miercuri, 29 aprilie 2009

Viaţa ca scris sau găsirea titlului celui mai potrivit

Text apărut în ultimul număr al revistei "Litere".
Valentin Emil Muşat face parte, alături de Ion Stratan, din foarte restrânsa familie a poeţilor poststănescieni, revelatorii, ludici şi intertextualişti. Originalitatea acestei poezii trebuie căutată nu numai în ceremonialul ironic, tonifiant şi elegiac, ci şi în referinţele cărturăreşti insolite. O probează cel de-al doilea volum, publicat în 2004, la Editura Viitorul Românesc, „În căutarea titlului pierdut”. Poezia de azi se naşte totdeauna tot din poezie : „toţi am ieşit dintr-o manta/ ni se vor lipi etichete/ în feluri de feluri/ şi vom fi uitaţi într-un sertar/ undeva”(„ce se vede dinlăuntru”). Tonul vehement aduce uneori cu cel din ultimele volume ale lui Mircea Dinescu, dar la Muşat totul este fluent şi înţesat de semnificaţii culturale : „nimeni nu mai trece pe sub arcul/ de triumf al cuvintelor/ şi turnul de control se fardează/ în oglinda retrovizoare/ cine spre ziua de mâine a poeziei/ îşi ridică ochii/ spre steaua singurătăţii în metru antic”(„starea de fapt”). Rafinamentul lirismului comportă inflexiuni orale, moromeţiene : „ce să-ţi mai dau/ în schimbul unei secunde/ răsfrântă-n viclenele unde/ - jupuitule, ţugurlane,/ eu sunt un salcâm..../ dar nimeni nu trece pe drum „(„repetabila fonciire”). În o „reîntoarcere la clasici” se simte amărăciunea provocată de condiţia precară a poetului modern. Ludicul este uneori foarte aproape de Ion Stratan : „până când, până unde/ cu luntrea de fum voi ajunge/ nici între viaţă, nici între moarte/ ce de ce se desparte „(„despre însoţirea cu poemul”). Ironia potenţează inefabilul textelor : „nu mai mi-e dor, nu mai mi-e sete/ mie îmi stau ca nuca-n perete/nu mai mi-e frică, nu mai mi-e cânt/ parcă n-aş fi, parcă nu sunt” („uitasem să-ţi spun”). Nu găsim nimic din „realismul” poeziei „de notaţie”. Tăietura versului este impecabilă :”poezia nu-i decât un oraş adormit/ prin care te plimbi cu mâinile goale”(„avertisment”). O mică bijuterie este „poet fiind”. Autorul posedă o uimitoare inventivitate verbală care triumfă asupra ideii gata să scoată capul din fiecare stih :”peste oraş a mai căzut o stea/ şi-a mai murit un rug de mure/ când toate par a te uita/ cerşim foşnire de pădure” („poet fiind”). Natura intelectuală şi livrescă a poeziei este evidentă :”Va scrie : Epistolă către Voltaire/ râvnind un petec de cer./ La Drăgăşani, morminte./ Şi marşul unei oştiri de cuvinte./ La Tismana, răsăritul Lunei/ şi baba Comana ori Sorica/ (ne-au dibuit idealul şi frica!)” (periscop”). Textele respiră atmosfera bibliotecii infinite a lui Borges, iar elementele reale se comportă după reguli lingvistice : „un salcâm ca o scriptură/ răsărit-a în trifoi/ cât mi-a mai rămas desparte/ în silabe tot mai moi” („întoarcerea în paradis”). Elegiile lui Valentin Emil Muşat degajă o aromă puternică, inconfundabilă, de tomuri clasice : „şi-n trei ne-am aşezat ca în burgheze stanţe/ în jurul nunţii necesare/ dar iată că femeile barbare/ nu ne ademeneau cu jocul de-a vacanţa” („cum am devenit apostol bologa”). Muşat realizează pasteluri din elemente lexicale. Notaţia este fină, inspirată, iar tonul este grav, profund : „ respiraţia mea e un poem/ privirea ta e un poem/ chiar paşii cuvintelor depărtându-se de noi/ ar putea fi un poem ca o rochie de gală...” („ interval”). Erotismul este de foarte bună calitate :”te-ai dezbrăcat de principii/ şi leneşă, pisicoasă în patul lui procust....” („ploi, votcă şi luciditate”). Frumuseţea pare a fi însăşi raţiunea poeziei şi a culturii : „(orice siberie trece) unde poţi reciti rimbaud/ aşteptându-l pe godot” („critica raţiunii practice”). Tema volumului o constituie cuvintele şi modul în car acestea se prefac în poezie : „eram un palimpsest/ lovind cu pumnii rostirii/ în gratiile moi ale privirii „ („botezătorul”). Totul „se termină într-o poveste” : „pentru asta s-ar putea declanşa un război/ planetar între prepoziţii şi substantive/ şi la esenţialele funcţii ar putea renunţa/ multe conjuncţii din stafful tău de sentimente/ precum un cal troian ce paşte superfluu/ a la recherche du temps perdu” („anatomia unui surâs”). Viaţa e privită „ca scris” („eroi au fost, eroi sunt încă”). În volum apar şi semnele unei înnoiri a mijloacelor poetice, către un registru mai viguros şi mai original :”curăţ porumb, declin substantive/ nu cresc ridichi uriaşe şi două cămile/ nu am petrecut prin urechile acului...” („în căutarea titlului pierdut”). Poezie a poeziei, joc intertextual şi bucurie a reinventării cuvintelor, „În căutarea titlului pierdut” este un volum fermecător, de poezie adevarată.

marți, 28 aprilie 2009

De ce îi iubesc pe Dan Bitman şi Ovidiu Komornic

Dan Bitman este un mare artist.
Este un aristocrat al muzicii şi al vieţii sociale.
Are o notă de nobleţe în tot ceea ce face. L-am văzut şi auzit într-o emisiune tv- aceeaşi în care Ion Cristoiu era, spre consternarea mea, vânăt de furie şi de invidie - cum spunea cuvinte pline de simpatie faţă de Costel Busuioc, pe care îl lăuda fără rezerve pentru calităţile vocale graţie cărora modestul muncitor câştigase un concurs de televiziune în Spania. Am fost profund impresionat de atitudinea lui Bitman.
Dan Bitman pare mereu îndrăgostit şi inspirat.
El îmi aminteşte de cuvintele memorabile ale astralului Oreste Teodorescu, după părerea căruia omul este, înainte de toate, "un gând al lui Dumnezeu". Este un domn veritabil.
Pentru toate aceste motive, îl iubesc pe Dan Bitman.
Din aceleaşi considerente, îl iubesc şi pe Ovidiu Komornic, care este mai discret şi pe care nu l-am studiat îndeajuns.
Menţionez că nu-i cunosc personal pe cei doi.
Există numeroşi artişti talentaţi în "scumpa nostră patrie", dar aroganţa, suficienţa şi nesimţirea au, pentru persoana mea, un miros pestilenţial, insuportabil. Sunt semne care îţi arată precis că omul respectiv nu este şi nu poate fi un geniu... Şi nici un om adevărat. Am învăţat această lecţie de la Eminescu şi Nichita Stănescu, care nu-şi pizmuiau confraţii şi înaintaşii. Dimpotrivă, îi săltau în slăvi, cu toate că respectivii le erau net inferiori. Ştiau să vadă numai ce era frumos în tot ce făceau oamenii şi scriitorii pe care îi cunoşteau. A arunca necontenit cu lături în capul confraţilor este, până la urmă, lipsă de respect faţă de tine însuţi şi faţă de zestea cu care te-a binecuvântat Dumnezeu.

