duminică, 30 noiembrie 2014

Magie și autenticitate

        Elias Canetti a scris în 1931, la 26 de ani, Orbirea, ”unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea”, după cum spune cineva. Publicată prima oară în 1935, la intervenția lui Stefan Zweig, cartea trece nebăgată în seamă. Este reeditată în 1946, fără niciun ecou. Abia în 1963, după ce este tradusă în engleză și în franceză, narațiunea se va bucura de succesul meritat. Este o creație pentru care autorul va primi Nobel-ul în...1981, adică la cincizeci de ani după ce își terminase munca! În ceea ce mă privește, am avut impresia că am de-a face cu o capodoperă încă de la prima scenă, în care Kien intră în dialog cu un copil. Și atunci de ce a existat o atât de puternică rezistență la receptarea unui roman incomparabil?
       Să facem un efort și să ne imaginăm că romanul ar fi fost scris în românește. Ce s-ar fi întâmplat? Nimic. Dacă ar fi trăit, G. Călinescu ar fi dat un verdict, pe jumătate inspirat, pe jumătate incompatibil cu obiectul în discuție, îngropându-l definitiv pe autor, fiindcă următorii critici, urmași spirituali ai marelui model, s-ar fi ferit să iasă din rând și să modifice canonul fixat o dată pentru totdeauna. Ce să mai vorbim, probabil că Elias Canetti n-ar fi avut, la noi, nici cota lui H. Bonciu. Dar dacă Junger, Hesse, Broch, Musil ar fi publicat în România? Minori, artificiali, ar fi sunat verdictul. N-ar fi fost evaluați nici la nivelul lui Radu Petrescu și Paul Georgescu, prozatori uriași, dar ocoliți cu grijă de toată lumea. Aici nici Joyce nu s-ar fi bucurat de cine știe ce recunoaștere - lui Călinescu nu-i plăcea Proust! -, ca să nu mai vorbesc de Thomas Mann, prea eseistic pe alocuri, prea adesea lipsit de epic. Manolescu s-a luptat eroic să-l impună pe Alexandru Ivasiuc, scriitor de anvergură europeană, căruia i se reproșa, ca și lui Petru Popescu, caracterul eseistic, tezist, al unor romane. Cât ar mai fi fost forfecat Muntele vrăjit de vajnicii cercetători, pentru lungile dialoguri dintre Naphta și Settembrini! Iar Faulkner are atâtea artificii nemotivate literar în textele sale! Și, ca să vezi, toate personajele americanului vorbesc la fel. Constantin Țoiu s-a impus cu mare dificultate și numai după ce inteligentul Nicolae Manolescu a lansat formula ”romanului intelectual”, care a prins.  ( Într-o convorbire telefonică, Țoiu însuși mi-a spus că dialogurile din Maimuțele  mele sunt...stranii. Asta după ce se supărase pe mine dintr-un motiv pueril. Inițial, într-o scrisoare pe care mi-o trimisese, săltase în slăvi același volum! I-am răspuns că asta și urmărisem : voiam să scriu în așa fel încât să las impresia de straniu.) Nicolae Breban a avut ”scuza” că e descendent al lui Dostoievski, altminteri ar fi dat de necaz.  Iar”romanul pedagogic” al lui Lenz n-ar fi avut nicio trecere, dacă ar fi fost conceput pe malul Dâmboviței. Dar cum ar fi fost receptat Portretul lui Dorian Gray, în cazul în care ar fi aparținut unui român? Știm sigur că Douăsprezece scaune și Maestrul și Margareta ar fi fost socotite superficiale și forțate. Teribilă exigență!  Criticul literar român, mi-a zis un cititor, nu se pricepe la proză.  (Mă rog, știam unul care era maestru în a-i ”mirosi” pe prozatorii de valoare : Valeriu Cristea. Și mai sunt azi Dumitru Augustin Doman - mare scriitor și barometru literar de cea mai mare precizie, în materie de romane fiind de neegalat - și câțiva cronicari foarte tineri și talentați, dar deocamdată, din nefericire, fără o poziție foarte influentă în mecanismul vieții literare. Cu timpul, își vor impune însă opțiunile.) Nu e nimic de discutat în condițiile în care critici străluciți insistă pe ideea că, în unele cazuri, naratorul este totuna cu autorul.
