spunea el, are o capacitate deosebita". Scriitorul a relatat cum "Natasa l-a analizat cateva clipe, s-a sprijinit de perete, parca adunandu-si fortele, si a inceput sa vorbeasca, ca si cum ar fi citit dintr-o carte: 'Ati avut o interventie chirurgicala la ambii ochi din cauza deteriorarii mecanice a corneei. Acum aveti dioptrii de 0,65 la ochiul stang si 0,59 la cel drept'. Totul era exact", a declarat scriitorul.

Natasa, insa, sustine ca viata ei nu s-a transformat in bine. Dintr-un om simplu,fara nimic spectaculos, a devenit, dintr-o data, subiectul unor controverse stiintifice si religioase si al unor reactii stresante si nedorite: "Acum nu mai vreau analize si demonstratii. Lucrez ca o simpla vanzatoare si asta ma ajuta. Traiesc cu credinta in Dumnezeu si-mi port crucea, cu nadejdea ca toate aceste cazne care, poate, mi-au fost date, se vor sfarsi".

    Mintea ascunde inca multe taine, dar iata ca nu tot ce uimeste si fascineaza ne poate face viata mai buna.

A cincea scrisoare de la Manuel Angelescu

5. "Alfabetul lui Dumnezeu"

Intr-o seara a anului 1893, in Detroit, un functionar care lucra pentru o companie de carbune a vazut trecind pe strada, cu mare zgomot, o masinarie ciudata, cu roti de bicicleta. Brusc, a avut o presimtire. Intr-un fel, stia ca era vorba de o inventie cu perspective de viitor. Si-a scos imediat toate economiile sale de-o viata, o mie de dolari, si le-a investit in compania inventatorului, ignorind batjocurile expertilor, care sustineau ca acel obiect bizar nu va fi niciodata agreat. Circa 30 de ani mai tirziu, si-a vindut actiunile de la compania automobilistica Henry Ford pentru suma de 35 de milioane de dolari.
Ce l-a impins pe modestul anonim catre succes, impotriva logicii si anticiparilor? Doar increderea in vocea interioara, pe care psihologii o numesc intuitie. Inspirat la randul sau, ilustrul scriitor brazilian Paulo Coelho a comparat-ometaforic cu un "alfabet al lui Dumnezeu".
Filosofia germana, care s-a ocupat mai mult de intuitie, a definit-o evaziv ca “ceva care ne vine in minte de nicaieri” (“Einfall”).

Observatiile stiintifice au constatat ca intuitia este mult mai activa la varsta copilariei si se estompeaza odata cu maturizarea, prin disciplinarea mentala si autoritatea ratiunii.
Psihoterapeutul Carl Gustav Jung (1842–1896), care i-a datorat intuitiei un rol insemnat in cercetarile sale, era de parere ca "Intuitia este, probabil, cel mai inalt nivel de inteligenta si cea mai valoroasa forma de gandire creativa."

In consonanta cu opinia lui Jung, psihologul germanGerd Gigerenzer (n. 1947), castigator a numeroase premii pentru cercetari in domeniul stiintelor comportamentale, afirma, intr-o carte dedicata fenomenului (Intuitia. Inteligenta inconstientului) ca "intuitia este cea mai inalta forma de inteligenta".

Matematicianul si fizicianul Henri Poincaré  (1854-1912), despre care s-a spus ca ar fi fost ultimul savant susceptibil de a fi cunoscut matematica timpului sau in totalitatea ei, proclamaprin experienta sa: "Bazati pe logica, dovedim, dar prin intuitie, descoperim".

Cu autoritatea de care se bucura, Albert Einstein (1879 - 1955) ii conferea si el intuitiei locul cel mai inalt : "Mintea intuitiva este un dar sacru, iar mintea rationala ii este servitorul devotat. Noi am creat o societate care onoreaza servitorul si uita darul." Istoria culturii dovedeste ca marile opere de arta si marile descoperiri au fost, mai intai, intuitive.

Se spune ca chimistul rus Mendeleev (1834 - 1907), cand renuntase la munca sa pentru gasirea unui tabel periodic al elementelor pentru ca nu progresa, a fost vizitat de intuitie in timpul somnului, care i-a aratat un tabel “in care toate elementele s-au asezat corect”. La trezire, a desenat tabelul visat si inventia era gata. Mozart si Balzac spuneau si ei ca zeii ii inspirain somn.Exemple asemanatoare sunt multe.

In cartea unui prieten, profesor de referinta in judetul Teleorman (Sa calatorim prin universul matematic), este mentionat un exemplu "de varf" in domeniul matematicii:
"Vorbind despre intuitie, n-am putea omite exemplul fabulos al matematicianului indian Srinivasa Ramanujan (1887-1920). Provenea dintr-o familie saraca si a primit o educatie modesta. A invatat mai mult singur matematica si a fost izolat de curentul vietii academice. In ciuda pregatirii lui neconventionale, a intuit si a prezentat cateva mii de enunturi (formule si teoreme), unele fara demonstratie, de cel mai inalt nivel, pe care pur si simplu le “simtea”. Renumitul matematician englez Hardy declara: 'Niciodata nu am mai vazut ceva la fel pana acum'. Hardy abia a putut sa demonstreze cateva din teoremele lui Ramanujan, folosindu-si vastele sale cunostinte de matematica, dar altele l-au invins complet."

Facultatea intuitiva a fenomenalului matematician devenise anecdotica: interesandu-se de numarul unui taxiu, in care circula impreuna cu profesorul Hardy, de la Cambridge, i s-a raspuns 1729. Imediat, Ramanujan a exclamat: "Ce numar frumos, e cel mai mic numar care sa reprezinte de doua ori suma a doua cuburi". I-a luat sase luni lui Hardy sa demonstreze aceasta afirmatie.