luni, 27 aprilie 2009

Nu ştim pe ce lume trăim

Acum ştim că nimic din ce ni se spunea la Revoluţie nu era adevărat. Totul a fost minciună şi manipulare. În urmă cu câţiva ani, am văzut la ştiri, pe un cunoscut canal de televiziune, cum o reporteră încălţată cu nişte cizme până la brâu şi aflată într-o adâncitură de cincisprezece centimetri spunea că relatează din mijlocul unei gropi situate în carosabil, adâncă de... patru metri. Acum vreo trei ani, o bătrână nevricoasă din localitatea în care m-am stabilit de mai mulţi ani a făcut scandal, fiindcă un bătrân beţivan îi ceruse ceva de dat la dinte. Imediat o vecină dornică de publicitate a pus mâna pe telefon şi a anunţat aceeaşi televiziune, care ar putea fi numită a lui Pinochio şi la care lucrează, cu multă vervă, un simpatic şi spontan bălăcăritor de publicaţii şi de ziarişti. Trimişii canalului respectiv au descins aici şi au relatat, timp de două zile, cum un violator în serie şi-a făcut mendrele cu douăsprezece bătrâne nevinovate, pe care le-a batjocorit cu sadism. Se mai spunea că două babe au murit de ruşine, iar nouă s-au mutat din sat, din acelaşi motiv. Rămăsese numai vajnica reclamangioaică care se văicărea de mama focului. Cât s-a mai discutat despre clanul Preda ! Şi iată că ies la iveală scene filmate care pun lucrurile într-o altă lumină. Să nu uit un lucru important : ştirile de la canalul în discuţie sunt cele mai urmărite din frumoasa noastră ţărişoară . Şi când mă gândesc că noi toţi ne uităm cu gura căscată la ştiri, pentru a afla ce se mai întâmplă ! Halal ! Nici nu ştim pe ce lume trăim. Privind emisiunile de televiziune şi citind ziarele, nu aflăm nimic : ne afundăm în imaginaţia de rahat a unor neisprăviţi. Citiţi o schiţă de Cehov şi veţi afla mai multe despre oameni decât din toate ziarele tipărite într-un sfert de secol.

P. S. Inteligentul Şerban Huidu - care, în treacăt fie spus, pe lângă calităţile ştiute, are stofă de strălucit ziarist, cu umorul ideii, cu scânteie şi cu un un stil afurisit - a pus în discuţie, pe blogul său, problema violenţei promovate de mass-media. Este o iniţiativă demnă de salutat.

duminică, 26 aprilie 2009

Să ne privim în oglindă

Succesorul şi Samuraiul se plimbă prin pădurea din jurul cabanei.
- E curios, spune Succesorul, că fiecare individ vede numai proşti în jurul său, în timp ce pe sine se vede având atributele genialităţii.
- Ăsta e primul semn de prostie.
- Adică ?
- Adică să nu ai bunul simţ să te uiţi mai întâi în oglindă şi să-ţi recunoşti defectele. Cu alte cuvinte, incapacitatea de a-ţi vedea hibele...
- Şi alte semne ?
- Păi, cum să-ţi spun, eu văd prostia ca pe un conglomerat de răutate, mărginire, invidie, incultură şi lipsă de educaţie. Alt semn de prostie e să-i judeci pe semenii tăi de dimineaţa până seara. De asemenea, să ai impresia că le ştii pe toate şi să te bagi în lucruri pe care nu le cunoşti. Să nu-i uit pe cei care încearcă să-i manipuleze şi să-i controleze pe alţii.
- Adică toţi marii şi micii conducători, şefi, preşedinţi, regi, cuceritori şi împăraţi sunt proşti ? Cred că ai comis un sofism...
- Nu, deloc. Promovându-şi în forţă interesele, ei provoacă suferinţă omenească şi fac victime. O viaţă irosită nu poate fi răscumpărată prin nimic...
- Cred că înţeleg. Consideri prostia o valoare morală... Credeam că prostie înseamnă să nu înţelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău...
- Păi, asta şi e. Nu înţelegi ce se întâmplă, în primul rând, cu tine. Pe urmă, nu-i înţelegi pe ceilalţi. Şi, în sfârşit, neînţelegând nici sensul fundamental al vieţii, faci rău semenilor tăi. Prostul este periculos pentru toată lumea, iar treptele prostiei sunt infinite. Ceea ce nu se intâmplă cu inteligenţa.
- Şi care ar fi primul semn de inteligenţă ?
- Te asigur că o socotesc tot o valoare morală. Primul semn de inteligenţă este umorul. Şi toleranţa care, contrar convingerilor unora, este un semn de putere, nu de slăbiciune... Să-i laşi în pace pe ceilalţi, să nu fii prins în conflicte... Să fii inteligent înseamnă să te uiţi în oglindă, să râzi şi să recunoşti că eşti... un prost.
- Altfel spus, un tip inteligent este unul care găseşte drumul către adevăratele valori, gestionându-şi corect prostia. Un om care ştie din start că e fraier.
- Nu eşti departe de adevăr.

P. S. Se ştie că inteligenţa este de mai multe feluri. M-am referit, în primul rând, la un anumit tip de inteligenţă socială. Cât despre oglinzi, Borges a spus că toate au ceva abominabil şi sunt mincinoase...

joi, 23 aprilie 2009

Timpul e un mare hoţ sau despre casa iubirilor pierdute

Când era copil, Tehur îl văzuse pe tatăl său că nu aruncă nimic la gunoi. Toate obiectele devenite nefolositoare erau rânduite cu grijă într-o cameră specială, în care nu intra nimeni. Fire sensibilă, Tehur începu să se îndrăgostească încă din copilărie. Mai exact, de la doisprezece ani. Se aprindea şi ardea ca o torţă chiar şi pentru fetele care nu-i dădeau nicio atenţie. Era bolnav, avea stări de febră, delira. Curând, neîmpărtăşită, dragostea îşi micşora flacăra şi aproape că se stingea. Pentru a o salva, băiatul îşi imagină o odaie ca aceea folosită de tatăl său. Acolo aşeză toate figurile feminine care îl tulburaseră şi îl inspiraseră în scrierea unor poeme. Inspiratoarea era instalată acolo vie, zâmbind cu toată faţa şi în toate ipostazele fericite ale iubirii lor. Întâmplările pline de lumină pe care le trăiseră împreună o însoţeau ca un nor evanescent, plutind uşor pe sub plafonul alb. Era suficient ca el să deschidă uşa imaginaţiei, ca fata să reînvie miraculos şi să retrăiască amândoi întreaga poveste de iubire, fără sfârşit. Anii trecură, iar bărbatul nu-şi pierdu obiceiul de a-şi salva dragostea în încăperea imaginaţiei sale. Odaia deveni neîncăpătoare şi el construi o casă cu mai multe dormitoare, sufragerii, holuri largi şi livinguri mari şi luminoase. Casa deveni uriaşă, dar în ea abia încăpeau zecile de femei pe care le iubise, care îl iubiseră sau pe care doar le admirase. Liniştit că le-a scăpat de un sfârşit previzibil, el se dedică pasiunii sale pentru literatură, timp în care scrise mai multe romane stranii, care nu semănau cu nimic din ceea ce apăruse până atunci pe piaţa literară. Într-un târziu, obosit, simţindu-se ca un vulcan stins, Tehur îşi vizită casa iubirilor uitate. Se gândea că fiecare femeie iubită îl aşteaptă nerăbdătoare. Dezamăgirea fu însă mare. Toate iubitele se transformaseră în păpuşi de cârpe, uzate şi pline de praf. Marionetele moarte păreau că nici n-au zâmbit vreodată. Dispăruseră şi norii fericirii, iar Tehur nu-şi mai aminti aproape nimic din tot ce simţise într-o viaţă sentimentală foarte agitată. Se simţi trădat, jefuit şi umilit. Chiar peste apele unei oglinzi, una dintre tinerele femei scrisese cu ruj, înainte ca surâsul să i se stingă pe veci : "Timpul e un mare hoţ."