          Să vedem ce cărți sunt apreciate la noi. Care sunt capodoperele noastre? Moromeții, Groapa, Craii de Curtea-Veche, Ion și altele câteva. Indiscutabil, vorbim despre niște cărți mari, unice. Și care sunt marii clasici ai prozei românești? Caragiale, Creangă, Slavici. Vorbim despre opere excepționale și scriitori adevărați , dar numai în limitele limbii noastre. De ce? Pentru că ei scriu dialectal - vezi Caragiale, Creangă, Slavici, Marin Preda -  sau argotic, cum face Eugen Barbu. Autorilor menționați nu li se mai impută că toate personajele vorbesc la fel ca și naratorul, contaminat de vorbirea lor buruienoasă. La Mateiu însă lucrurile sunt mixate savant, într-un aliaj magic. Tipul acesta de literatură ne place tuturor și este încurajat deopotrivă de critici și de cititori. Suntem fascinați de oralitate. Nu mai spun că n-am fost surprins atunci când un tânăr și foarte talentat critic literar le dădea o binevenită lecție prozatorilor care nu cunosc viața și nu trebuie să scrie romane cu substrat, simboluri sau alegorii sau să încerce a crea universuri epice originale. Datoria romancierilor ar fi să transcrie cât mai bine niște experiențe personale. În această atitudine, limpede exprimată de cineva, dar împărtășită de majoritatea comentatorilor - care cunosc, nu-i așa, și viața - se strecoară două erori majore. În primul rând, este absolutizată scriitura, adică se mizează excesiv pe limbaj. Ce să spunem despre ruși, care nu erau deloc niște stiliști, dar sunt cei mai impresionanți prozatori?   Se știe că Breban și alți corifei sunt nițel agramați. În al doilea rând,  așezarea întregii proze în planul reportajului cu note personale este un abuz, o discriminare estetică. La fel de bine, altcineva ar putea demonstra că scriitura devine, în condițiile date, transcrierea unor scene petrecute aievea, în care ideea este, de regulă, refuzată. Tehnica e minimă, un fel de manufactură de instinct. Proză leneșă, ar fi zis Ion Barbu. Ce trăncănea un țăran din satul lui Preda?  Lucruri nu grozav de interesante : ” Ce a creat ăsta, mă? A povestit și el ce a auzit pă ulița noastră!” Nu mâna sau ”inspirațiunea” decid valoarea unui op, ci o ureche fidelă și nuanțată. Toți marii prozatori români au auzul ascuțit, fiindcă și critica românească dintotdeauna a mers pe aceste linii de forță artistice. Dar autorii nu pot fi traduși și rămân pe veci în granițele minunatelor noastre dialecte. Nu e un păcat, ci o opțiune. Dar lipsa de toleranță la adresa altor modalități narative este o vină capitală. Cum să le impui unor autori ce și cum să scrie? ( Îmi amintesc că Ivasiuc avea o rubrică micuță în ”România literară”, unde scria adesea despre ”diversitate de stiluri” și alte mofturi, acceptate numai de câțiva critici care s-au dovedit, până la urmă, printre puținii valizi din epocă. ) Se spune că nivelul unei civilizații este dat de religia dominantă. Dacă criticii noștri s-au comportat până acum ca niște diaconi intoleranți, binecuvântând numai cărțile care merg pe orizontul de așteptare descris mai sus, lucrurile sunt clare. Contrar tuturor așteptărilor - Preda, Barbu și ceilalți acceptau numai propriul mod de a face literatură -, mai multă nuanțare are, în înțelegerea cărților de proză, Radu Aldulescu,  romancierul român cu opera cea mai proeminentă din ultimul sfert de veac și cu o amprentă stilistică de neconfundat.  