(Intr-o viata atat de scurta, de doar 32 de ani, geniul acestui tanar, sarac si nescolit prin universitati, a fost atat de miraculos, de vast si de interesant, incat voi incerca sa sa-i dedic un moment special.)
Nikola Tesla (1856 – 1943), un alt fenomen al maiestriei intuitive, recunostea ca toate inventiile lui s-au datorat perceptiilor extrasenzoriale: vizualiza mental obiectul dorit, facea adaptari si imbunatatiri, apoi il punea in functiune tot mental, pana cand totul era fara cusur. Si rezultatul practic era intotdeauna sigur.

Prevalenta intuitiei in lumea ideilor si descoperirilor este evidentiata din nou in cartea amintita mai inainte: "Un argument stiintific in favoarea intuitiei aduce medicul Hans Selye (1907-1982), cel care a pus in circulatie notiunea de stress. El a fondat si renumitul Institut Canadian pentru Stress, impreuna cu Alvin Tofller -  celebrul viitorolog. Selye a scris, printre alte lucrari, si o carte interesanta despre intuitie, De la vis la descoperire, tradusa si in limba romana. In carte sunt intervievati 60 de laureati ai premiului Nobel, care marturisesc ca marile lor descoperiri le-au facut in vis sau intr-o stare de semitrezie."

Pare paradoxala, dar nu este nici mai putin adevarata, nici mai putin esentiala observatia adaugata mai departe: "Motivul pentru care majoritatea oamenilor de stiinta nu sunt creativi nu este lipsa gandirii, ci tocmai faptul ca nu stiu sa se opreasca din gandire."

Intuitia, trebuie sa recunoastem, estecea mai subtila si poate cea mai enigmatica ipostaza a mintii umane. Ca sa-si faca simtita prezenta, sporavaiala gandurilor trebuie sa inceteze. Dar pauzele gandirii sunt atat de rare si insolite, undeva pe la intalnirea mintii cu spiritul.

"Nu există nicio certitudine; există doar aventura." A patra scrisoare de la Manuel Angelescu

"Nu există nicio certitudine; există doar aventura."

      Secolul al XX-lea a fost martorul prabusirii a numeroase teorii grandioase.

Pana in deceniul al IV-lea, matematica ramasese, pentru savanti, ultimul bastion al perfectiunii. Pana cand, prin doua teoreme celebre, un tanar matematician, in varsta de doar 25 de ani, a modificat profund modul nostru de a concepe adevarul si certitudinea.Kurt Gödel (1906-1978) – logician, matematician si filozof austriac, a transformat in ruine programul optimist al rigurozitatii axiomatice al lui Hilbert, consacrat inca din timpul lui Euclid, care trebuia sa dea certitudinea ca matematica este completa si necontradictorie.

Pe scurt, el a demonstrat ca orice sistem de axiome matematice, cu un anumit nivel de complexitate, este fie contradictoriu intern (adica, va contine  formulari care pot fi dovedite si respinse simultan), fie incomplet (adica, va genera propozitii matematice ce nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate – asa-numitele enunturi indecidabile). Mai mult decat atat, completitudinea (sau incompletitudinea) logica a unui sistem de axiome nu poate fi dovedita in cadrul acelui sistem. Vor fi necesare axiome suplimentare (consolidarea sistemului), dar si sistemul extins va fi "virusat", la nivelul sau, de aceeasi imperfectiune.

Nu exista scapare, programul lui Hilbert era condamnat. Se spune ca atunci cand acesta a aflat de rezultatul lui Gödel s-a infuriat foarte tare, dar probabil ca s-a infuriat pe sine, fiindca demonstratiile lui Gödel erau fara cusur. Russel (Bertrand) demolase, cu un paradox logic, constructia logicianului Frege (Gottlob), care fundamentase  aritmetica, iar Gödel demola acum programul lui Hilbert, cu un alt paradox logic.

Inainte de el, matematica era imaginata ca exemplul suprem de adevar, domeniul gandirii pure, independent de lumea noastra fizica. Adevarurile matematice erau considerate superioare adevarurilor fizice, cum ar fi legea newtoniana a gravitatiei, a carei generalitate a fost infirmata de observatiile asupra periheliului lui Mercur, in concordanta cu noua teorie a lui Einstein. Gödel arata insa ca orice sistem, oricat de minutios construit, poate contine inconsistente. Si oricat ne-am stradui sa fim completi in operele noastre, vor fi mereu aspecte pe care le vom omite. Adevarul matematic se dovedise si el a fi o iluzie. Logica interna a demonstratiilor matematice putea fi ireprosabila, dar ele se aflau in cadru mai larg al fundamentelor, unde nu exista nicio garantie de infailibilitate. Gödel nu s-a limitat sa afirme acest lucru, el l-a demonstrat. Si, asa cum s-a intamplat si cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg, matematicienii si filozofii au continuat sa se intrebe despre semnificatiile mai adanci ale teoremelor lui Gödel. Rezultatele sale au fost atat de neobisnuite, incat filosofia stiintei a avut nevoie de cateva decenii pentru a le include. Fuseseram prea increzatori in puterea mintii umane, incercand sa construim temple impenetrabileale ratiunii. Constatarile lui Gödel, impreuna cu descoperirea teoriei relativitatii, mecanicii cuantice si ADN-ului, au fost considerate cele mai mari realizari stiintifice ale secolului XX.Intr-o interpretarea populara, teoria lui Einstein spune ca totul in lume este relativ, iarasa-numitele teoreme de incompletitudine ale lui Gödel, intr-o formulare la fel de libera, dovedesc ca exista lucruri de neinteles pentru mintea umana. Eterna confruntare dintre idealism si materialism este doar inca un exemplu in campul de inconsistenta al ambitiei omenesti, pentru ca va ramane mereu indecidabila pentru potentialul mintii umane. Avem nivele existentiale in care gandirea trebuie sa lase locul simtirii si subiectivitatii.