Copilul şi înţeleptul

Înţeleptul îşi făcuse culcuşul, de foarte mulţi ani, în coroana bogată a unui copac de la o răspântie de drumuri. De acolo căile duceau în mai multe direcţii. Deşi postea şi trecuseră peste el mai mulţi luştri, pustnicul arăta ca un bărbat în putere. Foarte mulţi oameni se opreau şi îl rugau pe ascet să le spună pe care drum ar fi mai bine să apuce. El nu răspundea niciodată, fiind totdeauna cufundat în meditaţie sau în rugăciune. Iată că într-o zi trecu pe acolo un copil neobişnuit de frumos.
- Înţeleptule, zise el cu un glas argintiu, m-am rătăcit şi nu mai ştiu pe care şosea să o iau.
Auzindu-i glasul, bărbatul tresări puternic. În zadar căută să se concentreze asupra rugăciunii din care fusese întrerupt, că privirile îe erau atrase ca de un magnet de chipul băiatului. Rămase cu ochii la el şi vorbi aproape fără să-şi dea seama :
- Să ştii că nici eu n-am ştiut pe unde s-o apuc şi de aceea m-am oprit aici. Te sfătuiesc să porneşti încotro te îndeamnă inima, iar eu am să te urmez, fiindcă îmi dau seama că în toţi anii petrecuţi aici te-am aşteptat numai pe tine. Tu îmi vei arăta mie care este drumul pe care voi merge mai departe.
Şi sări jos din arbore, voinic şi întinerit.

miercuri, 22 aprilie 2009

Poveste cu trei "necunoscuţi" sau despre omenie

Au fost odată trei poeţi români. Pentru ca prestigiul lor literar să nu influenţeze înţelegerea poveştii care urmează, nu le voi da deocamdată numele. Pentru cine citeşte, ei sunt "necunoscuţi". Le vom spune simplu : A, B şi C.
Poetul A se trăgea dintr-o veche familie boierească şi se bucura, în epocă, de faima de a fi considerat cel mai mare poet român din toate timpurile. Când A apărea undeva, toată lumea se ridica în picioare.
Poetul B se bucura aproape de acelaşi prestigiu. A cunoscut gloria, a fost chiar şi ministru, dar către sfârşitul vieţii a ajuns să trăiască în sărăcie.
Poetul C era cel mai tânăr dintre ei. Unii îl considerau prea original, dar mulţi şopteau că ar fi un geniu. Neadaptat societăţii în care trăia, îţi făcuse duşmani, dar şi destui admiratori. Steaua lui era în urcare, însă s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a ajuns la spitalul de nebuni.
B începe să fie uitat şi trăieşte într-o sărăcie lucie. De aceea el organizează o tombolă al cărei premiu este chiar imensa sa bibliotecă. Probabil că biletul de participare n-a fost deloc ieftin. În mod surprinzător, biblioteca fu câştigată de A. Cum se întâmplă totdeauna, între poeţii români era o mare rivalitate, dar în această împrejurare se constată că A nu îl duşmănea pe B. Ba chiar îl îndrăgea. A îl rugă pe B să-şi păstreze biblioteca şi îi spuse că nu intenţionase nicio clipă să i-o ia. După puţin timp, B moare şi iese din scenă. La orizont apare un poet straniu, învăluit în mister şi purtând aureola geniului. Era C. Amicii săi literari spun că este mai mare poet decât A. Toţi prietenii lui A sar în sus, revoltaţi, şi îi contestă lui C supremaţia. Se duc zilnic acasă la A şi, pentru a-şi arăta fidelitatea, îl alimentează pe acesta cu zvonuri şi păreri defavorabile lui.
- Cutare a zis că eşti mai mic poet decât C. Cutărică a spus...
Şi tot aşa. Reacţia lui A fu surprinzătoare.
- Au dreptate toţi care spun că poetul C este mai mare decât mine.
- Cum aşa ? întrebară tovarăşii săi, nevenindu-le să-şi creadă urechilor.
- Păi, mi se pare evident. E mai original, are mai multă forţă de expresie decât mine, are versuri mult mai izbutite. Iar voi ar trebui să vă bucuraţi ca şi mine, fiindcă literatura noastră se ridică pe noi culmi.
Şi A scrise şi o poezie în care îşi exprimă aceste păreri. Dezamăgiţi, prietenii săi îl părăsiră. Trecu puţină vreme şi C ajunse la balamuc. În loc să se bucure, cum făcură alţi confraţi - unul chiar scrise o epigramă în care îl ridiculiză pe nebun !-, A se întristă. Fiindcă nu mai avea nici el bani prea mulţi, începu să ţină conferinţe, iar sumele încasate erau trimise la spitalul în care era internat C : o parte din bani reveneau medicilor, dar, după ce bolnavul îşi recăpătă luciditatea, cei mai mulţi erau înmânaţi lui C. Cine ar mai face azi aşa ceva ?
De altminteri, faptele impresionante săvârşite de A sunt numeroase. Mărturisesc că n-am verificat temeinic informaţia potrivit căreia A ar fi refuzat tronul Moldovei, în 1959, în preajma Unirii Principatelor. În rest, tot ce urmează este real. A este primul feudal care, imediat după moartea tatălui su, a ieşit în balconul casei sale şi a anunţat eliberarea tuturor robilor. Se întâmpla cu mult înainte de apariţia Legii dezrobirii. A se purta foarte frumos cu ţăranii care lucrau pe moşia sa. Un alt mare scriitor a călătorit la moşia poetului, la câţiva ani după moartea sa.
- Cum era boierul vostru ? Vă muncea rău ? Vă bătea ? i-a iscodit el pe cei care îl cunoscuseră pe A.
- Cum să ne bată ? s-au mirat ţăranii. Boier ca al nostru n-a mai avut nimeni. Iarna, când ne duceam cu daruri la el, nu ne lăsa să ne scoatem cuşmele din cap. Şi ne întorceam de la el cu daruri de zece ori mai multe decât îi duceam noi. Iar vara nu ne lăsa niciodată să plecăm la câmp fără un butoiaş cu rachiu, ca să muncim cu inima uşoară. Şi punea vătăşeii să nu ne lase să stăm prea mult la soare. Ne obliga să stăm mai mult pe la umbră...
A nu a avut noroc în dragoste. Logodnica sa, o tânără dintr-o familie de seamă, se îmbolnăvi de plămâni şi muri de timpuriu. A nu se mai căsători niciodată. Făcu un copil cu o servitoare şi legaliză relaţia foarte târziu.
Pe la 70 de ani, A era funcţionar la Ministerul de Externe şi simţea că este foarte obosit. Avea să se constate că avea un cancer al ficatului, care s-a generalizat. S-a retras la moşia lui şi a cerut un concediu ministrului de atunci - acestuia îi dau numele ! -, Lahovary. Ministrul râvnea postul lui A pentru soţia sa. Pentru acest motiv, îi răspunse tăios lui A că el nu îi plăteşte pe funcţionari să stea acasă şi să zacă. Aşa că A muri trist şi dezamăgit... Se pare că în România n-au fost recunoscute niciodată faptele frumoase.
Şi acum să cunoaştem şi numele personajelor. A = Vasile Alecsandri. B = Dimitrie Bolintineanu. C = Mihai Eminescu. După opinia mea, Vasile Alecsandri a fost cel mai nobil caracter din întreaga noastră literatură. Aproape la fel a fost Mihai Eminescu, care l-a idolatrizat pe Alecsandri şi l-a numit "rege al poeziei". Astăzi poezia lui Alecsandri pare desuetă, dar proza sa este evident mai proaspătă decât ce s-a scris în epocă. Prin comparaţie, nuvelele lui Eminescu păcătuiesc prin descrieri mult prea încărcate, de factură romantică.

