miercuri, 31 august 2011

Cine suntem și de unde venim ?

Documentându-mă în vederea romanului pe care am început să îl scriu și a cărui acțiune se petrece în Dacia, am ajuns la câteva certitudini :
1. Romanii au ocupat numai 14% din teritoriul Daciei.
2. Stăpânirea romană în Dacia a durat 164 de ani.
3. Coloniștii aduși aici de cuceritori nu vorbeau latina literară. Ei erau de diferite origini : britani, asturi, lusitani, bosporeni, antiochieni, ubi, bretani, gali, reți, comageni, numizi și mauri.
În aceste condiții, cum s-a produs romanizarea întregii regiuni ocupate de daci ?
Teoria genomului ar evidenția faptul că spațiul carpato-dunărean este locul unde a început să existe Europa, în urmă cu 44 000 de ani ! Este o ipoteză avansată de Dr. Napoleon Săvescu. Nu intru în amănunte ( se susține că Dacia ar fi leagănul nașterii arienilor ! ), dar Prof. Dr. Augustin Deac a semnalat că la Budapesta există o lucrare, Codex Rohonczy, cu informații neprețuite despre daco-români. Manuscrisul s-ar afla în arhivele Academiei de Științe a Ungariei. Până în 1907 a fost păstrat în localitatea Rohonczi, de groful Batthyany Gusytav. E o cronică însumând 448 de pagini, scrisă în latina ppulară, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină sunt circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în " latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad împotriva pecenegilor, însoţit de note muzicale etc.  Viorica Enachiuc, care a tradus documentul,  a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. Alfabetul dacic ar fi avut 150 de caractere în care dominante erau străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului.
Pe scurt, concluzia Dr. Napoleon Săvescu este că dacii vorbeau o latină arhaică ( când au cucerit Dacia, romanii n-au avut nevoie de tălmaci ! ) și sunt strămoșii tuturor popoarelor latine ...
Să înțelegem că daco-latinii ( ! ) plecați în Peninsula Italică s-ar fi civilizat spectaculos, datorită influențelor mediteraneene, iar cei rămași pe plaiurile noastre ar fi rămas fără drumuri, fără băi, apeducte și școli, adică în sălbăticie ? Nu-mi dau seama.
Vine însă Neagu Djuvara care demonstrează două lucruri :
1. Niciun popor european nu s-a edificat pe elemente etnice antice. Cu alte cuvinte, ne străduim degeaba să dovedim că suntem...daci.
2. Primii noștri conducători, care au întemeiat principalele familii domnitoare românești, au fost de origine... cumană.  De exemplu, Negru-Vodă se numea, în realitate, Thocomerius. Basarabii au fost, de asemenea, cumani. Substantivele proprii Coman și Comana, ca și unele cuvinte cărora le atribuim o obârșie turco-tătară ( Deli-Orman, Teleormanul de azi ! ), ar avea aceeași proveniență.
Limba pe care o vorbim este romanică, dar noi, ca popor, din cine ne tragem?
Și de ce nu căutăm acele izvoare scrise, despre care spunem că nu există ?
Să ne fi format în sudul Dunării și să fi urcat ulterior către nord ?

Se schimbă partiturile în ceruri ( jocuri și variante )

Sunt un romancier căruia îi place să se joace, riscant, cu vorbele. Dacă aș fi fost îndrăgostit, aș fi scris astfel textul de la postarea anterioară :


se schimbă partiturile în ceruri

prin părul tău se jocă un vânt adormit
pieptănându-te ca un orb cu dinți
de cristal

râuri căzând în depresie
ura din struguri  dospește
luciri de opal și de gresie

se schimbă partiturile din ceruri

voi înlocui tacâmurile
fețele de masă și voi importa
lumină piezișă din suedia

cioc-cioc bate la ușă
un oaspete cu buzunarele-ncărcate cu greieri

cioc-cioc ești doar o casă părăsită
pentru câtăva vreme


se schimbă partiturile în ceruri ( variantă )

prin părul tău se joacă un vânt
cu dinți de cristal și de orb
mâna--ți - un fluviu cu estuar
pe care nu pot să îl sorb

râuri căzând în depresie
luna se clatină și mă latră
ura din struguri dospește
ochi de țigancă din șatră


înlocuim tacâmuri și mese
schimbăm partituri în cer
aducem blonde ducese
cât timp mai suntem în ler

cioc-cioc nu-i nimeni acasă
cio-cioc acum nu te teme
ești doar o casă părăsită
pentru câtăva vreme



marți, 30 august 2011

Se schimbă partiturile din ceruri

Iubitele ne-au părăsit și pășesc pe vânturi aproape adormite, cu dinți de cristal contrafăcut.
Râurile cad în depresie.
Se coc strugurii, iar ura se clatină, uleioasă, în pahare, ca un vin ancestral.
Ipocriții își aranșează măștile pe față și își pun o ținută mai groasă, pipăindu-și cucuiele.
Se schimbă muzicanții și partiturile din ceruri.
Vom înlocui tacâmurile și fețele de masă.
Vom importa lumină, piezișă și subțire, din Suedia.
Așteptăm oaspeți blonzi, cu ochi reci, nemiloși.

luni, 29 august 2011

Unde sunt marile cărți ?