Profund original, el este însă deschis, când analizează opurile confraților, către fantastic, grotesc, introspecție și livresc.( Stăpâni pe uneltele lor, poeții le impun ei înșiși criticilor direcții literare fertile, fiindcă sunt mai buni teoreticieni decât cei din urmă. Fac afirmația asta, exceptându-i, desigur,  de la regulă pe Gheorghe Gricurcu și Al. Cistelecan. ) Dacă aș fi malițios, aș remarca faptul că gusturile literare urmează, la noi, o străveche chemare folclorică. Așa cum strămoșii se dădeau în vânt după basme, doine și balade, acum ne plac realismul, veridicul, autenticul, pitorescul, pestrițul, înjurătura, apropiind foarte mult literatura de stradă ( sau de uliță : poiana lui Iocan a devenit un loc mitic. ). Să fie o formă de snoavă savantă? Este, indiscutabil, o formulă valabilă din punct de vedere literar. Dar și Slavici tot experiențe de viață voia să transcrie. Unele bat până la noi, altele nu. Cu ce am evoluat de atunci până acum? Iar Caragiale a copiat realitatea fără rușine. Ce nu înțeleg este însă de ce alte formule literare nu-și găsesc locul în spectrul comodei noastre percepții.  Îi vedeți de pildă, pe Mann și Junger scriind dialectal și argotic? Ismail Kadare e albanez, dar scrie ca un european.
 Sunt și acum convins că Bukowski reprezintă modul ideal de a se exprima onest al unui scriitor, dar sunt la fel de fascinat de Joce, Buzzati, Lowry și Faulkner. Iar autorul Cătunului este, cum am convenit deja, lipsit de autenticitate. ( Mă bate gândul că și uluitoarea lume a lui Dickens nu se apropie de nicio realitate și este în întregime inventată : prea mulți oameni cu suflete de Feți-Frumoși, prea mulți ticăloși absoluți. Basme, ce s-o mai lungim. )
Răspunsul mi-l dă romancierul Dan Miron într-un schimb de mesaje. ( Dan Miron îl recitește acum pe Faulkner. ) ”În marea literatură, autenticitatea este sacrificată de dragul frumuseții.” Marquez este un exemplu convingător. ”Magia cu care scriitorul îl poartă pe cititor pe unde dorește” este secretul literaturii adevărate. Dacă poate și dacă are pe cine, aș adăuga eu. Și atunci bezna se luminează. Nu tot ce pare autentic este valoros, nu tot ce este artificial este fals.Toată opera lui Preda este dialectală, orală, ”autentică”. Dar magie există numai în câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri , în Scrieri de tinerețe, în Moromeții I, în Viața ca o pradă, într-o bună parte din Cel mai iubit dintre pământeni și în insule izolate din alte romane. Magia există peste tot în  Craii de Curtea-Veche, Îngerul încălecat, Rădăcina de bucsau, Simion Liftnicul și Groapa. Dar este și în Vara baroc, în Prins, în jurnalele lui Radu Petrescu, în Tache de catifea, în Iluminările lui Ivasiuc, în Îngerul de gips și în Cartea Milionarului,  genială construcție artificială, poate cea mai însemnată din literatura noastră.
Da, cheia este magia fără limite, fără sfârșit, inefabilă, cuceritoare. Adică un element care nu poate fi definit și rămâne la gustul fiecăruia. Seducție pură. Și ne întoarcem de unde am plecat.
Nu a demonstrat Eugen Ionescu, în mod strălucit,  că aceeași operă poate fi, în egală măsură, genială sau lipsită de orice valoare?
Ideea este că scrie fiecare ce vrea și înțelege fiecare ce poate. Nimeni nu deține adevărul în ceea ce privește canonul valabil pentru un anumit moment literar. Consecințele sunt incalculabile.