luni, 20 aprilie 2009

Auschwitz sau despre cruzime

Văd la ştiri o ştire care mă emoţionează : trei bătrâni evrei, supravieţuitori ai lagărului de la Auschwitz, s-au reîntâlnit după 65 de ani ! Au intrat în Infern şi au reuşit să scape de acolo !
Toată fiinţa mea se revoltă la ideea că nişte oameni au putut tortura, ucide şi arde în crematorii alte fiinţe umane ! E adevărat că sunt poate şi mai sensibil când văd sau aud că un om a chinuit sau a omorât un animal. O vietate şi acesta din urmă, care are ochi ce te privesc, uneori cu afectivitate, care respiră şi scoate sunete prin care încearcă să comunice cu tine. Am povestit într-o carte cum am zăcut, bolnav, o săptămână, după ce în drumul meu către şcoală, văzusem doi ţărani care, credeam eu, tăiau un cal. În realitate, îi lăsau sânge din picioare, un tratament empiric, care se practica pe vremuri. Dar am văzut destui ipochimeni omorând câini cu bâta sau sacrificând miei nevinovaţi. Şi de fiecare dată am suferit. (Se ştie că omul a fost proiectat iniţial, de Divinitate, să se hrănească numai cu legume netrecute prin foc şi cu fructe coapte. Ar trebui să găsim modalităţi de eliminare treptată din hrana noatră a cărnii de orice fel.) Am rememorat cu strângere de inimă, de nenumătate ori, momente din copilărie, când eu însumi am dat dovadă de cruzime, schilodind fluturi, libelule sau bondari. Eram inconştient ! Am povestit undeva că, acolo unde am copilărit, era o tradiţie să prinzi fluturi şi să le rupi pe jumătate aripile, pentru a potoli plânsul copiilor mai mici, care sfârşeau prin a râde, urmărind cu interes zbaterea neputincioasă a frumoaselor insecte. Educaţia este esenţială. Aş împărţi tuturor familiilor din lume pliante pe care să scrie : "PĂRINŢI, ÎNVĂŢAŢI-I PE COPIII DUMNEAVOASTRĂ SĂ NU FIE CRUZI !" Apreciez la oameni câteva însuşiri : blândeţea, toleranţa, umorul, sinceritatea, cinstea, cultura, preocuparea de a face lucruri frumoase şi refuzul de a-i judeca pe ceilalţi. Am avut şi am numeroşi şi fabuloşi prieteni : m-am convins că oamenii "buni", cu lumină pe faţă, nu sunt tocmai puţini. Mitocanii, mârlanii şi grobienii îi depăşesc însă cu mult ca număr. Pe aceştia nu-i înghit. Şi nu-i suport nici pe aroganţi şi pe cei care manifestă suficienţă, chiar dacă sunt mari talente în domeniul lor. )
Revenind la bătrânii evrei care s-au revăzut recent, mă întreb ce fel de mentalitate au avut cei care îi executau pe iudaici. Şi erau reprezentanţii unui popor care dăduse cei mai străluciţi compozitori şi cei mai mari filosofi de pe această planetă ! Dar conducătorii lor au ars în pieţe cărţile lui Thomas Mann ! Mai ştim că nemţii sunt mecanici auto pricepuţi şi nu au simţul umorului. Să te ferească însă Dumnezeu de omul care nu ştie să râdă în primul rând de el însuşi !

duminică, 19 aprilie 2009

Patriarhul Daniel sau despre credinţă

L-am ascultat cu atenţie, prin intermediul canalelor de televiziune, pe Preafericitul Patriarh Daniel şi cred că este un cleric care ştie să răspândească adevărata credinţă. Este convingător, coerent, are logică şi "ştie carte", cum se spune în popor despre cineva care îşi stăpâneşte meseria. Nu împrăştie fumul obscurantismului şi nu se adresează numai bătrânilor care abia îşi mai trag sufletul şi aşteaptă lăsarea cortinei. Ideile şi explicaţiile sale sunt destinate în primul rând celor instruiţi şi de aceea el a apelat la noţiuni care ţin de fizică şi de alte ştiinţe cu implicaţii adânci în viaţa noastră. Foarte important este că Preafericitul a spus că lumina pe care o ţinem în mână simbolizează lumina nevăzută, eternă, a lui Dumnezeu. Sunt profund credincios, dar nu sunt bigot şi nu cred că am nevoie de intermediari între mine şi Dumnezeu. ( Îi accept şi pe ei, dar să fie cu adevărat luminaţi de Dumnezeu şi smeriţi, aşa cum sunt numeroşi preoţi şi călugări de la noi şi din lume. ) Din cele spuse de Patriarh, am dedus destule răspunsuri la multe probleme care mă frământau. Este demn de salutat faptul că Preafericirea Sa încearcă să înnoiască mesajul pe care Biserica Ortodoxă Română îl trimite credincioşilor. Aşa înţeleg eu cuvintele lui. Aşa îmi place să cred. Mulţumim, Preafericite Daniel ! Paşte fericit ! Hristos a înviat !

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Eliberarea

Tradiţia era ca de sărbători, în fiecare an, să fie eliberat condiţionat un deţinut. În vederea acestui eveniment, era adus de la templul unde slujea însuşi înţeleptul Abu. Închisoarea era de maximă siguranţă şi găzduia cei mai periculoşi criminali. Puşcăriaşii nu aveau dreptul la vizite şi de aceea Abu era singurul străin care putea vedea ce se află între zidurile fortăreţei. Neîncrederea directorului instituţiei era mare şi Abu era percheziţionat de fiecare dată. Invariabil, Abu aducea cu el o carte din care citea tot timpul şi o portocală pe care o arunca celui care îşi câştiga dreptul de a fi eliberat. Portocala era de dimensiuni impresionante, provenind chiar din grădina lăcaşului de cult aflat dincolo de nisipurile arzătoare ale deşertului, unde îşi ducea zilele înţeleptul. Procedeul era simplu. Directorul îi aduna pe condamnaţii evidenţiaţi pentru bună purtare în sala de mese - unde se ţineau şi ceremoniile legate de date importante din calendar - şi aceştia scriau pe câte o hârtie un fel de compuneri în care arătau ce ar face dacă ar fi liberi. Compunerile erau foarte scurte, fără introduceri şi încheieri. Cei întemniţaţi recent plănuiau răzbunări sângeroase care îi vizau pe prietenii care îi trădaseră, pe soţii, pe amante, pe tovarăşii de fărădelegi. Ocnaşii cu vechime medie visau la mese îmbelşugate şi la femei goale. În sfârşit, cei care erau închişi de când lumea, încât şi gardienii pierduseră şirul anilor, nu mai scriau nimic sau îşi exprimau dorinţe care îl făceau pe director să zâmbească : sa revadă o anumită pădure sau să meargă la pescuit. În funcţie de gradul de pericol pe care-l reprenta dorinţele arestaţilor, directorul alegea trei dintre ei, iar înţeleptul îi arunca portocala izbăvitoare numai unuia. De mulţi ani, nimeni nu mai fusese eliberat, aşa că unii făceau hârtia mototol şi o aruncau pe jos, îndată ce o primeau. De data aceasta, înţeleptul îi spuse directorului :
- Îi voi arunca portocala numărului 77.
- Bine, dar de ce 77 ? se miră directorul. Şi numerele 157 şi 234 ar merita eliberarea.
- Cum aşa ?
- Păi, 157 scrie că vrea să mănânce pe săturate şi să meargă la bordel. Ce pericol vezi aici ? Şi stă aici de douăzeci de ani !
- Minte, spuse înţeleptul. Toţi mint şi urmăresc să se răzbune. Ăsta are şi o minte simplă, încercând să ne ducă de nas.
- De unde ştii ?
- Alţii mint mai frumos, cum e cazul lui 234. Ştii că acela scrie că vrea să vadă cerul senin şi să viziteze locurile unde a copilărit. Astea sunt dorinţele unui om sfârşit. Dar ăsta e sănătos, puternic ca un taur şi, ce e mai important, mănâncă pe săturate şi face planuri de viitor. Din fişele de observaţie, am aflat că nevastă-sa e căsătorită cu denunţătorul său. Mincinoşii de acest tip sunt cei mai periculoşi, fiindcă şi-au subţiat mintea cu lectura unor cărţi foarte folositoare pentru ei.
- Şi 77 ? Crezi că este sincer ? L-am ales şi pe el numai pentru a respecta regula celor trei. N-am avut pe cine recomanda dintre ceilalţi. Tu ţi-ai dat seama ce vrea ?
- Asta e, că pare să nu dorească nimic. După ce ani în şir a scris că vrea să-şi revadă câinele său rămas de pripas, caligrafiindu-i uneori numai numele, anul trecut şi acum mi-a dat foaia goală. N-a scris nimic pe ea, ştiind că nu va fi lăsat liber, dar nu s-a îndurat nici să o arunce. Nu a fost căsătorit şi nu are pe cine să se răzbune, fiindcă a săvârşit, din câte am cercetat, un omor prin imprudenţă. A fost o eroare, nu o crimă cu premeditare. De altfel, nu merita să fie închis pe viaţă pentru greşeala lui. Pe urmă, e clar că iubeşte animalele şi este un spirit evoluat.
- Eşti orb, Abu ? Nu vezi că ăsta este cel mai abil mincinos ? Îi are pe toţi fariseii la degetul mic ! Câinele ăla al lui trebuie să fi murit de mult timp ! Nu vezi că te duce cu preşul ? Cum poţi să te laşi prostit ? Joacă teatru nenorocitul !
- Tocmai asta e ! Joacă teatru, dar o face în mod genial. De fapt, este singurul care îşi joacă propriul rol. Îl eliberez nu pentru ceea ce îmi scrie, ci pentru felul cum gândeşte. Poate va deveni un om mare şi va face şi lucruri bune, căci asta este înclinaţia celor mai puternici oameni, din punct de vedere mental. Îi mai dau o şansă numai pentru mintea lui strălucită.