Scriitorul Ioan Suciu remarcă, într-o postare foarte interesantă, că nu mai apar cărți de nivelul celor scrise de Mann, Balzac, Proust, Dostoievski și Tolstoi. E o problemă pe care mi-am pus-o și eu. Normal că nu am o explicație care să-l satisfacă pe deplin pe prietenul meu, dar voi avansa câteva ipoteze. Nu intră în discuție poezia, fiindcă e limpede că, pe acest teritoriu, geniile pot apărea oricând.
1. Arta nu are o evoluție ascendentă. E posibil să traversăm o perioadă mai săracă în valori literare.  Nici pe vremuri capodoperele nu curgeau unele după altele. Erau mai puțini scriitori, care nu semănau unii cu alții în ceea ce privește stilul și arta literară. Acum sunt foarte mulți și asistăm la un proces de uniformizare valorică : e mai greu să ieși în evidență, chiar dacă scrii o carte foarte bună. Încă apar cărți mari. Romanele lui Marquez și Ismail Kadare pot fi așezate, cu cinste, în rândul realizărilor artistice memorabile. Totuși, nimic nu se poate compara cu Demonii, Castelul, Idiotul, Iliada, Frații Karamazov.
2. Presiunea structurilor extraliterare e alta. S-au schimbat clasele sociale ( nobilimea și marea burghezie și-au modificat statutul ), sistemele culturale, mentalitățile și orizontul de așteptare. Scriitorul de odinioară crea pentru un public care credea în niște valori consacrate și avea o morală fermă. Scrisul avea aură și mister, ușile erau numai întredeschise, personajele își păstrau hainele pe ele, iar curiozitetea cititorului era răsplătită cu o anumită poezie, acum dispărută, fiindcă sunt exhibate detalii intime ale personajelor, iar perdelele sunt date la o parte. În multe privințe, literatura de azi este o lecție de anatomie dezgustătoate. Odată dezvelit trupul, spiritul s-a volatilizat. Cine pentru cine scrie ? Autorii scriu fie pentru ei înșiși, fie pentru toată lumea. Ori se dau elitiști, ori fac pe proștii pentru a-și vinde scrierile. Unii nu sunt citiți deloc, alții sunt foarte populari. S-au diversificat și cititorii. Se citește în ligi diferite.
3. Dispărând substratul mitic și general uman, multe opere reprezintă consemnarea unor experiențe strict personale. Au fost epuizate temele, iar personajele s-au anemiat, în parte și din vina criticilor literari, foarte subtili și tot timpul în căutarea originalității. Literatura a devenit o meditație asupra propriei condiții, o artă literară, un curs de creație. Întorcând spatele vieții, textele se privesc în oglindă, dezvăluindu-și propriile mecanisme. Iar acest lucru nu interează decât pe cititorii specializați. Adică pe alți scriitori.
4. Marile opere excelează și prin excese. Erau copleșitoare în toate privințele. În literatura actuală, echilibrul, călduțul și discreția sunt acasă la ele. Dar textele valoroase de acum au mai mult umor. E singurul câștig.
5. O carte iese din alte cărți, având modele anterioare. CARTEA era respectată, după ce, în Evul Mediu, fusese copiată și păstrată în mănăstiri. Societatea era și ea un model cu piscuri și prăpăstii. Oamenii erau mari și mici. Azi sunt toți inteligenți și mărunți ( mlt prea inteligenți și mult prea mărunți ! ), ghidându-se după principiul Trăiește și lasă-i pe alții să moară !  Banul este suveran. Neproducând gologani, marea literatură este trecută pe linie moartă. Se publică ce se vinde, iar vânzarea n-are nicio legătură cu valoarea. Timpul este parcă și el mai puțin și mai grăbit. Cine mai deschide azi Zgomotul și furia sau Iosif și frații săi ? După ce mi-a apărut Ghețarul, am și declarat, într-un interviu, că romanul viitorului va semăna cu cele scrise de Durrenmatt : scurte, alerte, cu acțiunea bine condusă, cu intriga la vedere și explorând zonele umbrite ale conștiinței umane. Dar se poate compara tipul acesta de narațiune cu Război și pace, Muntele vrăjit, Lumină de august și Forsyt Saga ?
Firește că nu.
Se vor mai scrie cărți importante, dar nu de felul celor menționate mai sus.

CORNEL DINU : legenda continuă

Sunt dinamovist de când mă știu și toată copilăria am fost fermecat de golurile și driblingurile unor fotbaliști deveniți acum mituri : Dumitrache, Dinu și Lucescu.
Într-o vreme, Cornel Dinu și Alexandru Boc formau cel mai bun cuplu de fundași centrali din Europa. Mai elegant și mai eficient decât Belodedici ori Gică Popescu, Boc era și un vârf de temut. Într-un joc amical, câștigat de Dinamo cu 4-3, fiind excesiv de relaxat, Boc a dat patru goluri și trei autogoluri ! Din păcate, și-a încheiat cariera în mod absurd, după ce a bătut, într-o cârciumă, un ofițer de Securitate.
Dinu era mai rapid, mai puternic și mai agresiv decât Franco Baresi și Gennaro Gattuso. Cu această impresie am rămas eu. Punea, cu precizie, pase de de 70 de metri și înscria goluri din apropiere, dar mai ales de la distanță. Se întâmpla uneori ca Dinu să fie depășit de minge, dar adversarul direct nu trecea niciodată de el. La nevoie, îl placa dur, așa cum se întâmplă la rugby. Deși pierdea nopțile în compania unor prieteni, Dinu avea cea mai bună condiție fizică, alerga cel mai mult și era jucătorul cel mai determinat al echipei. Alături, evident, de Lucescu. Ca sportiv, Dinu era o furtună care te surprindea cu ferestrele deschise. Pe vremea aceea, jucătorii erau liberi în fiecare luni. Era un fel de pauză de refacere după meciurile de duminică. Dar Dinu se antrena și atunci. Avea o inimă mare.
Dinu a trăit frumos, fiind apropiat de  Fănuș Neagu și Dan Spătaru. Să fii prieten cu Fănuș și să joci fotbal la cel mai înalt nivel mi se pare ceva incredibil ! Din întâmplările trăite împreună s-a născut celebrul roman al lui Fănuș Frumoșii nebuni ai marilor orașe, cu trei personaje de neuitat : Ramițki, scriitorul, Eduard Valdara, fotbalistul, și Radu Zăvoianu, cântărețul.
Inima de uriaș a lui Dinu a cedat. A avut însă șansa de a găsi un doctor competent, Șerban Brădișteanu, care l-a făcut să renască.
Legenda continuă.
La mulți și frumoși ani, Cornel Dinu !