P:S. Mă întreb ce carieră literară ar fi făcut Gogol la București și ce destin ar fi avut romanul românesc dacă, în loc să-și facă intrarea în marea literatură cu Ciocoii vechi și noi, ar fi început cu Suflete moarte.
        Și o precizare : n-am citit până acum Orbitorul lui Mircea Cârtărescu, fiindcă n-am găsit cartea la niciuna dintre bibliotecile la care am acces.


luni, 24 noiembrie 2014

”Ce este acela un urmuz?” Povestire preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman

23 noiembrie este ziua morţii lui Urmuz. Cum trăiesc eu în oraşul naşterii lui Urmuz, îl omagiez şi eu cum pot aici. Adică reproducând povestirea cu care încep volumul de povestiri Concetăţenii   lui Urmuz:


                  Ce este acela un urmuz?


       Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.
       Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.
       "Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"
       Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?
       "Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."
       "Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."
"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."
Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:
"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"
"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".
"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"
Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:
"Ai citit articolul lui Doman?"
"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.
"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:
"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".
Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.
La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:
"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"
Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:
"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."
După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:
"Ce e, domnule, acela un urmuz?"
A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind:   "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"
Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:
"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"
E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.

http://blogdoman.blogspot.ro/

P.S. Dumitru Augustin Doman locuiește în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut și Urmuz.

duminică, 23 noiembrie 2014

Oamenii mici omoară animale mari

        Mi-am promis mie însumi să nu mai postez nimic, pe blog,  până nu voi reuși să scriu despre cartea unui frate din Moldova. M-am abținut chiar când un prieten mi-a zis că i s-a semnalat că l-am mai înțepat în textele mele  - el face politică -, în condițiile în care m-am ferit să-mi dau cu părerea despre mersul ultimelor evenimente de la noi și n-am făcut nici cea mai mică aluzie la adresa amicului cu pricina. Ba chiar am făcut un greu compromis de dragul lui. N-am zis nimic nici măcar când am văzut că, pe net, Sfântul Arsenie Boca a fost transformat în agent electoral.
         Fac însă prostia de a deschide televizorul. Și ce văd? Ion Țiriac a fost la vânătoare, la Polul Nord! Urșii polari sunt aproape de extincție, dar demenții continuă să-i masacreze. Păcat, cândva avusesem o părere bună despre Țiriac. Țin și acum minte cum îl băgase în corzi, pe arena Progresul, în finala Cupei Davis, pe celebrul  Stan Smith, după ce acesta din urmă îl făcuse pulbere pe Ilie Năstase, cu două zile în urmă. N-am văzut și n-am auzit în viața mea ca unui alt tenismen să i se scandeze numele, cu atâta entuziasm, pe un teren de joc.  Alt îmbuibat, Ioan Nicolae, a împușcat, pe bani grei, un elefant pe care îl va împăia și-l va aduce la moșia sa.
        Deja mă umplusem de scârbă când îl văzusem pe regele Juan Carlos fotografiat lângă niște pachiderme ucise de el. Și este inutil să mă întreb de ce oamenii cu bani mulți nu fac ceva pentru protejarea mediului și a animalelor sălbatice, preferând să le nimicească. Se poate însă psihanaliza mania asta a bogaților de a omorî niște făpturi nevinovate, cărora nu le poartă nimeni de grijă?
         Dacă aș avea puterea necesară, aș da o lege prin care ”trofeele” proprietarilor de pușcoace să fie trecute la capitolul Crime împotriva naturii și aș confisca toate armele de vânătoare.
     
P. S. 1.S-ar părea că pușcăriașii și politicienii s-au pus cu furie pe scris, fiind, evident, mai mediatizați decât scriitorii profesioniști. Inspirat de un film cu un mafiot căzut în patima autorlâcului, îmi propun să analizez complexul care stă la baza orientării unor cetățeni către condiția de scriitor.
        2. Aflu, cu tristețe, că poeta Cornelia Maria Savu a trecut la cele veșnice. Îi citeam poemele încă din adolescență, dar am cunoscut-o abia în primăvara trecută, când ne-am întâlnit întâmplător la fosta ASB. Dumnezeu s-o odihnească!

luni, 17 noiembrie 2014

”Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul.” Postare preluată de pe blogul lui Valeriu Gherghel