In cateva cuvinte, psihiatrul italian Roberto Assagioli (1888-1974), fondatorul Psihosintezei  si precursorul psihologiei transpersoanale, a surprins sensul si limitele naturii umane: "Nu exista nicio certitudine; exista doar aventura"

      Dar cine era acest tanar, care ne aratase limitele gandirii si demolase iluzia perfectiunii? Cum era de asteptat, Gödel a fost din tinerete avid pentru cunoastere si, cu toate ca era pasionat pentru limbile straine, a studiat matematica si filozofia.

Dupa izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, temandu-se ca ar putea fi chemat in armata germana, a emigrat in SUA, devenind, mai tarziu, cetatean american. Albert Einstein l-a ajutat sa ocupe un post la Institutul pentru Studii Avansate al Universitatii Princeton, unde a fost numit si profesor emerit. Acolo a primit si cel mai inalt premiu stiintific din Statele Unite - Premiul Einstein. Cei doi au devenit prieteni apropiati, faceau impreuna plimbari si lungi discutii filozofice. Erau diferiti in aproape orice – Einstein era sociabil si vesel, iar Godel era extrem de serios si introvertit –, dar aveau in comun o calitate esentiala: interesul profund pentru problemele centrale ale stiintei si filozofiei. Prietenia lor a continuat pana la moartea lui Einstein, in 1955.
In ce priveste viata personala, nici geniul lui Gödel nu a fost ocolit de contraponderi: ar fi putut destul de bine sa completeze lista exemplelor incluse in scrisoarea anterioara. Suferea de o sanatate precara, si mentala, si fizica. Pana la urma, problemele psihice aveau sa-i aduca sfarsitul. La varsta de opt ani, dupa ce a citit o carte de medicina, a devenit convins ca are probleme cu inima. Grija pentru propria sanatate a devenit o obsesie care avea sa-l urmeze toata viata. Era paranoic, anxios si depresiv. Catre sfarsitul vietii, paranoia sa a luat o amploare morbida: a devenit suspicios fata de mancarea pe care o consuma si era convins ca cineva incerca sa-l otraveasca. Refuza sa consume mancarea daca nu era gustata in prealabil de sotia lui. Dar sotia lui s-a imbolnavit si a trebuit sa stea sase luni in spital, timp in care Gödel a refuzat sa manance, infometandu-se pana la moarte. S-a stins din pricina malnutritiei. Cand a murit, mai cantarea doar 30 de kilograme.

      Sotia sa, Adele, spunea putin mai tarziu: „Desi nu a participat la biserica, a fost religios si a citit Biblia in pat in fiecare duminica-dimineata”.

Este greu de imaginat cum s-a impacat agerimea logica a lui Gödel cu misterele logicii divine, care i-au marcat viata atat de dramatic si de contradictoriu.

Si mai ciudat este faptul ca dupa moartea sa a fost publicat un corp de axiome, definitii si teoreme enuntate in cadrul teoretic al logica modale, prin care Gödel demonstra existenta lui Dumnezeu – un fel de versiune revizuita a argumentului ontologic al Sfantului Anselm de Canterbury (1033–1109).

Dar viata si structura noastra emotionala nu urmeaza nici logica, nici tiparele teoretice. Poate ne consoleaza mai mult cuvintele calde ale unui mare chirurg oncolog, Bernie Siegel, care scria intr-o carte care ar trebui citita de toti cei care practica medicina (Iubire, medicina si miracole): “Intr-o zi, m-am dus la Dumnezeu si l-am intrebat: 'Daca esti Creatorul suprem, de ce nu ne-ai inzestrat si pe noi, oamenii, cu un buton de resetare?' Iar Dumnezeu i-a raspuns: 'V-am dat un buton de resetare, Bernie. Se cheama durere si suferinta.' ”

Lasand stiintei si filozofiei cele ce sunt ale lor, trebuie sa recunoastem ca experimentam sacrul numai atunci cand iubim si cand suferim. Si ca viata lipsita de iubire este mai rea decat moartea.