duminică, 28 august 2011

Actorii de serviciu

* Retrag tot ce am scris despre Strauss-Kahn. După ce am văzut cum arată femeia pe care se presupunea că francezul a agresat-o sexual, mi-am dat seama că bietul bătrân a fost violat. Îmi imaginez că doi afro-americani voinici ( poate chiar avocații ăia șireți ! ) l-au imobilizat pe sexagenar, iar creatura aceea perfidă l-a siluit. Și când te gândești că Strauss-Kahn, la banii lui, o putea avea și pe Sharon Stone ! Ca să nu mai vorbim de Brigitte Nielsen, care, pentru niscaiva dolari, acolo, i-ar fi oferit servicii complete ! Ingrată e bătrânețea !
* Chiar dacă sunt adversari neîmpăcați, marii campioni, ca și marii artiști, se respectă între ei și, în caz că au fost în conflict cândva, sfârșesc prin a se înclina unul în fața celuilalt. Vezi părerile lui Anghel Iordănescu despre Cornel Dinu.
* O trinitate : majurul Prișibeev, Moș Teacă, Guica Moromete.
* Lionel Messi și Nowak Djokovici sunt actorii de serviciu care ne înseninează nopțile acestui sfârșit de vară.

vineri, 26 august 2011

Două poeme de IGOR URSENCO

Prin potențialul artistic de care dispune și prin textele pe care ni le propune, Igor Ursenco poate fi unul dintre marile nume ale literaturii române de mâine. Reproduc o prezentare pe care i-am făcut-o acum doi ani :

Tărâmul ascuns şi magia literaturii sau despre trans-bordarea limitelor

Personalitate polivalentă, Igor Ursenco vine dintr-un loc în care spiritul diferitelor etnii arde cu flacără mare, sub semnul curcubeului. Versurile sale – pline nu numai de copleşitoare aluzii culturale, ci şi de referinţe istorice şi politice – capătă adesea valoare de mituri ale re-naşterii şi proiectării intangibile a germenelui uman.
Poet situat în descendenţa lui Nichita Stănescu şi Ion Stratan, rafinat, cult, hiperinteligent şi ludic, Igor Ursenco crede în forţa incantatorie a Cuvîntului, iar poemele sale, pline de imagini puternice şi viziuni inspirate, stau sub semnul unei adevărate mistici a simbolurilor. Schiţînd o hartă spirituală în care se simte acasă, el caută neîncetat sensurile primordiale ale creaţiei şi ale existenţei. Aş spune că nota definitorie a creaţiei sale este ”trans-bordarea” limitelor de tot felul, transgresarea genurilor, speciilor şi noţiunilor, a frontierelor senzoriale și telurice, filosofice şi spirituale.
În volumul ”apoptosium” e de găsit chiar un inventar al porţilor de acces către alte dimensiuni, pentru că poezia lui Igor Ursenco este iluminare pură, trăită într-o stare de luciditate maximă a conştiinţei poetice (printre altele, coperțile volumului sunt foarte sugestive pentru magia dinăuntru!).
Suprasaturate de simboluri şi termeni încifraţi care își așteaptă decodificatorul ideal, textele lui Igor Ursenco au strălucirea stranie a unor amulete, brăţări şi pietre protectoare, purtate de şamanii ancestrali.


Profiler rusesc

Aici unde locuiesc eu, tot mai des ploile
vin odată cu anemiile
estetice, iar primăvara nu are
suficient clorofil să răzbată dincolo
de calendarele oficiale. Tocmai

cînd mă așteptam
cel mai puțin la idiotul dostoievskian
să se materializeze, iată-l
pe însuși Anton Pavlovici. În propria

persoană și cu pușca în mînă răsarind
dintre tufișuri, bătrînul
Cehov mă fixează cu privirea sa de doctor priceput
în ale sufletelor. Nu e de mirare

că toată amorțeala
mi-a ieșit pe creier ca petele
pe eclipsa de soare. O, în clipa ceea
aș fi fost capabil să iubesc
o mulțime de femei
reproductibile, să le fac copii geniali ori
să le citesc din textele originale
care nu vor mai vedea
lumina zilei. Atunci sufletele noastre

s-ar fi făcut mai ușoare
ca și gîndurile
fără stres, au început să se îndepărteze
de la pămînt, părînd baloane multicolore
amenințate doar de obiectele
ascuțite lăsate
fără supraveghere: fără nicio

îndoială, e mîna lungă
și răzbunătoare a destinulu
sau, mai curînd, a fraților
Karamazov (nu știu exact care dintre ei:
Dmitri, Ivan sau Alioșa). Dar, ca întotdeauna,

aștepți să se ivească
vreun Smerdeakov, presupus fiu
nelegitim dornic să îți confiște toate
pornirile de nobilitate
înnăscută: pînă face spume albe

la gura sa de epileptic, părînd un trunchi
doborît dintr-o livadă
de vișini, toată
explodată
de curînd în floare


Pașalîcul România

Cu spaimele și soarta reîncălzite
de-a valma în oalele zilei de ieri, te așteaptă
orașul-în-care-nu-ai-mai-fost și nu
vei fi murit
vreodată cu gîndul la rădăcinile ereditare. Așa cum se întîmplă
cu toți cei care înving
legea gravitației doar ținîndu-se cu ambele mîini
de nas. Așa se explică enigmele istoriei: dintre
toți cuceritorii lumii,
turcii au fost cei mai sensibili
la nurii Colentinelor. Dar nu vei înțelege pînă în ziua
în care te veu strecura prin bulevardele
Capitalei ce duc previzibil spre gurile de canalizare
și cele de metrou, dar
sfîrșești
invariabil ajungînd
în Piața Matache. La final

de săptămână acolo intră grăbiți doar bătrînii
cu bani și tinerii
cu speranțe, fără ca niciunii
să observe cum prin ei trece ritualic
aceeași femeie
cu coasa. Românii veniți cu trenul

din Nordul țării ies din vagoane
rași la față
de ceasul morții, înaintînd
prin corpul
românilor din Sud odată cu mîlul
întineritor al Techirgiolului. La asfințit