vineri, 17 aprilie 2009

Din jurnalul Succesorului

"Măine voi îngenunchea în ţărâna care este mama mea, mă voi gândi la fraţii mei, care sunt arborii, vitele câmpului şi fiarele pădurii, îi voi fi recunăscător soarelui pentru lumina şi căldura sa şi îi voi mulţumi Creatorului Unic, Tatăl meu, pentru văzul şi auzul pe care mi le-a dat şi cu care pot vedea florile pământului şi auzi păsările cerului."

Despre solidaritate şi credinţă

Probabil că puţine idei exprimate de Iisus au ajuns până la noi. Se ştie că au existat mai multe Evanghelii, dar au fost acceptate numai patru dintre ele. Opera lui spirituală s-a bazat pe fapte şi pe ceea ce a transmis discipolilor pe cale orală. Ni se vând de multe ori lucruri care nu au nicio legătură cu sfintele Sale cuvinte.Acestea sunt utile numai pentru construirea unei doctrine. Sunt profund tulburat de fiecare dată când citesc următoarele afirmaţii ale lui Iisus :
"Vă mai spun, iarăşi, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor."
Nu este emoţionant ? Iisus spune aici, printre altele, că destinul omului nu este să trăiască izolat, în solitudine, ci în mijlocul semenilor, bucurându-se cu ei întru iubire, solidaritate, prietenie şi credinţă. Împlinirea umană îl implică obligatoriu şi pe celălalt, despre care Sartre spunea că este sursa nefericirii fiecăruia. În singurătate nici credinţa nu are forţa necesară pentru a răzbate până la El !

Să fim totdeauna buni !

Unul dintre motivele pentru care nu părem şi, la o adică, nu suntem un popor civilizat este că, dincolo de ignorarea legilor, nu respectăm nişte reguli de convieţuire. SE ştie că la noi legile sunt ocolite chiar de cei care la dau ! Mă refeream însă la altceva : sunt lucruri care nu se fac. Membrii unei familii regale respectă o etichetă. La fel, marile familii nobiliare. Se creează o tradiţie care îl readuce la o matcă normală, de exemplu, pe tânărul care are o adolescenţă agitată şi inconştientă. Dincolo de ereditate, obiceiurile unei familii sunt hotărâtoare în formarea unui caracter şi pentru relaţiile fiecărui membru al grupului respectiv cu semenii săi. În definitiv, amprenta familiei hotărăşte destinul unui om. Au existat familii de boieri valahi a căror îndeletnicire a fost trădarea. Şi au plătit în felul lor. Alţii au ales fidelitatea faţă de poporul lor. În sfârşit, foarte puţini au decis că a face bine este supremul lucru pe care îl poate săvârşi un om într-o viaţă. În comunităţile ţărăneşti, ruşinea şi cinstea ţineau loc de etichetă. Văd, din păcate, în societatea românească tineri care vin de la studii cu maniere civilizate şi ajung, sub influenţa familiei, nişte barbari. Ce reguli se mai respectă acum ? Poate doar aceea a nesimţirii şi a tupeului. Într-un roman de Canetti am găsit aceste memorabile cuvinte referitoare la un personaj : "Omul vorbea cu atâta nesimţire, încât toţi cei de faţă îşi dădură seama că fusese poliţist." Acum nesimţirea nu mai este semnul distinctiv doar al anumitor profesii. Nu ! Ne caracterizează pe toţi ! Astăzi nu se mai ştie că un profesor nu are dreptul să fie rivalul elevului său în amor sau în afaceri, că un medic nu se poate culca niciodată cu pacientele sale, că un patron nu trebuie să-şi blameze clienţii, că un preot nu trebuie să-şi ponegrească enoriaşii. Slujitorul credinţei îşi calcă pe cele mai sfinte principii dacă intră în conflict cu oamenii, indiferent ce ar fi avut de suportat din partea acestora. Cei mai mulţi fac groznica greşeală de a-i judeca pe tovarăşii lor. Unora le-a intrat atât de adânc sub ţeastă acest obicei, încât văd şi în literatură un mod de a "râde" de ceilalţi ! Aceste lucruri nu se fac ! Şi, totuşi, la noi se săvârşeşte aproape numai ce se cuvine a nu fi făcut ! Vin însă sărbătorile şi atunci, brusc, toţi se prefac a se smeri, se închină cu evlavie şi îşi adresează unii altora îndemnuri la bunătate, iertare şi milă creştină. Las la o parte că sunt unii care îşi aruncă priviri duşmănoase chiar în Săptămâna Luminată şi regretă că nu se întâlnesc într-un ungher mai întunecat unde să se pocnească reciproc cu capul în gură ! Ăştia da "creştini" ! Probabil că sunt cei mai reprezentativi pentru noi, românii ! Într-adevăr, în fiecare primăvară trăim momentul unei renaşteri şi trebuie să ne eliberăm de greaua povară a resentimentelor şi a celorlalte păcate. Şi nu neapărat pentru că suntem creştini. Eterna Reînnoire se sărbătorea cu mult înainte de venirea lui Iisus. Să fim buni, să avem lumină în suflet şi să o dăruim şi celorlalţi ! Iarăşi, trec peste ciudatul aspect că mai ales vicioşii fac reclamă virtuţii, dar mă întreb ce ne-ar costa dacă am fi tot anul buni ? Nu ne-ar costa nimic şi am avea de câştigat tocmai iubirea divină. Aşa ar trebui să fie adevăraţii oameni : iubitori, toleranţi, smeriţi, cu ruşine, plini de milă.