Alexandru

Am avut, în liceu, un prieten care mi-a spus că, dacă nu vede Capela Sixtină şi marele opere de artă ale omenirii, consideră că a trăit degeaba. Chiulea de la matematică tot trimestrul ( eram pe vremea lui Ceauşescu), dar învăţa cu o noapte înaintea tezei şi lua 10. Dacă nu citea o operă literară, nu venea la oră. " N-am citit cele două morţi, obişnuia să spună. Moartea lui Ipu şi Moartea unui artist." Deşi doar puţin mai solid decât mine, era durul durilor. Dintre colegi, eram singurul care scăpase de pumnii şi de palmele lui. Crescuse cu o mamă vitregă şi asta îl marcase profund. L-a pălmuit pe un vânzător de la librărie, fiindcă acela a găsit de cuviinţă să ne atragă atenţia că trebuie să stăm mai departe de cărţi, să nu ni le înşuşim. Pe profesoara de istorie, foarte slabă (era şi paranoică, am avut şi eu evenimente de neuitat cu ea!), o întreba despre lucruri pe care le asculta la Europa Liberă. Femeia se apăra cu Programul Partidului, ca un călugăr de un demon şi îi punea 3. "De unde ai auzit tu chestiile astea?" îl întreba ea. "De la Europa Liberă. Ascult postul în fiecare noapte." "Aoleu, urla doamna. Eu predau numai ce mă învaţă partidul!" Şi flutura Programul cu pricina. "Ieşi afară, măgarule! Trei!" Deşi era o minte strălucită, ajunsese să aibă numai 3 la istorie. A venit teza şi Alexandru, aşa îl chema, s-a pus să trateze subiectul cu multă seriozitate. Era în banca a doua. Din prima bancă, un vlăjgan se tot întorcea la el şi îl deranja. "Zi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic!" "Îţi zic, dar lasă-mă să termin, că mă lasă asta corigent:" Prăjina nu înţelegea şi îl deranja iar şi iar. Până la urmă, Alexandru i-a trântit un pumn în cap exact când profesoara şi-a întors ochii către el. L-a dat afară. În lipsa lui, cel mai înalt elev a făcut o criză de nervi :"L-aţi văzut, doamnă?! Îl omor!" Până la urmă, ofensatului i s-a permis să iasă afară, să-şi clătească ochii la fântână. Alexandru, care sta deznădăjduit în curtea liceului, l-a văzut pe colegul său cum se spală pe faţă. S-a gândit că prea a făcut-o de oaie. S-a ridicat şi s-a îndreptat cu paşi hotărâţi către cel înalt. Voia să-i ceară scuze. Ăla l-a văzut că vine spre el şi s-a gândit că va fi călcat în picioare, aşa că a rupt-o la fugă.
Era obsedat de Dostoievski, pe care îl citea cu evlavie. El mi-a deschis ochii asupra literaturii sud-americane. Mai aveam un prieten foarte bun pe care el nu-l suporta. Când venea în vizită în cămăruţa mea din spatele fostei cizmării din Bolintin ( în curtea aceea s-a ridicat o vilă, dar noii proprietari au păstrat odaia mea!) şi îl găsea pe celălalt, pleca imediat. Nu mi-a reproşat niciodată că sunt în relaţii bune cu un băiat pe care el îl socotea lipsit de sinceritate. Spunea deseori:"Sunt în stare să apar la televizor şi să spun că sunt un prost, dar nu-mi convine să mă facă altul aşa." Era moral. Când era student, avea o amantă, soţia unui căpitan de vas. Când bărbatul a venit acasă, femeia i l-a prezentat ca fiind vărul ei. Atât de frumos s-a purtat omul acela cu el, că n-a mai călcat pe acolo şi n-a mai frecventat-o pe femeie. Ca să vadă lumea, Alexandru a făcut Institutul Mircea cel Bătrân şi a devenit căpitan de navă. În şcoală şi-a bătut de câteva ori superiorii, fiindcă aceştia făceau căprărie cu pufarezii. Nu ştiu cum a reuşit să termine Institutul, dar a făcut-o. A văzut Capela Sixtină şi tot ce era de văzut pe globul pământesc. Am primit o mulţime de ilustrate din toate colţurile lumii. Bănuiesc că şi dosarul de la Securitate mi se mai îngroşa niţel. Îi plăcuseră, în mod deosebit, oraşele belgiene. În urmă cu mai mult de zece ani, deschizând televizorul l-am văzut la ştiri. Purta barbişon şi era protagonistul unei întâmplări stranii. Fusese găsit la Timişoara, pe stradă, lovit la cap şi fără memorie. I se spunea "profesorul", fiindcă ştia engleză. A doua seară, Antena 1 îl arăta înconjurat de membrii familiei sale, din Malu Spart. Oamenii îi arătau fotografii şi căutau să-l convingă că este fiul lor. El examina fotografiile şi spunea sceptic:" Seamănă cu mine, seamănă chiar bine, dar nu sunt eu."
Acum doi ani, un prieten comun mi-a spus că ar fi murit. Dar o informaţie sigură despre el n-am mai primit niciodată.
P.S. Aş avea de revizuit un roman şi de scris altul, plus nişte povestiri. Asemenea oameni excepţionali mă conving însă că e timpul să-mi scriu memoriile. Voi fi mai puţin diplomat ca în textul despre Cenaclul de Luni. Acolo n-am dat toate detaliile, ca să-i menajez pe protagonişti, dar asta nu mi-a folosit la nimic: mi-am câştigat duşmani neîmpăcaţi pentru tot restul vieţii.

O cronică a lui Dumitru Augustin Doman la romanul Gheţarul

Dumitru Augustin Doman

Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.

Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”

Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.

Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...

Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)

Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”

„- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”

Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?

Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

Argeș, nr. 7, iulie, 2010

"Nu-mi alunga demonii, căci ar putea fugi şi îngerii." A treia scrisoare de la Manuel Angelescu

"Nu-mi alunga demonii, caci ar putea fugi si ingerii."