Bulevardul Averescu e tot
numai o Deltă
patriotică cu pescăruși, cormorani și pești
la fiecare colț al său
care dă în străzile dosite. Stația terminus

coincide cu Cimitirul
Vesel din Săpînța sau în Capitala
cea mai apropiată
de frecvența akașă. Cînd ieși

pe peron, te pomenești singur
cuc pe o insulă izolată
de democrația
vecinilor de la frontiră, dar nu te lași
pînă nu găsești pe cineva suficent
de speriat cît să-l botezi
cu una din zilele
săptămînii. Acum poți

să ții mai departe jurnalul
de unde Robinson Crusoe intrase
ireversibil în panică
severă. Și cum semaforul

clipește roșu
în ochii tuturor, treci de cercurile
Afumaților mai repede
ca Ulisse, cu toate dovezile evidenței materiale
ale cormoranilor și peștilor
de la capătul străzii. E suficient doar cu mîinile

fierbinți să îți smulgi
inima
de lup dacic, și uite cum spahiile
vor întîmpina zorii
cu capetele
înfipte în lăncile distribuite egal
pe ambele sensuri
ale Autostrăzii Soarelui









miercuri, 24 august 2011

Nu există țară pentru poeți

Se numea Pedro și ar fi putut să facă o facultate adevărată, așa cum le spunea el instituțiilor de pe vremuri. Dar n-a vrut.
- La stilul meu, precis aș rămâne mereu cu câteva restanțe pe toamnă. Mai mult m-aș târî. Ce, asta ar fi viață ?
Omul avea o prestanță evidentă, datorită staturii inpresionante și părului negru, des ca peria. Era foarte demn și nu se umilea niciodată. Se purta cu nepăsare și devenea lacom când pe masă se punea ceva care îi plăcea. Una peste alta, un bărbat care respira libertate prin toți porii ființei sale.
A trecut prin multe meserii, dar la serviciu făcea exact ce îi poftea inima. Se simțea obosit, lua o pauză. Voia să plece, pleca. Avea poftă de o bere, o bea. Îi era somn, se culca. Era enervat, se îmbăta. Degajat, fără explicații, fără regrete. Dacă șeful îl amenința cu concedierea, a doua zi nu se mai ducea el la slujbă. Și nu mai călca pe acolo toată viața.
Pedro avea niște expresii favorite care făceau din el o prezență agreabilă, așa că toți îi căutau tovărășia.
- Măi, să fie !
- Salut, tot...
-Ai, mă, zău ?
- C'eșt' copil ?
 Era iubit și respectat fără să fi făcut cel mai mic efort în direcția asta.
Era de pomină întâmplarea când Pedro a agățat o prostituată și s-a dus cu ea la o margine de pădure. Era beat și nesigur pe el.
- Ai de gând să faci ceva sau plec ? Că n-am toată ziua la dispoziție, s-a oțărât femeia.
Pedro s-a ridicat în picioare. Orizonturile se clătinau, prăbușindu-se peste el. Atunci i-a venit ideea salvatoare și s-a așezat la loc.
- Fă, tu știi că nu bine să fii curvă ? a întrebat-o el pe tânără. Nu e moral și pe deasupra...
- Po-poftim ?  s-a bâlbâit ea, necrezându-și urechilor.
Dar Pedro i-a dat înainte, făcându-i o morală strașnică.
Părinții săi, oameni foarte înstăriți, au murit și i-au lăsat moștenire un întreg domeniu și o vilă cu trei etaje. Pedro s-a retras la țară și a devenit și mai liniștit. Ca să aibă bani de țigări, vindea azi o ușă, mâine o sobă, iar mai târziu obiecte de mobilier. Se învecina cu niște tineri destoinici care mergeau, în nopțile de toamnă, la furat porumb de pe câmpurile CAP-ului.
- Băi, a zis unul dintre voinici, putem noi să-l lăsăm pe Pedro să moară de foame ?
Au convenit că nu puteau. Așa că în următoarea noapte l-au convocat și pe el la o expediție de jaf. La miezul nopții s-au urcat în căruță. Acolo, băieții aveau o sticlă mare, plină cu țuică.
- Îmi dați și mie un gât-două ? a întrebat, politicos, Pedro.
Tovarășii săi s-au precipitat să-i satisfacă dorința.
Când au ajuns la tarlaua pe care o aveau ca țintă, Pedro băuse trei sferturi din conținutul clondirului. Fârtații i-au pus un sac în mână și l-au îndemnat să nu piardă timpul. Dar după ce a coborât din teleguță, el a simțit cum o fericire fără margini îi inundă toată ființa. Fusese toată viața un om liber, dar acum simțea că zboară. I s-a năzărit că ar putea fi un comisar care îi vânează pe infractori. A întins mâna spre un camarad, ca și cum ar fi avut un pistol, și a răcnit :
- Bummmm !
Hoții au sărit ca arși.
- Băi, Pedro, dă-o dracu de treabă, pune mâna și umple sacul, că n-avem timp de goange !
- Bauuuuuu !
- Pedro, nu fi nesimțit ! Te-am luat cu noi de milă și tu ne dai de gol ?
- Bummmm !
- Auzi ? Dacă te-ai îmbătat, stai măcar liniștit și nu mai face tărăboi !
- Paaaaac !
- Fiiuuuuuu !
- Bummmm !
- Bauuuuuuu !
- STAȚI AȘA ! s-a auzit o voce autoritară și prăduitorii au rămas încremeniți.
Trei milițieni, cu armele în mâini, îi înconjuraseră.
Pedro râdea de se prăpădea.
- Băi, băiete, a zis un zbir, în timp ce îi punea lui Pedro cătușele, în felul tău ești un adevărat poet !
- Ce poet, mânca-ți-aș ? s-a revoltat un fur. E un prost care moare de foame. Iar noi, să știi, cântăm și la acordeon !
Nu știu ce s-a mai întâmplat cu personajul meu, dar e clar că lumea asta nu e făcută pentru cei care trăiesc ca niște poeți.