Mulți scriitori au deplîns vanitatea scrisului. Cîțiva au mărturisit că-l urăsc. Recent, în The Huffington Post, Bill Cotter a alcătuit o listă cu 10 mari scriitori care și-au afirmat disprețul / ura / lehamitea față de scris. Ar fi o activitate neserioasă. Puteți verifica afirmațiile lor aici. Firește, înșiruirea lui Bill Cotter este departe de a fi completă. Cam toți scriitorii își urăsc de moarte meseria. Mulți renunță fără nici un regret la ea. În lista mea, veți găsi alți cinci scriitori cărora nu le-a plăcut să scrie. Așadar:

1. Nikolai Gogol
După ce publică Suflete moarte, în 1842, sub titlul impus de cenzură Aventurile lui Cicikov, prozatorul începe treptat să creadă că a făcut o eroare imensă, că a fost doar o ”jucărie a diavolului”. Scrisul nu înseamnă decît deșertăciune, trufie, slavă deșartă. În 1848, face un pelerinaj la Ierusalim. În noaptea de 24 februarie 1852, deprimat își arde manuscrisele. Moare peste cîteva zile. Din partea a doua a romanului Suflete moarte s-au păstrat, totuși, cîteva capitole. Nu există un răspuns acceptabil la întrebarea: ”De ce nu a terminat Gogol Suflete moarte?”.

2. Lev Nikolaevici Tolstoi
Avea lungi perioade în care nu scria (prefera să se plimbe călare prin pădurea din preajma conacului de la Iasnaia Poliana). La un moment dat a hotărît pur și simplu să renunțe la scris. A afirmat adesea că literatura este imorală, vătămătoare, inutilă. Într-o scrisoare publică, Turgheniev l-a rugat să revină asupra acestei hotărîri. A cedat fără plăcere.

3. J. D. Salinger
A scris puțin, la intervale mari de timp. După 1965, s-a lăsat complet de scris și nu a mai publicat nimic, deși admiratorii lui neîmpăcați speră că prozatorul cel retras și dificil a păstrat pentru posteritate, într-un seif, cîteva manuscrise. Ziarele au anunțat că publicarea acestor romane ipotetice va începe în 2015.

4. Harper Lee
După ce a scris și a publicat în 1960 (la insistențele prietenilor) romanul Să ucizi o pasăre cîntătoare (To kill a Mockingbird), roman care a avut un succes instantaneu, fiind recompensat cu Pulitzer Prize, autoarea a renunțat la scris (înspăimîntată probabil de succes și de publicitatea excesivă). Harper Lee mai trăiește. În deosebire de admiratorii lui Salinger, admiratorii ei nu-și mai fac nici o iluzie. Închei succinta mea enumerare cu un caz similar:

5. Margaret Munnerlyn Mitchell
După ce publică, în 1936, romanul Pe aripile vîntului (Gone with the Wind) pentru care primește Pulitzer Prize un an mai tîrziu, speriată de zarva iscată în jurul ei, renunță la scris.

Nu mă îndoiesc că măcar o parte dintre autorii evocați de Enrique Vila-Matas în eseul intitulat Bartleby & Co (traducere de Ileana Scipione, București: RAO, 2004) și-au redactat cărțile cu ură. În treacăt fie spus, cu excepția lui Flaubert, nu cunosc nici un scriitor care să fi susținut că a scris din pură plăcere și că lucrul la o carte l-a făcut fericit.

http://filosofiatis.blogspot.ro/

P.S. Îi mulțumesc dlui Valeriu Gherghel pentru posibilitatea de a reproduce textul său aici și pentru extraordinara sa inspirație de a găsi - cu recunoscuta-i erudiție -, ca și misteriosul Scorchfield, teme literare care ne saltă de pe scaune.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Diferența dintre inteligență și limitare