      Cunoscand mai bine abisurile subconstientului uman, Mircea Eliade ne-a lasat o cugetare despre abilitatile si bizareriile mintii omenesti: "Totul este posibil, impotriva tuturor ratiunilor."  Istoria culturii consemneaza o lista larga de cazuri proeminente – genii care au revolutionat lumea, dar cu trait o viata profund marcata de contradictii si devieri.
Mai categoric, filozoful Aristotel credea ca "nu exista geniu fara un dram de nebunie ". Nici el nu era o exceptie. Cateva secole mai tarziu, filozoful stoic Seneca se ralia la aceeasi parere: „Nu exista genii adevarate, fara un strop de nebunie.”
Fara sa generalizeze, cercetatorii fenomenului au ajuns si ei la o concluzie similara: multe personalitati creative au suferit de tulburare bipolara, o boala psihica caracterizata de schimbari bruste ale starii de dispozitie si episoade de depresie severa.
Contempoarana cu noi, Kay Jamison, o psihologa cliniciana americana, evidentia (in studiul Boala maniaco-depresiva și temperamentul artistic) ca rata tulburarilor afective este de pana la 30 de ori mai frecvent intalnita in randul artistilor, decat la restul populatiei.
Lista lunga a acestor nedorite extreme incita la o reflectie asupra naturii umane. Ne putem intreba daca exista un sens ascuns al absurdului si daca istoria cunoaste si cazuri antitetice, care au transformat suferinta patologica in iluminare si fericire imperturbabila. Exemple care sa-l contrazica pe Menandru, un poet din secolul al IV lea, care scria: "Sunt om, si asta este de-ajuns ca sa fiu nefericit." Asa aflam ca nu lipsesc nici astfel de experiente. Schimband perspectiva, acesti vizionari au vazut, "pe dedesupt", armonie si splendoare extatica in lumea noastra plina de incertitudini, conflicte, erori, esecuri si tragedii. Mai mult decat atat, depasind barierele mintii obisnuite, ei spun ca au avut acces la intelegerea deplina si totala a rostului lumii, iar modul lor de a percepe si de a-si trai viata a fost complet transfigurat.
In esenta si progresiv, intentia ciclului pe care blogul prietenului meu il gazduieste cu totala bunavointa, este sa ne ofere astfel de exemple –dupa cum sugereaza si genericul sau: Aspiratie, Inspiratie si Iluminare.
Revenind la contraste, sa ne aruncam o privire, pe cat se poate de concentrata, asupra modului in care misterioasa minte poate oscila de la sublim la jalnic si mizerabil.
     Astronomul Tycho Brahe (1546-1601), nobil danez, profesorul lui Johannes Kepler, a fost celebru pentru excentritățile sale si pentru firea sa irascibila. Intr-o discuție matematica, unul dintre invitatii la o petrecere a indraznit sa-l contrazica si, cum era de asteptat, Brahe l-a provocat la duel. Asa si-a pierdut marele astronom varful nasului, fiindca era un spadasin jalnic. Pasionat de munca sa, a murit din pricina unei insuficiențe renale acute: absorbit de un fenomen urmarit pe telescop, se abtinuse prea mult sa mearga la toaleta.
      Sir Isaac Newton (1642 – 1727), cel care a adus numeroase contributii in domeniul fizicii si mecanicii si a fost recunoscut drept unul din cei mai mari ganditori ai timpului, a mostenit inca din copilarie   experiente traumatice si a traversa schimbari bruste de dispozitie. Specialistii sunt de parere ca Newton suferea de tulburare bipolara, dar si de schizofrenie.                   

     Ludwig van Beethoven (1770 – 1827) nu a avut nici el o viata usoara. In scrisorile pe care le trimitea fratilor sai isi marturisea tendintele accentuate spre depresie si gandurile suicidare. 

      Scriitorul Edgar Allan Poe (1809 - 1849), cunoscut pentru atractia sa catre morbid, a fost un impatimit al alcoolului, bantuit si el de gandurile sinuciderii. Se plangea de frica de intuneric, pierderi de memorie, mania persecutiei, comportament deviant si halucinatii, pe care le „trata” cu alcool, opiu si absint.
      Richard Wagner (1813-1883), unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai romantismului muzical, suferea de mania persecutiei și fusese diagnosticat inca din tinerete ca „psihopat schizoid”. Scandalagiu inveterat si rau platnic, a fost dat afara din toate locuintele ocupate, in urma discordiilor create si a neplatii chiriilor.
     Van Gogh (Vincent Willem van Gogh, 1853-1890), genialul pictor olandez, i-a trimis iubitei sale urechea in plic.
Cum se stie, artistul suferea de schizofrenie, manifestata prin halucinatii vizuale si auditive, convulsii, accese de agresivitate, alternate cu bucurie nemotivata si tendinte sinucigase. In timpul lucrului isi manca deseori vopselele. La doar 37 de ani, cand picta pe un camp, s-a ranit mortal cu un pistol.
      Friedrich Nietzsche (1844-1900), celebrul filozof german, a imbratisat un cal in centrul orasului. Dupa cum consemnau medicii sai, se stramba si ridica umarul stang, sarea ca țapul si bea urină din propria cizma. In ultimii ani, suferea de megalomanie si trimitea scrisori cu textul „Peste doua luni voi deveni primul om de pe pamant”. 11 dintre ultimii 20 de ani ai vietii, i-a petrecut prin spitale. Dar culmea, atunci au aparut cele mai importante lucrari ale sale.