marți, 23 august 2011

Cărțile și filmele

Un poet, prieten ( în sensul că eu îi sunt lui prieten, iar el mai puțin mie ), a atins în treacăt problema ecranizărilor unor opere literare. Vorbea și de un oarecare profit pe care îl obții atunci când citești o carte de valoare ori vezi un film bun. 
A face una dintre acțiunile menționate mai sus înseamnă a a asista pe viu la reinventarea lumii. Orice operă artistică este și o lecție de creație, în sensul larg al cuvântului. Într-adevăr, ce profit mai mare poți avea pe lumea asta ? Amicul meu are dreptate.
Literatura și filmul au limbaje diferite. Dar scopurile diferă ? Poate că nu.
Se întâmplă ca un film să fie echivalentul perfect al unui roman. Ghepardul prințului Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost ecranizat magnific de Luchino Visconti. La fel stau lucrurile în cazul celebrei cărți semnate de Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Poate că, totuși, Fleming e mai bun regizor decât a fost Mitchell  scriitoare. Probabil că  Moara cu noroc și Pădureanca sunt niște reușite.
Numele trandafirului și cărțile lui Durrenmatt se pretează foarte bine la ecranizări. Dar rareori filmul bate textul. ( Așa mi s-a părut  Berlin Alexanderplatz, dar cred că sunt subiectiv. ) De cele mai multe ori, filmul exploatează doar o fațetă a operei. E  varianta personală a regizorului asupra unei închipuiri de cuvinte. Moromeții  lui Gulea e mai sărac decât Moromeții lui Preda, cu toate că imaginea are un impact mai puternic asupra receptorului decât cuvântul. Iar Cel mai iubit dintre pământeni, în regia lui Șerban Marinescu, cu o distribuție actoricească grandioasă, reprezintă numai un fir din drama trăită de Victor Petrini, în romanul lui Marin Preda. Nici nu vreau să mă gândesc la Felix și Otilia, cu Sergiu Nicolaescu distribuit în rolul unui fante irezistibil ! Nu neg că există și filme mai reușite decât unele scenarii descriptivo-epice încâlcite, prinse între copertele unui op. Dar nu am exemple la îndemână.
Pe urmă, sunt cărți care nu pot fi ecranizate decât de genii regizorale, cu actori unicat. Cum să traduci în imagini Toba de tinichea, Idiotul ( cred că am văzut în adolescență o oroare franțuzească după Dostoievski ! ), Frații Karamazov, Un veac de singurătate ? Dragostea în vremea holerei ar fi, pe ecran, o istorie plicticoasă la culme. Maestrul și Margareta, ca film, ar cădea în derizoriu.
Pe scurt, magia cuvântului este atotputernică. Imaginea pe celuloid e ca un fel de mâncare pe care o mesteci tu, o scuipi pe o farfurie de aur, apoi o servești spectatorului cu mare fală.
Oricum, aș vrea să gust niște filme după Rodul pământului, Deșertul tătarilor ( există unul, dar nu l-am văzut ), Orbirea, Sub vulcan, Ora de germană, Relatare despre regele David, Secretul pădurii bătrâne și Barnabo, omul munților.

P.S. Am citit toată seria James Bond a lui Ian Fleming. Am făcut-o cu eforturi de neînchipuit, deși textul este subțirel și pe înțelesul oricui : n-am văzut în viața mea cărți de spionaj mai proaste !  ( Nici nu se compară cu ce au scris John Le Carré, Colin Forbes și ceilalți.) Care o fi misterul celebrității lor ? Filmele făcute după așa-zisele romane James Bond sunt și mai îngrozitoare. Eufemistic vorbind, pot fi numite niște SF-uri aiuritoare.
       S-a dovedit că Gorki și Cehov pot fi ecranizați, dar numai de cineaști ruși. Cine nu-și amintește de Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Stepa, O dramă la vânătoare, Șatra ( ah, Emil Loteanu al nostru ! ) Cred că povestirile lui Gogol, dar mai ales poemul epic Suflete moarte ar duce la niște realizări demențiale.

sâmbătă, 20 august 2011

Un poem de GEORGE GEACĂR

Un excelent poet, original și cu o tăietură impecabilă a versului este George Geacăr, comentat elogios, printre alții, de Tudor Cristea, Cosmin Ciotloș și Claudiu Tosa. Trăiește în Târgoviște.
Volume publicate :
 Întâmplări în creierul meu, 1997, Ed. Cartea Românească
concert pentru coarde vocale și nervi, 2002, Ed. Cartea Românească
eu.zise el, 2005, Ed Vinea
Marin Preda și mitul omului nou, eseu, Ed. Cartea Românească

flower power

e zăpadă: o pânză subţire.

dacă treci printre blocuri
dacă laşi urme
aş putea să le văd
dimineaţa când iau pâine din colţ.
sunt un înger sunt ca un înger pot să te văd
dar nu pot să fac nimic pentru tine.

te văd pe străzi
şi simt aerul tău nepăsător dar degeaba.
acum e iarnă şi ninge la greu şi orice siluetă
poate eşti tu. sufăr pentru toate siluetele care dispar la colţuri.
poate bate vântul şi nu auzi strigătul meu
eu te văd iar tu te uiţi spre mine şi nu mă vezi
nu mă auzi iar eu te aud foarte bine
şi asta nu-mi foloseşte la nimic.

aş vrea să pun o capcană
ca pentru o sălbăticiune de pe discovery.
o să pun pantalonii ăia evazaţi maro
pe care i-am sfâşiat în gardul viu de la mitropolie
ştii tu în ce noapte. şi mocasinii ăia cu franjuri la glezne.
şi cămăşile înflorate cu guler mare rotunjit.
cât am bătut gangurile bucureştiului după mocasinii ăia
şi căminele studenţeşti după super riffle de la arabi.
cămăşile negre cu guler ascuţit tighelite cu alb
pantalonii de prelată kaki.
cămăşile uni cambrate.
scurtele de iarnă viu colorate.
am căutat de multe ori prin buzunarele lor
am găsit fel de fel de prostioare
hârtiuţe scrise din care n-am înţeles nimic.
am găsit scrisori şi bileţele de dragoste
şi nu mi-am adus aminte nimic.

joi, 11 august 2011

LIVIU DRUGĂ citind din Ghețarul




Îi mulțumesc scriitorului Liviu Drugă pentru gestul său mai mult decât prietenesc. În prezent, Liviu Drugă lucrează la un roman care se anunță extraordinar.