marți, 14 aprilie 2009

Dor de Florin Pripoae sau despre adevărata prietenie

Florin Pripoae era din Câmpina şi a murit strivit de un camion în vara anului 1983. A fost, în anii facultăţii, alături de Marin Neagu şi Ion Stratan, cel mai bun prieten al meu. ( De fapt, în cazul meu, era greu de stabilit cine era "cel mai bun prieten". La fel de apropiat eram de Valentin Emil Muşat, Mircea Vasilescu, Daniel Pişcu, Adrian Radu, Laurian Câmpeanu, Marin Preda - nepotul marelui scriitor -, Romulus Bucur, Ionel Dumitrescu, Ionică Banu şi Vladimir Bălănică... De Florin, Nino şi Marin eram însă cel mai legat afectiv. ) L-am cunoscut la o fermă din Dobrogea, Cochirleni, unde făceam "practică pedagogică", recoltând câte 40 de lădiţe de struguri, zilnic. Pe vremea aceea nu mă vindecasem de mania discuţiilor filosofico-literare prelungite, pe care azi le socotesc pierdere de vreme. Aşa că fiecare nou coleg căuta să mă prindă singur şi să scoată - de sub pernă, din sân sau din şifonier - caietul burduşit cu poezii sau cu povestiri pe care mi le citea pe nerăsuflate, pentru a-mi cere părerea. Ei sesizaseră că nu caut niciodată să-i pun în situaţii neplăcute : chiar dacă nu-mi plăceau operele lor, nu-mi exprimam cu brutalitate opinia şi nu-i jigneam, cum aveau ei obiceiul să procedeze unii cu alţii. Cum tot ce e mult devine un coşmar, ajunsesem să intru în panică atunci când rămâneam singur cu un nou cunoscut. De multe ori mă gândeam, încercând să mă liniştesc singur : "Ăsta pare un tip echilibrat, nu cred că scrie versuri." Şi în secundele următoare auzeam cuvintele blestemate, care îmi băteau timpanele ca nişte ciocane usturătoare :"Hai să-ţi arăt ceva, să vedem ce părere ai !" Florin nu era dintre cei care scriau. La un moment dat, în timp ce culegeam struguri, discutam cu Marin despre profesorul Gelu Ionescu care făcea figură de excentric şi tocmai se afişase cu un tricou pe care scria cu majuscule "IONESCU !". "E ţăcănit tipul ", a spus unul dintre noi şi am început să râdem. Atunci, printre butucii de vie şi-a făcut apariţia un cap de băiat drăguţ, cu un păr ca o cască lucioasă şi bine spălată. Tânărul student zâmbea şi şi-a spus şi el părerea. Nu mai ţin minte ce a zis atunci, dar am aflat că făcuse primul an de facultate la Timişoara, că era încântat de Tohăneanu şi că îl admira pe fostul său coleg de acolo Ioan T. Morar. "Va ajunge departe", a prezis Florin. După modelul de atunci al bănăţenilor, tânărul folosea foarte des cuvântul "fain". Avea să-l uite după numai câteva luni. Ne-am împrietenit de-a binelea abia prin anul al treilea. În iarna anului al doilea, după ce ne-am cunoscut, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital şi am ieşit din circuit, pierzând şi rubrica pe care o căpătasem la o revistă studenţească. Am discutat cu el luni în şir, despre câte în lună şi-n stele, până am găsit, în sfârşit, punctul de interes care a cimentat pentru totdeauna prietenia noastră : literatura rusă. Cineva mi-a spus, peste ani, că în studenţie am jucat mai multe roluri. De aceea eram denumit în mod diferit de cei care mă cunoşteau. Pentru unii, eram Gigi, pentru alţii Bill, iar ungurii îmi spuneau Janos. Eram eu însumi de fiecare dată, dar consideram că, intrând în pielea unui personaj inventat de mine, mă exprimam mai bine în faţa celor cu care aveam de-a face. În spiritul lui Cehov, i-am spus odată lui Florin :"Seriojenka, sufletul tău slav este lipsit de înţelepciune." Şi de atunci ne-am spus unul altuia Seriojenka. A fost o prietenie rusească, sfâşietoare, încărcată de o afectivitate puternică, luminoasă. Să nu se înţeleagă greşit : amândoi eram heterosexuali... Pierdeam nopţi întregi în discuţii interminabile, ne plimbam, ne recomandam şi ne împrumutam cărţi. "Sunt fericit că exişti", erau cuvinte pe care ni le spuneam frecvent. Avea multă inocenţă, era un tânăr curat din toate punctele de vedere. Era căsătorit şi o iubea mult pe soţia sa. Atât de mult, încât nici nu-i pronunţa numele în faţa noastră, pentru a nu i-l macula : pur şi simplu, refuza să ne spună numele ei. Mi l-a comunicat mie, mai târziu, după ani buni de prietenie. Cred că se numea Viorela. Atâta pudoare bănuiam că mai are doar marele critic şi scriitor Valeriu Cristea, care şi el iubea literatura rusă. Exact ca în romanele ruseşti, începusem să mă simt vinovat că îi sădisem în suflet germenii nebuniei care contestă că 2 + 2 = 4 şi că trezisem în el, fără să vreau, demonii autodistrugerii. La rândul său, se simţea culpabil fiindcă i se părea că în timp ce el era un răsfăţat al sorţii - destinul lui era o femeie care îi scria cu dragoste povestea vieţii, după cum îi spusesem la un chef -, eu treceam din accident în accident şi duceam o viaţă de erou dostoievskian sadea. În ultimul an de studii venea rar pe la cămin, profitând de faptul că aveam la dispoziţie o perioadă în care trebuia să ne elaborăm lucrările de licenţă şi preferând să stea la Câmpina, alături de soţia sa. Dragostea pentru ea era mai intensă decât prietenia noastră ! Imediat după ce am terminat facultatea, m-a vizitat acasă şi a petrecut două săptămâni la mine. Am văzut împreună Campionatul Mondial de Fotbal din 1982. Au fost ultimele amintiri legate de el. Pierdeam toate nopţile, bând vodcă şi discutând despre frumuseţe, prietenie, sensul vieţii, solidaritate şi personajele din proza rusească. Anul următor am primit o telegramă de la soţia sa care îmi anunţa groaznica întâmplare a morţii sale. N-am putut ajunge la înmormântare şi cred că el, din lumea de dincolo, s-a supărat pe mine. L-am visat peste câţiva ani când m-a anunţat că Viorela s-a recăsătorit. Peste doi ani mi-a apărut din nou şi mi-a spus că nu voi trăi prea mult şi că voi sfârşi din cauza inimii. L-am întrebat câţi ani mai am până la capătul liniei şi mi-a zis că nu are voie să-mi spună... De atunci, tăcere. Dacă spiritul lui există pe undeva, îl asigur că mă gândesc la el şi îi port aceeaşi vie prietenie, nealterată de trecerea timpului.

luni, 13 aprilie 2009

Nefericirea leilor

Nu ştiu de ce, dar toţi leii pe care i-am văzut în viaţa mea au fost trişti. Poate fiindcă sunt nevoiţi să fie cruzi cu graţioasele antilope. Sau cu propriii pui. Dacă un leu matur se hrăneşte şi un pui vrea şi el să mănânce, acesta din urmă este ucis cu brutalitate de capul familiei... Hotărât lucru : leii sunt nefericiţi. Curiozitatea este că nici gheparzii, tigrii şi jaguarii nu par împăcaţi cu soarta. Desigur că nu mă aştept ca felinele să zâmbească, însă vi se pare firească melancolia care se poate citi în ochii tuturor pisicilor din lume ?

duminică, 12 aprilie 2009

M-am plictisit cu Dostoievski !

Când îl recitesc pe Dostoievski, mă pregătesc ca pentru o expediţie la Polul Nord sau pe Everest. Trebuie să fiu în mare formă ca să pot suporta şocurile de tot felul pe care mi le provoacă textele rusului. Citindu-l pe Dostoievski, tremur de mândrie şi roşesc de jenă că sunt om... "Idiotul", "Crimă şi pedeapsă", "Fraţii Karamazov" şi "Demonii" mi-au provocat depresii care m-au ţinut câteva săptămâni. Aşa că am amânat recitirea "Demonilor" şi am parcurs din nou "Eternul soţ" şi "Jucătorul". Sunt câţiva scriitori - Buzzati, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Dashiell Hammett, Raymond Chandler - care nu m-au plictisit niciodată. Şi acum, stupoare ! Dacă în "Eternul soţ" se simte mâna marelui scriitor, "Jucătorul" nu mi-a mai spus nimic ! M-a plictisit cumplit. Sigur, nu neg că gustul ne joacă uneori feste : ne plac sau ne delectează cărţi mai slabe şi ne agasează cărţi bune sau foarte bune. Lui Gide nu i-a plăcut capodopera lui Proust "În căutarea timpului pierdut", Elio Vittorini a refuzat să publice "Ghepardul" lui Lampedusa. John Kennedy Toole s-a sinucis după ce extraordinarul roman "Conjuraţia imbecililor" nu i-a fost acceptat de nicio editură. Cartea a fost publicată postum, la insistenţele mamei scriitorului, şi a luat premiul Pulitzer, fiind socotită unul dintre cele mai mari romane americane... De aceea le dau un sfat tinerilor scriitori : dacă aveţi încredere în voi înşivă, nu vă luaţi după cei care vă spun că nu aveţi talent. Oricine ar fi aceştia ! Cei mai mulţi scriitori consacraţi nu văd mai departe de propriul nas ! În cele din urmă, se va găsi cineva care să vă înţeleagă.
Nu cred însă că "Jucătorul" este într-o asemenea situaţie. E o carte "uşoară" a unui mare, inegalabil scriitor. Şi gândul mă duce la o altă nedreptate. Dostoievski era cu şapte ani mai mare decât Tolstoi şi a murit la numai 60 de ani, în timp ce autorul "Anei Karenina" a trăit 82. Dacă Dostoievski ar fi trecut şi în celălalt secol, al XX-lea ? Ce ar fi scris el ? Cu un an înainte de a muri, publicase "Fraţii Karamazov", poate cea mai mare carte de proză a lumii. Era la apogeul carierei sale literare. A murit în urma unui accident vascular, făcut din pricina faptului că ridicase un şifonier şi se certase cu soţia sa...