Este evident că acum naționala de fotbal a României joacă frumos și eficient. După ce ironizaseră ”soborul” de antrenori”, ziariștii se reped să-l salte în slăvi pe ”tata Puiu”. El, Generalul, ne-a salvat! După e Federația se făcuse că-l solicită pe Mircea Lucescu, iar acesta din urmă se prefăcuse că se gândește, s-a ajuns la un compromis. Din punctul meu de vedere, de nespecialist, mi se părea o soluție catastrofală. Tata Puiu a avut cândva la dispoziție o echipă de genii fotbalistice, o formație cizelată în mare parte de Lucescu și de Jenei, iar generalul de mucava  a cules laurii. Când a fost în situația de a construi el însuși ceva, s-a dovedit lamentabil. Așa cum Pițurcă este un jucător de cărți, Puiu e un pupător de icoane, ceea ce, între noi fie vorba, nu reprezintă adevărata credință. În fine...
Iată însă că Anghel Iordănescu ne surprinde pe toți, făcându-și o echipă de antrenori. Chiar dacă are puteri limitate, un om inteligent își apropie alți oameni de calitate, mai buni decât el, îi consultă și ajunge la rezultate remarcabile. Deșteptăciunea presupune deschidere, spre deosebire de prostie care înseamnă suficiență, evitarea valorilor și cultivarea mediocrităților.
Nu știu cât de mare antrenor este Anghel Iordănescu , dar pot spune că este cu certitudine un om care posedă o formă specială de inteligență. Felicitări din toată inima!
Am reînceput să țin cu reprezentativa noastră.

duminică, 2 noiembrie 2014

Tot mai grea este oglinda

Cordonul munților Carpați imită forma Constelației Dragonului.
Marile piramide egiptene sunt dispuse după geometria stelelor din centura Orionului, iar poziția lor față de Nil  o repetă pe cea a Vânătorului față de Calea Lactee.
Ce mai tura, Pământul este o oglindă a Cerului.
Pâlcul ăla de copaci, spune o măicuță de la mănăstirea Văratec, este ”pădurea de argint”. Mai încolo sunt ”codrii de aramă”. ”Plopii fără soț” erau pe undeva prin apropierea locuinței Cleopatrei Poenaru. ”Lacul codrilor albastru” ar fi iazul Loești, nicidecum balta frumos amenajată de comuniști lângă Ipotești - ancoraseră și nuferi de fundul apei! -, cu prilejul centenarului nașterii poetului.
Ion al Glanetașului stătea în capul satului. Ana, fata lui Vasile Baciu, a dus-o greu, e adevărat, dar încă trăiește și putem face o poză cu ea. Pe Ilinca, sora lui Niculae Moromete, am văzut-o și eu prin 1986, când am vizitat, prima și ultima dată, Siliștea-Gumești. Moromete ar fi chiar Tudor Călărașu, tatăl prozatorului Marin Preda. De altfel, toată opera acestuia din urmă are la bază principiul mimesis-ului. Ba chiar se spunea - Ion Caraion - că teleormăneanul n-a pus nimic din imaginație. D-aia îl și înjura pe prozator, cu foc, învățătorul Florea Gheorghe, în fiecare zi a celor o sută de ani pe care dascălul i-a trăit!
Când umbla prin satul natal, Sorin Stoica auzea strigându-i-se la tot pasul :
- Bă, criminalule, ai nenorocit niște familii!
Doamna aceea distinsă, stând pe o bancă din Cișmigiu, n-a fost muza poetului X? Ba da, știu că i-a inspirat trădătorului poeme ne neuitat.
Asta e. Așa citesc unii literatura. Ca pe o oglindă fidelă a actelor omenești, nu ca pe o imagine care încearcă să urce viața într-un cer al arhetipurilor rezistente la trecerea timpului. Așa și scriem de la o vreme. Perspectiva oglinzii plimbate de-a lungul unui drum s-a îngustat în direcția detaliului fiziologic. Dacă Geo Bogza își cosmetiza „artistic” reportajele, ficțiunile de acum trag greu către trivial și patologic, amenințând să prăbușească oglinda peste realitate. În absența ideilor care să susțină tavanul iluziei, acesta se poate dărâma peste patul ”autoriului”.

P.S. Voi scrie curând despre American Psycho de Bret Easton Ellis.