Pentru moment, excluși...definitiv

Greu cu echipa națională.
Am căzut într-o grupă normală, dar Pițurcă se plânge de pe acum de dificultățile pe care le vom întâmpina. S-ar părea că nici el n-are idee de ce are de făcut la lotul reprezentativ. A făcut antrenamente până le-a rupt unora picioarele, iar altora le-a provocat o sete atât de mare, încât au fugit din cantonament pentru a și-o stinge. Și pentru ce atâta chin ? Ca să dovedim că suntem la nivelul ultimei echipe din lume.
E drept că nu avem nici echipe de club. Sunt dinamovist de o veșnicie, dar ce se întâmplă acolo mă oripilează. În schimb, Becali cumpără vedete după vedete, însă nu are răbdare cu antrenorii. E drept că numai un tâmpit se poate angaja antrenor la echipele lui Copos și Becali, doi instabili mintal, ultimul având, totuși, și unele calități. La Rapid ești erou dacă ai câștigat primul meci și criminal, dacă l-ai pierdut pe al doilea.
Săracul Sandu cum dădea el vina pe nivelul economic al României și arăta că locul nostru ar fi printre ultimii din lume ! Păi, în cazul ăsta de ce nu lăsăm abureala la o parte  și nu desființăm toată prăvălia ?
Am văzut niște tineri jucători spanioli și cehi,  la nivelul cărora nu va ajunge niciun român în următoarea sută de ani.  Dar nici Argentina nu este o forță economică, nici Peru nu pare Norvegia și dau superjucători.  Și atunci ?
E imposibil, cum ziceam, să ne mai calificăm vreodată. Dacă prin absurd, am fi căzut în grupă cu Turkmenistan, Afganistan, Kurdistan, Tadjikistan, Kazahstan, Kârgâzstan și Uzbekistan, am fi spus că este cu neputință să mergem mai departe, pe motiv că „stan” ăla din denumirea țărilor respective este letal !
Sau cum paradoxal se exprima Pițurcă : „Pentru moment, Mutu și Tamaș sunt excluși... definitiv de la națională ! ”
El a vrut să spună : în acest moment, constatăm că nu vom avea o reprezentativă competitivă nici în următorii zece ani.
Ceea ce, din păcate, știam.

P.S. 1. Mutu ar fi putut să ia Balonul de Aur înaintea lui Andrei Sevcenko. Ar fi putut ajunge la performanțe unice în fotbalul românesc și european. Și așa a făcut mai multe decât Hagi prin Italia și pe unde a mai fost. Dar omul nu este profesionist : e un prost plin de el. Iar educația de acasă și țuica de Pitești, cu care a fost înțărcat, i-au fost cei mai mari dușmani.
Să nu se înțeleagă greșit. Pițurcă este tot un dobitoc îngâmfat. Se știe că întâlnirea dintre doi cretini conflictuali echivalează cu un dezastru.
       2. Fiindcă îmi place să fiu corect, trebuie să recunosc că sintagma prostească „pentru moment” nu aparține lui Pițurcă, ci ziariștilor sportivi. Antrenorul zisese : „În acest moment...”  Iar eu l-am auzit abia astăzi. Vedeți ce înseamnă să te iei după așa-zișii oameni de presă ?

miercuri, 10 august 2011

LA MULȚI ANI, HORIA GÂRBEA !

Astăzi, 10 august, este ziua de naștere a poetului, dramaturgului, prozatorului, eseistului și criticului literar Horia Gârbea, personalitate proeminentă a literaturii române contemporane.
Îi urăm și noi mulți ani fericiți și nenumărate cărți „mari”, cu care  să-i încânte pe numeroșii săi cititori !

duminică, 7 august 2011

Anatole France și magia povestirii

În acest sfârșit de vacanță mi-am propus, printre altele, să recitesc câteva cărți dragi mie, aparținând francezilor Anatole France și Alexandre Dumas.
Am început cu Ospătăria La regina Pédauque. Cât firesc, cât farmec al relatării ! Parcurg romanul fără să mai fiu preocupat de perspectiva narativă, tehnica introducerii personajelor, incipitul, construcția și toate prostiile pe care școala ni le bagă în cap. Citesc, pur și simplu, ca un copil fascinat de basmul preferat. Erudiția e benefică pentru acțiune, întâmplările curg natural, iar eu aștept urmarea cu sufletul la gură. Am redevenit adolescent.
Cred că aceasta este menirea unui scriitor : să-și încânte cititorul, fără să facă nicio concesie prostului gust.
Criticii literari spun că Borges  n-a fost influențat, în opera sa, de Anatole France. Totuși, sunt convins că dacă s-ar fi cunoscut ( Borges avea 25 de ani când Anatole France murea ), cei doi ar fi devenit cei mai buni prieteni, în ciuda diferenței mari de vârstă dintre ei. Au fost, poate, cei mai pasionați cititori care au existat vreodată. Un scurt fragment din Ospătăria La regina Pédauque :

 La cea de-a doua masă a domnului episcop de Séez se afla un canonic foarte curtenitor care s-a purtat în acest chip până la cea din urmă clipă a lui. Aflând că era pe patul morții, monseniorul s-a dus să-l vadă în odaia lui și l-a găsit gata să-și dea sufletul : „Vai, a spus canonicul, cer iertare Cucerniciei Voastre că sunt silit să mor înaintea ei. ” „ Fă-o, fă-o, nu te sfii, răspunse cu bunătate monseniorul.