      Georg (Ferdinand Ludwig Philipp) Cantor, 1845-1918), marele matematician german care a creat teoria mulțimilor – o teorie fundamentala a matematicii –, a suferit de depresie cronica. A fost internat in diverse sanatorii. Teoria numerelor transfinite, conceputa de Cantor si inclusa astazi in curriculumul standard de matematica,⁠ a fost considerata la vremea aceea atat de contra-intuitiva, chiar socanta, incat a intampinat o rezistenta⁠  violenta, uneori triviala, din partea unor matematicieni contemporani. Cantor insusi credea ca teoria i-a fost comunicata de Dumnezeu. Si era constient ca opera sa este de mare interes filozofic. A murit in saracie si malnutritie, in sanatoriul unde si-a petrecut ultimul an al vietii.
      Nikola Tesla (1856-1943), faimosul inventator fizician, avea o fobie accentuata la murdarie si obsesia de a face totul in multipli de trei. Calcula cati centimetri cubi de mancare era pe punctul de a manca sau cati metri are de parcurs pana la toaleta. Ani de zile a locuit prin hoteluri, fara sa-si plateasca vreodata facturile.
      John Forbes Nash (1928 - 2015), laureat al Premiului Nobel pentru Economie, cunoscut publicului larg datorita filmului „A Beautiful Mind”, a fost un  fenomen rar prin stralucirea mintii, dar si prin problemele sale de sanatate. A devenit student la Princeton, dupa ce profesorul sau i-a scris in recomandare o singura propozitie: „Acest om este un geniu”. Acolo si-a luat doctoratul, la numai 22 de ani, si tot acolo si-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale. La varsta de 30 de ani, revista „Fortune”  il numea „steaua in ascensiune a Americii, in noua matematica”. Insa un an mai tarziu, a fost internat intr-o clinica psihiatrica. 
In a doua parte a activitatii sale didactice a predat la pretigiosul MIT (Institutul Tehnologic din Massachusetts), pana cand s-a imbolnavit grav: schizofrenie paranoidă, una dintre cele mai dure boli mintale.  Au urmat 25 de ani de internari fortate in spitale de psihiatrie, de vagabondaj si somaj. Simptomele reclamate de medici erau mania persecuției, ideile obsesive, delirul, problemele de autoidentificare si conversatiile cu interlocutori inexistenti. Uimindu-i pe medici, a reusit pana la urma sa reziste, respingand medicatia, si sa-si reia activitatea normala si pe cea stiintifica. Trecut de 80 de ani, Nash participa, in ciuda varstei, la conferinte organizate pe toate continentele. Desi vocea saera slaba si greu de inteles, matematicianul continua sa atraga studenti, jurnalisti si economisti de toate natiile, la fel cum, pe vremuri, multimile mergeau spre locul unde auzisera ca s-ar fi intamplat o minune. A murit la varsta de 86 de ani, impreuna cu sotia sa, in varsta si ea de 82 de ani, dupa ce taxiul in care calatoreau a fost implicat intr-un accident, in statul american New Jersey.
      Provocati de aceasta succinta pagina din cronica paradoxala a unor destine rasunatoare, ne putem intreba cum ar fi aratat contributia si viata acestor genii, fara anomaliile de care sufereau.
Nu stim, insa este intersant sa-l invocam aici pe poetul Rainer Maria Rilke (1875 - 1926), care a refuzat psihoanaliza, spunand: " Nu-mi alunga demonii, caci ar putea fugi si ingerii."

Unele cărţi se scriu singure. Răspuns la o anchetă literară, iniţiată de Constantin Piştea

          Orice carte reuşită este un miracol. Poate de aceea G. Călinescu spunea că o carte trebuie să fie lăsată aşa cum a ieşit, ca o entitate vie, care ar fi mutilată de orice intervenţie ulterioară.

Aş face mai întâi distincţia între scrisul de mână şi cel realizat la maşina de scris ori la calculator. Primul e impregnat de energia şi de personalitatea scriitorului, celălalt păstrează o legătură mai slabă cu spiritul care concepe textul. Marquez spunea că dacă ar fi avut de la început o maşină de scris electronic, ar fi scris cărţi mai multe şi mai bune. Realitatea e că stilul său a devenit mai alert, însă comercial cât încape. Cărţile autorilor care scriau cu pana de gâscă erau minuni adevărate. Scriitorul avea de la început limpezite, în cap, acţiunea şi personajele. Totuşi, unii se chinuiau. Rebreanu scria şi rescria de multe ori până se apropia de variant finală, pe care o transcria frumos, pe un registru liniat. Camil Petrescu făcea nenumărate corecturi, încât ajunsese spaima tipografilor. Eugen Barbu a scris şi rescris Groapa de treisprezece ori. Soţia lui Lev Tolstoi a transcris Război şi pace de şapte ori. Aceluiaşi Barbu i-a luat şase ani să termine Săptămâna nebunilor. Bulgakov a scris Maestrul şi Margareta în zece ani. Un romancier are nevoie de timp şi de răbdare. Dacă scriitorul are o slujbă dificilă, îi este greu să scrie ceva care să rămână.

Ultima mea carte scrisă de mână a fost Gheţarul. A fost copiată la computer de cineva care mi-a lăsat sute de greşeli. Unele au supravieţuit şi celor mai atente corecturi. Aşa că mi-am scris următoarele volume direct la computer, tastând cu… un singur deget: Călugărul Negru, Supraveghetorul şi alte povestiri, Casa noastră cea de toate zilele, Ninge la Iasnaia Poliana. E un efort considerabil. Totuşi, în mod paradoxal, cărţile scrise de mână, cu excepţia Gheţarului, sunt mai slabe decât cele concepute la calculator. Profit de ocazie pentru a mă dezice public de Biblioteca lui Noe şi de Maimuţe în haremul nopţii, care sunt doar nişte exerciţii minore, în vederea scrierii Gheţarului, adevăratul meu debut.

Scriu o carte în cel puţin doi ani. Un an-doi îmi sunt necesari pentru refacerea şi corectarea textului. Până acum am lucrat numai sâmbăta şi duminica, în condiţiile în care am avut un serviciu foarte solicitant. ( În urma unor probleme de sănătate pe viitor voi fi nevoit să scriu doar vara, aşa că perioada se va lungi.)  Am rescris Călugărul Negru de trei ori. Repet, folosesc un singur deget. În cazul celorlalte opuri, a fost nevoie numai de modificări minore ori de scoaterea unor pasaje. Din Casa noastră cea de toate zilele am scos douăzeci de capitole. La unele cărţi lucrez mental încă multă vreme după ce acestea au apărut. De aceea rareori, în cazul meu, variant pe hârtie este şi ultima.  Consider că cele mai multe cărţi semnate de mine sunt neterminate. O ediţie nouă ar rezolva problemele.