joi, 9 aprilie 2009

Trei dorinţe

1. Aş fi vrut ca prietenii mei Ion Stratan şi Florin Pripoae să nu fi murit niciodată. Din nefericire, au plecat mult prea devreme. La moartea fiecăruia dintre ei, mi-au venit în minte cuvintele lui Ghilgameş, care l-au obsedat şi pe Nichita Stănescu : "A murit Enkidu, prietenul meu, care a ucis cu mine lei ! "
2. Aş fi dorit ca marele critic literar şi prozator Valeriu Cristea să trăiască şi să scrie şi astăzi. Era printre puţinii care iubeau cu adevărat literatura şi o puneau mai presus de orice fel de interese. Şi acum, când scriu, mă gândesc dacă lui i-ar fi plăcut ceea ce fac. Nu l-am cunoscut personal şi nu începusem să-mi public cărţile când el a trecut pragul lumii de dincolo.
3. Aş fi fost fericit dacă aş fi scris eu unul dintre următoarele romane : "Deşertul tătarilor" de Dino Buzzati, "Maestrul şi Margareta" de Mihail Bulgakov, "Orbirea" de Elias Canetti, "Ghepardul" de Lampedusa, "La răsărit de Eden" de John Steinbeck, "Un veac de singurătate" de Gabriel Garcia Marquez, "Cartea Milionarului" de Ştefan Bănulescu, "Marele Gatsby" de Scott Fitzgerald sau "Zgomotul şi furia" de William Faulkner.

P.S. Vai, am uitat "Conjuraţia imbecililor" de John Kennedy Toole, "Bouvard şi Pecuchet" de Flaubert şi "Sub vulcan " de Malcolm Lowry. Sunt atât de numeroase cărţile reuşite !

marți, 7 aprilie 2009

Din jurnalul Succesorului : "Sunt doar un ghepard singuratic"

"Sunt doar un ghepard singuratic, abandonat de un circ ambulant. Colind printre jocurile de cuburi ale oraşului şi ştiu numai lucruri care nu-mi folosesc la nimic. Nici aici, nici în pădurile umede şi reci. Nu mă mai interesează vânatul. Nu mai vreau să aprind, în ochii celorlalte fiare, lumina afectivităţii sau măcar a interesului pasager. Nu mai visez să zgârii discul lunii cu ghearele. Nu mai sper să-mi mânjesc blana cu albastrul dimineţilor de vară. Caut numai locul unde să mă simt ca acasă. Acolo unde cireşii rămân tot timpul înfloriţi, curcubeul atinge firele de iarbă şi mestecenii au devenit substantive."