Numai Anatole France își putea infuza textul cu umor și ironie de o asemenea calitate.

P.S. Îl anunț pe prietenul George Adam că de două luni nu pot comenta pe blogul său. Lucrurile nu sunt în regulă nici cu al meu. Care să fie pricina ?
Azi, 8 august, am constatat că nu pot scrie nimic pe blogurile mai multor prieteni...

Spicuiesc, dintr-un mesaj tulburător trimis de poetul Valentin Emil Mușat, câteva obesrvații fundamentale.
„Cum poţi şti că un scriitor este mare?  Simplu: simţi nevoia să-l reciteşti și aştepţi de la el alte  pagini, cu nerăbdare, cu patimă.  Iată câteva trăsături care definesc, în opinia mea, un autor important :
1. arta povestirii este esenţială şi depăşeşte detaliul descriptiv care "scuză" lipsa de talent epic ; marii scriitori sunt buni şi nesecaţi povestitori;
2. teoria literară nesăbuită de nivel şcolar (concepte operaţionale aplicate mecanic) parazitează şi distruge plăcerea lecturii, instituie o grilă a distanţării faţă de operă;
3. condiţia capodoperei nu depinde de o reţetă teoretică, ci vine organic din constituţia povestirii;
4. dacă bucuria lecturii nu e, nimic nu e  !”

vineri, 5 august 2011

Două poeme de VALENTIN EMIL MUȘAT

Valentin Emil Mușat este un poet admirabil, foarte talentat, ludic, inventiv și livresc-elegiac, fiind apreciat, printre alții, de Horia Gârbea, Mircea Martin și Dumitru  Radu Popescu.  Trăiește în Vălenii de Munte și este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate :

poet de formula unu,  Ed. Viitorul Românesc,  București, 1998, postfață de Mircea Martin
În căutarea titlului pierdut, Ed. Viitorul Românesc, București, 2004, prefață de Dumitru Radu Popescu
Anatomia singurătății, Ed. Premier, Ploiești
Taxe, impozite, vămi, Ed. Versus,  București, 2010



album


Ca o simfonie ascunsã-n vioarã
Îti vine pe trup ploaia de varã
Mã uit la tine fumând si tu taci
În ochi ti se-aprind mii de maci
Ne strânge, ne leagã cu limba ei îngereascã
Lumina vãzduhului flascã.
În fata oglinzii musti dintr-un mãr
Sãmânta crudului adevãr,
Revãrsatã în mine cu stoluri de fluturi
Fereastra cuvântului ca sã bucuri,
Necheazã o lume presãratã în dictionare,
Tinzându-ti dreapta în zare,
Apoi reintrã în fotografie
Fãptura ta – îngãduita-mi erezie.

love story

bucureștiul își revărsa lumina-i plină
peste leneșa, botanica grădină
cu anemone și lotuși, cu mango și palmieri
spre cotroceni treceau grupuri de pionieri
se mătura, se stropeau străzile principale
iar sufletul meu stăpânea punctele cardinale
trecuse un an de când exersai fur elise
și-ți vindeai banalele crize
cu vagi scrisori-fluturări de batistă
dintr-o vară la mare ce nu mai există
acum cunoșteai fericirea deplină
eleva model a ajuns studentă la medicină
și sprijinită de-un vechi perete
spre reușita mea îmi trimiteai rețete
cum trebuia să învăț ca să ajung departe
și să evit stupida moarte
într-o provincie, firesc, banală
profesor într-o mică școală
apoi biletu-acela din care nu mai pricepeam nimic
să nu te caut - te măriți cu vic
la litere în hol, trăznit de soartă
priveam statuile ca pe o limbă moartă
și mai târziu la cireșica
cu votcă mi-am învins și frica
cu nicolau și geta urziceanu
care-l cita pe nae prelipceanu
am meditat atunci pe tristele-mi ruine
din sufletul însingurat și de artist
m-am întrebat de ce exist
și-am plâns pe umărul lui nino cu șerban
venea crăciunul, mai trecea un an

nic iliescu-a scris o proză
cu viața ce deloc nu-i roză
și-atuncea m-a cuprins un dor
de cartea cu apolodor
ningea tăcut în grozăvești
ningea frumos în cartea cu povești
și parcă devenisem altul
ningea acum din tot înaltul


P.S. Astăzi este ziua de naștere a lui Marin Preda ( 5 august, 1922 ). Dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit 89 de ani. Puțini, dacă ne gândim că „bătrânul învățător”, dușmanul său, a atins lejer suta...

joi, 4 august 2011

O universitate la Cotnari !