Un lucru interesant se întâmplă cu povestirile. Acestea ţâşnesc direct din inconştient şi de cele mai multe ori n-au nevoie de modificări. Înlocuiesc unele cuvinte şi îndrept erorile de literă. Sunt cărţi care se scriu singure.

Concluzia e că nu există o lege a modificărlor, universal valabilă. Cu cât o carte e scrisă cu mai multă plăcere, cu atât are nevoie de mai puţine modificări. Dar marile reuşite literare presupun o muncă sisifică, de modificări şi rescrieri.

Lev Tolstoi: înţelepciunea şi nebunia dorm în acelaşi leagăn. A doua scrisoare de la Manuel Angelescu

     Gandind la filozofii antici, precum Diogene sau Socrate, care traiau conform cu principiile pe care le predicau, suntem tentati sa credem ca inteleptii lumii nu pot participa la moravurile si nebuniilor timpului lor.    Dar filozoful si moralistul La Rochefoucauld era de alta parere: "Cine traieste fara nebunie nu este atat de intelept pe cat  crede" ("Qui vit sans folie n'est pas si sage qu'il croit")
In studiul despre René Descartes(Etude sur Descartes, 1928), filozoful si jurnalistul francez Alain (Emile-Auguste Chartier) spunea despre personalitatea faimosului conational, care se batea in duel ca orice gentilom: "E bine de stiut ca un intelept se distinge de alti oameni nu prin mai putina nebunie, ci prin mai multa minte" ("On aime a savoir qu'un sage se distingue des autres hommes, non par moins de folie, mais par plus de raison.") Si istoria culturii ne ofera multe exemple.
Sufletul omenesc este plin de surprize si contradictii, pe care psihologii si psihanalistii nu le vor epuiza niciodata. Fenomenul erotic se pare ca este, de departe, cel mai ilustrativ. Si geniile pot fi contaminate si tulburate profund de capriciile zeului Cupidon.
Intr-una dintre scrisoarile lui catre Veronica Micle (iunie, 1882), marele Eminescu isi marturisea dependenta si disperarea: “Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată." Nu mai este nimic de adaugat.
Un caz deosebit de tumultuos, in care contrariile si-au gasit locul in aceeasi personalitate, a fost Lev Tolstoi – „patriarhul” epocii de aur a literaturii ruse, primul scriitor care a refuzat premiul Nobel.
Pe acest blog, profesorul si scriitorul Șerban Tomșa, caruia ii datorez rubrica de față, atribuindu-i lui Tolstoi toate elogiile de prozator, il considera chiar "mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme... La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate." (7 noiembrie 2012: A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte)
O drama atinsa de patologia iubirii dezlantuitea fost si casnicia celebrului scriitor rus. In cartea Lasa grijile, incepe sa traiesti!, Dale Carnegie, autor de mare succes in literatura motivationala, ne dezvaluie intimitati nebanuite:
“Tolstoi a fost, in ultimii 20 de ani ai vietii, probabil cel mai venerat om din intreaga lume (dupa Enciclopedia Britanica). Intre 1890 si 1910, un suvoi nesfarsit de admiratori venea in pelerinaj la casa lui, ca sa-i vada macar pentru o clipa chipul, sa-i auda vocea sau chiar sa-i atinga tivul imbracamintei. Fiecare fraza pe care o rostea era notata intr-un carnet, aproape ca si cum ar fi fost o revelatie divina.
Dar daca este vorba de trai - de traiul obisnuit, ei bine, Tolstoi a avut mai putina intelepciune la 70 de ani decat Franklin la 7! Iata la ce ma refer.
Tolstoi s-a insurat cu o fata pe care o iubea mult. De fapt, erau atat de fericiti impreuna, incat obisnuiau sa cada in genunchi si sa se roage lui Dumnezeu sa-i lase sa-si continue vietile in acest pur extaz ceresc. Dar fata cu care s-a insurat Tolstoi era geloasa din fire. Se deghiza in taranca si ii spiona toate miscarile, pana si in padure. Se certau ingrozitor. Ea a devenit atat de geloasa, pana si pe proprii sai copii, incat a luat o arma si a gaurit fotografia fiicei ei. Ba chiar s-a tavalit pe podea cu o sticla de opiu tinuta lange buze si a amenintat ca se sinucide, in timp ce copii se inghesuiau unii in altii intr-un colt al camerei si tipau de groaza (Tostoi a avut 12 copii). Si ce-a facut Tolstoi? Ei bine, nu-l invinuiesc ca a facut praf mobila. Dar a facut ceva mult mai rau. A tinut un jurnal intim! Da, un jurnal in care arunca toata vina pe sotia lui. Era hotarat sa faca astfel incat generatiile urmatoare sa-l abslove pe el de vina si s-o gaseasca vinovata pe sotia lui. Si ce a facut sotia lui, in schimb? A smuls paginile jurnalului si le-a dat foc, desigur. A inceput apoi sa tina un jurnal propriu, in care ea il facea pe el ticalos. A scris chiar si un roman, intitulat “Cine-i de vina?”, in care isi zugravea sotul ca pe un spirit rau al casei si pe ea ca pe o martira.”
Prin aventura celor 82 de ani traiti, Tolstoi a fost printre cele mai elocvente expresii ale maximei pe care ne-a lasat-o filozofului canadian Marc Gendron: "Intelepciunea si nebunia dorm in acelasi leagan" ("La sagesse et la folie dorment dans le même berceau.")