Iacob Eraclide, zis Despot-Vodă sau Ioan-Vodă, a fost ironizat crunt pentru că a vrut, la jumătatea secolului al XVI-lea, să înființeze o universitate la Cotnari. Chiar a întemeiat acolo o școală, dar orientarea protestantă a acesteia n-a fost pe placul ortodocșilor. Să notăm că Despot a emis și primul taler moldovenesc, după sistemul monetar occidental.
Privesc acum o hartă cu răspândirea universităților în Europa secolelor XII-XV. Ce bine stau francezii, germanii, italienii și spaniolii ! E plin continentul de lăcașurile lor de învățătură : Paris, Nantes, Bordeaux, Orleans, Montpellier, Toulouse, Poitiers, Avignon, Koln, Leipzig, Freiburg, Salamanca, Sevilla, Valencia, Barcelona, Valladolid, Lerida, Milano, Napoli, Bologna, Roma, Florența, Ferrara, Salerno. Cele mai vechi sunt la Oxford, Paris, Salerno, Bologna. Cele mai recente, la Barcelona, Valencia, Leipzig, Freiburg, Poitiers, Nantes, Bordeaux, Glasgow, Aberdeen. Francezii, cu opt, italienii, cu șapte, și spaniolii, cu șase, au cele mai multe. Germanii se laudă cu trei, iar englezii și scoțienii, cu câte două.
Există câte o universitate în Polonia ( Cracovia ), Cehia ( Praga ) și Portugalia ( Lisabona ).
În Antichitate, grecii aveau academii. În Evul Mediu, nimic !
Acum înțelegem de ce Franța este ( sau, mă rog, a fost multă vreme ) centrul lumii culturale și de ce revoluțiile din Cehia și Polonia au fost mai civilizate decât la noi, unde oricine ocupă o funcție instaurează o dinastie.
Nu ne încălzăște deloc faptul că maghiarii nu aveau nici ei universitate în secolul al XV-lea.
Și atunci întreb : nu ne-ar fi prins bine o universitate în secolul al XVI-lea ? Cotnari, Bordeaux, tot aia e. Am fi avut și noi cele șapte secole de acasă și nu ne-am mai fi purtat ca niște sălbatici. Despot ăla a fost, în felul său, un vizionar.
Nu ne trebuie, vor răspunde unii, fiindcă acum avem universități unde vor mușchii noștri : de la Cucuieți până la Băbăița și de la Amărăștenii de Sus până la Căcăcioasa ! Dar de Futăcei, Încârligați și Bălăbănești-Lungești ce ziceți ?
Cine vrea învață carte. Nenorocirea e  foarte mulți studenți nu deschid niciodată o terfeloagă și își iau, cu toate acestea, licența. Ai bani, ai parte ! Și, dacă vrei, ai și carte !
Dar asta la ce dracu', Doamne iartă-mă, ne mai folosește ?

P.S.  Toponimele folosite aici sunt reale. Când am terminat facultatea, la secretariat a fost afișată lista cu posturile disponibile în învățământ, în vederea repartiției. Din ordinul Elenei Ceaușescu, orașele erau închise pentru absolvenți. În schimb, localitatea Bălăbănești-Lungești avea nevoie de doi profesori.
Discuții aiuritoare.
- M-aș duce la Piatra, a zis unul.
- Nu, nu, să nu iei în ruptul capului acolo ! a zis, speriat, altul.
- De ce, mă ?
- A fost Costache pe acolo și spunea că toată comuna e împânzită de porci.
- Ce dracu', porci, mă ?
- Uite așa ! Niște porci care traversează necontenit șoseaua și se uită cruciș spre tine !
- Ei, ce zici, s-a întors, către o colegă simpatică, poetul Ion Stratan, luăm amândoi la Bălăbănești-Lungești ?

miercuri, 3 august 2011

Diavolul este stăpânul șoselelor

Unde ar putea să fie absurdul și diabolicul la ele acasă ?
Firește că pe șosele, unde viața noastră atârnă de un fir de păr.
Las la o parte regulile de circulație și marcajele făcute după o logică răsucită și paradoxală, împrumutată parcă din  filosofia lui Gigi Becali.  Nici cu polițiștii nu am nimic de împărțit, deși mă împiedic la tot pasul de ei. Când ies cu mașina, îi văd mișunând pretutindeni.  În schimb,
dacă mă plimbă altcineva, oamenii legii par inexistenți. Acum o săptămână am făcut un drum mai lung cu mașina unui prieten și nu am văzut picior de curcan !
 Nu pot însă să nu remarc că șoferii români sunt cei mai exploatați oameni din lume. Plătesc zeci de taxe, impozite și asigurări și circulă pe drumuri demne de Evul Mediu, când căile de comunicație erau mai proaste chiar decât în Antichitate. În ce buzunare or fi intrând sutele de milioane de euro colectate cu japca ? Dacă locuiești în oraș, e o eroare gravă să-ți cumperi mașină.
M-a intrigat o chestie. Am observat că atunci când conduc, în momentul în care din față se apropie o altă mașină, în dreapta mea se cască o groapă ! Ca să nu deformez roata și să nu sparg baia de ulei, sunt tentat să virez pe contrasens și să mă năpustesc în celălalt. S-a întâmplat o dată, de două ori, de o mie de ori. Suspectă treabă ! Groapa apare odată cu mașina . Câte gropi, atâtea mașini întâlnite pe drum ! Am crezut că numai mie mi se întâmplă asta, că sunt urmărit de forțe diabolice, că sunt ținta unor acte de magie ! Când mă urcam în automobilul cuiva și nu șofam eu, am fost multă vreme atent la gropile de pe drum și la celelalte vehicule. Am constatat însă că evenimentele decurg la fel pentru toți conducătorii auto. Groapa și mașina ! Zeii drumurile ne tratează pe toți la fel. Fără favoritisme ori discriminări !
Zilele trecute, fiind în BMV-ul cuiva, mi-am amintit  de strania coincidență când am dat într-un gropan adânc, în timp ce din sens opus venea un camion cât toate zilele. M-am uitat la cel de la volan.
- Ce, nu știai ? mi-a zis el, simțind privirea mea, deși era cu ochii la trafic. Dracul este stăpânul șoselelor !

marți, 2 august 2011

Nu

Nu-l voi mai conduce la cantina din 6 Martie pe nevăzătorul Ioșca, student la Psihologie, bărbat frumos și prieten cu poetul Radu Sergiu Ruba.
Nu voi mai privi o anumită piață din podul Universității din București.
Nu voi mai face clasamente împreună cu Nino Stratan, în nopțile când aveam prea multe să ne spunem.
Nu voi mai întâlni, la miezul nopții și în plin oraș, camioane încărcate cu cerbi împușcați.
Nu o voi mai vedea pe contesa Teleki, care vindea semințe la colțul unei străzi din Târgu-Mureș.
Nu-l voi mai citi pe Maupassant, în vreme ce stăteam pe malul râului, cu picioarele în apă.
Nu voi mai bate la ușa lui Marin Neagu după un cod dinainte stabilit : cioc-cioc !, cioc-cioc-cioc !
Nu voi mai trece pe lângă Valentin Emil Mușat, în timp ce scria un poem în care apărea și discreta mea siluetă.