Aspiraţie, inspiraţie şi iluminare. Scrisori de la Manuel Angelescu

Inaugurez astăzi un ciclu de texte primite de la profesorul Manuel Angelescu, un prieten drag, matematician de elită şi spirit mult evoluat.

Aspiratie, inspiratie si iluminare la personalitatile culturale

Cu vantul in talpile pantofilor" -Poetul Arthur Rimbaud

(Extras din cartea "Trezirea din somnul constiintei" de Steve Taylor, Editura Livingstone, 2010)

"Poetul francez din secolul al nouasprezecelea, Arthur Rimbaud, avea o impotrivire atat de puternica față de constiinta noastra normala, incat si-a petrecut intreaga viata incercand sa o transcenda.
Rimbaud este una dintre cele mai ciudate figuri din istoria literaturii. La varsta de 15 ani a inceput sa scrie poeme care erau uluitoare prin excelența tehnică si imaginile lor.

In aceasta perioada, dupa ce fusese un copil tacut si bine-crescut, a inceput sa se revolte impotriva vietii burgheze a orasului sau natal.

A inceput sa fumeze si sa bea, nu s-a mai tuns si nu s-a mai spalat, nu s-a mai dus la scoala si s-a straduit sa fie ca mai jignitor si mai destrabalat.

A incercat sa fuga de trei ori in sase luni si in cele din urma a fost arestat pentru vagabondaj, dupa ce a dormit pe strazi in Paris, fara sa manance zile in sir.

La acea vreme Rimbaud era deja obsedat de ideea de a deveni voyeur,sau vizionar. Avea un sentiment puternic ca realitatea "obisnuita" este doar o parte din  toata povestea si ca lumea e plina de realitati necunoscute, pe care, dupa cum scria el, "ratiunea noastra palida" ni le ascunde.

In mai 1871 (avea doar 16 ani) a scris faimoasa Lettre du voyant catre profesorul sau Izambard, in care si-a prezentat metoda pentru "trezirea" mintii si razbaterea catre aceste regiuni necunoscute.

"Poetul devine un vizionar", scrie el, "printr-o perturbare lunga, imensa si gandita a tuturor simturilor", in urma careia devine "Inteleptul Suprem... pentru ca ajunge la necunoscut".

Dupa el, aceasta" perturbare a simturilor" inseamna perturbarea mecanismelor mintii prin privare de somn, prin alcool, droguri, boala, solitudine si sex. La sfarsitul procesului,  poetul va aparea ca prototipul unei noi fiinte umane, cu un nou limbaj, care este "al sufletului, pentru suflet, cuprinzand totul".

Rimbaud nu era, pur si simplu, teoretic; el a facut tot ce a putut ca sa devina el insusi un voyeur. A incercat sa-si tina mintea treaza, traind ca un ascet, ignorandu-si nevoile fizice si supunandu-se la durere si disconfort. Fuma hasis, bea absint si incerca sa practice magia si alchimia. Facea si experimente sexuale, mai ales cu iubitul sau homosexual, poetul mai in varsta, Verlaine.

El a inceput sa-si vada poezia ca un pe mod de a scoate din actiune mintea constienta obisnuita si de a razbate in taramurile superioare ale realitatii. Se pare ca a avut oarecare succes. Cu siguranta ca a avut experienta unor stari modificate de constiinta care i-au dat viziune halucinatorii imbatatoare, in care, dupa cum scrie el, "am vazut destul de clar o moschee in loc de o fabrica, o falanga de tobe formata din ingeri, trasuri pe drumurile raiului, o sala de desen pe fundul unui lac".

Dar se pare ca a avut si stari extatice, care i-au dat revelatii mistice.

In lungul sau poem-proza autobiografic Un anotimp in iad, lucrarea sa finala, vorbeste despre "un minut de trezire care mi-a dat viziunea puritatii".

Insa dupa trei ani de incercari de perturbare a simturilor in acest fel, Rimbaud si-a dat seama ca nu poate sa mearga mai departe. Un anotimp in iad vorbeste despre cum a fost "adus inapoi, cu picoarele pe pamant, cu datoria sa gaseasca o realitate ciuntita pe care sa o adopte!" Ba chiar, se indoia de validitatea viziunilor lui, crezand ca sunt iluzii si ca "se hranise cu minciuni".

La varsta de numai 19 ani, plin de dezgust față de sine si de un sentiment de futilitate, si-a abandonat incercarile de a deveni vizionar. Si cum, pentru el, poezia era stans legata de incercarea sa de a perturba echilibrul, atat ca metoda cat si ca rezultat creator, aici s-a sfarsit si una dintre cele mai scurte si mai ciudate cariere literare din lume.

Dupa asta, Rimbaud a incercat sa raman "treaz" in alt mod, expunandu-se continuu la medii si la experiente noi.

In urmatorii 18 ani, pana cand a murit, la varsta de 37 de ani, a ratacit prin lume "cu vantul in talpile pantofilor", dupa cum scria iubitul lui, Verlaine, incercand sa ramana cu un pas inaintea mecanismului de desensibilizare si sa pastreze intensitatea perceptuala a unei stari de trezire de intensitate redusa."

Arthur Rimbaud
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jean Nicolas Arthur Rimbaud 

(n. 20 octombrie 1854 Charleville, Republica Franceză – d. 10 noiembrie 1891, Franța) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație amoroasă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă.

Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("Un anotimp în infern"), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu se găsește celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la vârsta de 37 de ani.