luni, 6 aprilie 2009

Clasicism şi ironie sau despre bucuria creaţiei

Am citit cu mare desfătare intelectuală cartea lui Vasile Ursache, „Epistole către Hefaistos „ ( Editura CD PRESS, Bucureşti, 2009) Este al treilea volum al lui Vasile Ursache ( n. 19.09.1959, în comuna Breaza, jud. Suceava ) şi face parte, din câte îmi pot da seama, dintr-un proiect spiritual de mai mare anvergură. Autorul este o personalitate charismatică, fiind un nume cunoscut în presa din România. A fost multă vreme jurnalist şi ofiţer de relaţii publice în Ministerul Administraţiei şi Internelor : redactor şi secretar de redacţie la revista „Frontiera” ( 1990-1999), purtător de cuvânt al Poliţiei de Frontieră ( 1999-2000), redactor la revista „Pentru Patrie” (2ooo-2001), redactor-şef al săptămânalului „Poliţia Română” ( 2001-2003), specialist în politici şi strategii de comunicare ( 2003-2006). Începând din martie 2006, este manager al Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Ca poet, este prezent, cu grupaje de versuri, începând din februarie 1978, în publicaţii literare din Bucureşti şi din alte oraşe din România ( Constanţa, Iaşi, Timişoara, Suceava ), precum şi în emisiunile de poezie difuzate de postul Radio România Cultural.
Judecând după aspectul exterior, volumul însuşi îmi pare o superbă operă de artă, o splendidă ofrandă închinată zeului Hefaistos şi trebuie să subliniem meritul ce-i revine, în acest sens, graficianului Valeriu Stihi. Mărturisesc din capul locului că îmi pare superbă cutezanţa poetului de a intra în dialog cu zeii. Vasile Ursache este un poet autentic, cu har, spiritual, având viziuni adânci, subtil filtrate de o evidentă şi întinsă cultură şi modelate de un gust artistic format în fecventarea avizată a marilor creaţii clasice. „Epistola” este cu certutudine o specie care ţine de clasicism, însă, inspirat, autorul a ales, ca formulă poetică, sonetul shakespearian, ale cărui standarde le stăpâneşte cu virtuozitate : îngrădirile care ţin de metrică şi prozodie sunt, paradoxal, pretexte pentru a sugera posibilităţi nelimitate de exprimare ! Este evident că tema majoră a cărţii este Creaţia, Hefaistos devenind simbolul Marelui Creator. De altminteri, poemele sunt înţesate cu simboluri oculte, care ar merita şi ele un comentariu pe măsură. Noutatea textelor lui Ursache începe cu limbajul, care prezintă, de multe ori, asocieri surprinzătoare ale semanticii celeste cu sintagma jurnalistică şi cuvântul popular, mustind de concret şi de expresivitate : „Din jungla mea de plastic şi siliciu, / , gândesc la zeul făurar de stele. / (O, a gândi, ce vechi şi crunt supliciu / când visurilor li se pun atele ! ) // Citesc din Hesiod – secret deliciu - / iar boschetarii zgârmă prin pubele.” Ineditul creaţiei lui Vasile Ursache provine nu atât din fondul şi decorul de sorginte clasică, o raritate astăzi, cât mai ales de privirea ironic-modernă şi stenică, revigorantă, pe care o aruncă acestor elemente de recuzită. Perspectiva artistică este, aşadar, un factor decisiv în configurarea unui profil poetic, inconfundabil, al scriitorului. Vasile Ursache aduce admirabile inovaţii în chiar tehnica scrierii poemului. După ce îşi fixează, încă din titlu, tema şi îşi desfăşoară „cântarea”, introduce un text la subsol, în care explică geneza operei. Ceea ce se află în josul paginii pot fi socotite şi mici poeme în proză, cu valoare de comentarii borgesiene...Cum din fiecare carte ies alte cărţi, Vasile Ursache mărturiseşte că Hefaistos, zeul care îl inspiră, este cel din „Teogonia” lui Hesiod. Acest procedeu de a-şi privi poemele şi din alte perspective are rosturi precise. Cele patruzeci şi nouă de epistole sunt, în fond, tot atâtea arte poetice : fiecare pagină reprezintă un pas în a surprinde frumuseţea şi chinurile Creaţiei. Ultimele două versuri sunt un adevărat triumf al cuvântului zămislitor de viaţă şi de inefabil : „Sfârâie roua pe-un bujor sălbatic, / ca lacrima căzută pe jăratic.” Sau : „Dar, mai ales, să-mi spui cine-i de vină / că ard-de-tot fără să nasc lumină...” Şi exemplele de acest fel sunt numeroase, lucru care probează talentul viguros, fecund, al lui Vasile Ursache : „ Ca tine, ieri, azi eu clădesc pe vânt / palat nemărginirii din Cuvânt.”. Prin puritatea muzicală a cuvântului şi desăvârşirea expresivă a acestor versuri, cu rezonanţe înalt spirituale, Vasile Ursache ne face să ne gândim la sonetele lui Vasile Voiculescu.
Smerenia, nehotărârea, neputinţa creatorului, păcătoşenia zeilor, sacrificiul pe care-l presupune închipuirea frumuseţii, întruparea Cuvântului, ispitele, singurătatea, răstignirea, iubirea şi instrumentele Creaţiei ( nicovala ! ) sunt câteva dintre fertilele teme de reflecţie la care se opreşte poetul. Vasile Ursache este un poet instruit, fin, inteligent şi îşi desfăşoară rostirea după un ritual impecabil : „Şi, totuşi, prin lumina din Cuvânt, / pot cerurile dintre noi fi sparte / să se pogoare har şi crezământ / în truda duhului rodind pe carte. // În rest, e vis şi nedesăvârşire... // Nu prindem jar în iasca propriei firi, / la legi ajungem prin nelegiuire / şi ne desăvârşim din poticniri... // Mă doare, ca pe maica-n chin ce naşte, / chiar lumânarea ce-o aprind de Paşte.” Sunt versuri de mare valoare artistică, în care poezia este surprinsă, miraculos, în chiar momentul naşterii ei. Către final, sonurile şi imaginile se decantează în performanţe artistice unice : „ Taină să fie, ori e doar tertipul / prin care-ntorşi cu spatele spre mâine / să ne-nchinăm la zei cu bot de câine, / uitându-ne de-a pururi Arhetipul ?... // ca o clepsidră, inima îşi plânge / timpul amăsurat cu propriul sânge.” ; „să râd şi eu, topindu-mă în tină, / ca astrele în propria lumină... ?”; „ Să nu fi vrut să cad în îndoială ? / să nu mă fi lăsat de vis furat ? / să nu fi-ngenuncheat cumva din fală ? / să nu fi fost ispitelor dedat ? // Să fi fost om, ca mine, şi nu zeu, / Tu ce ai fi ales în locul meu ?” Şi încă : „Sunt viu aşa, şi-arunc încrezător / prin timp sămânţa dulce a ideii, / şi-n duh petrec cu tine şi cu zeii, negându-mi însumi trupul muritor. // M-asemăn stelelor urmându-şi crugul / să-şi bucure-n iubire Demiurgul.”
Încet-încet, povestirile de la subsol capătă o valoare independentă, egală cu a epistolelor propriu-zise. „Epistole către Hefaistos” devine astfel şi o carte de înţelepciune. Este o filosofie proprie aici, revelată prin mici naraţiuni memorabile. Comicul nu lipseşte, trâdând vitalitatea şi natura jovială a autorului, care nu-şi poate stăpâni hohotele de râs sănătos, în faţa zădărniciei vieţii. Pipilică vine acasă aghezmuit şi, intenţionând să fugă în lume ca să scape de gura nevestei, merge la umblătoare pentru a-şi lua comoara acunsă acolo, dar sfârşeşte prin a se îneca în mizerie. Un mort înviază la morgă, iar un sătean este poreclit Bogdaprostul datorită vorbirii sale monocorde. Un ilegalist gângav, care cade spre bătrâneţe în patima rugăciunilor, capătă deodată glas, când este tulburat în nobila sa îndeletnicire, şi îl muştruluieşte amarnic pe cel care venise să-l cheme la primărie. După generaţii şi generaţii de oameni care au uitat cine cu cine se luptase, nişte sondori pun cruci metalice pe care scriu „Întru pomenirea ostaşilor români căzuţi la datorie pentru apărarea Patriei”, exact pe locul unde putreziseră trupele austro-ungare şi ruseşti, ilustrând, în felul acesta, comedia amară a istoriei. Sunt însă şi episoade care conţin o extraordinară poezie. Bunica Aglaia Raţu iese în grădină, în duminicile de peste vară şi vorbeşte cu arborii, cu florile şi cu tufele de coacăz, cărora le-a dat câte un nume : cireşul se numeşte Ilie, mărul poartă numele Constantin, tufele de rujă sunt Ecaterina, Ana şi Zenovia, arinul se cheamă Haralambie, iar frasinii răspund la numele de Petru, Nicolae şi Grigore. Profund emoţionante sunt uciderea unei turturele nevinovate şi imaginea unui cerb profilat pe fundalul discului roşietic al lunii. E o lume în care blestemele funcţionează eficient şi în care se produc evenimente extrem de interesante : cineva pescuieşte un păstrăv de trei kilograme, dar nimeni nu-l crede, un bătrân stăpâneşte ritualul invocării curcubeului, vinul are virtuţi creatoare, iar viaţa se desfăşoară după străvechi precepte : „Ca să rămâi om, trebuie să poţi mereu să ţi se facă milă... ”
Se produce un dublu transfer între „poezie” şi „viaţă”. Zeii din epistole sunt plini de viaţă, au defecte şi cad în mrejele păcatului, ca şi oamenii din satul lui Vasile Ursache, iar locuitorii din Breaza natală şi din împrejurimi capătă măreţie supracelestă. Acum pricepem şi mai bine că, de fapt, în versuri şi în naraţiunile de la subsol este evocată aceeaşi lume legendar-imaginară. O dată, aşa cum i se părea în realitate poetului, şi a doua oară, aşa cum arată ea în oglinzile magice ale poeziei. Este un univers cu pământul său mitic, plasat la subsol, şi cu cerul poeziei, sugerat în textele propriu-zise ale epistolelor. O mostră de rafinat lirism este textul de la pag. 60. Un morar neobişnuit cântă la vioară şi umblă cu motocicleta. Fiindcă o albină se îneacă la moara sa, în valuri, „sub povara polenului adunat din florile cireşului bătrân de lângă casa morarului”, Dumnezeu şi-a întors faţa de la „norocul” originalului personaj care, „doi ani mai târziu, a fost schilodit într-un accident de motocicletă, încât nu a mai fost vrednic să frece pietrele şi să cânte la vioară. În aceeaşi primăvară, moara s-a stins, iar gârla a secat sub zumzăitul albinelor prin crengile înflorite ale cireşului.” Vocaţia creatoare extrem de puternică a autorului preface însă totul într-o minunată poezie... Nu întâmplător, Vasile Ursache îmi aminteşte de Vasile Voiculescu, pe care l-am citat deja, dar şi de Ioan Alexandru, cel din „Imnele bucuriei”. Există, în această carte, o frenezie a trăirii după tipare culturale, o mitologie proprie şi o incomparabilă fascinaţie a contemplării miracolelor lumii înconjurătoare . În derularea acestor fenomene, eul liric are dublu statut : e atât spectator, cât şi iniţiator al lor.
Sunt câteva pagini în care Vasile Ursache deplânge, fără să se lamenteze, desacralizarea miturilor care au devenit o marfă foarte căutată sau rentabile obiective turistice . El povesteşte cum la Stagira, acasă la Aristotel, a stat la coadă la bilete, cum a urcat, printre alţi numeroşi turişti, pe Marele Zid Chinezesc, cum a ajuns în creierii munţilor, la Cetatea Poienari şi cum a vizitat Castelul Huniazilor. „Din pricina foşgăielii generale şi consumiste”, poetul nu se poate însă bucura de aceste minuni. Ironia lui Vasile Ursache este fabuloasă : „Începe să mi se facă frică la gândul că voi vedea Judecata de Apoi.” În acelaşi spirit, Ursache evocă un joc de cliometrie şi arată că, în cazul în care ar fi existat mass-media pe vremea lui Iisus, creştinismul nu ar mai fi apărut niciodată ! În sfârşit, cartea se încheie, rotundă ca o roată, prin rescrierea primelor versuri...
Salut în Vasile Ursache un poet excepţional, cu un timbru poetic propriu şi cu o viziune clasicizantă şi ironică. Îl visez pe autor ca pe un frate al meu întru bucuria de a vâna frumosul şi de a scrie despre arhetipurile lumii în care trăim, dar şi despre umbrele lor, care ne ispitesc.

duminică, 5 aprilie 2009

Ipocrizie urât mirositoare

Ştie toată lumea cine este Gigi Becali. Nu vreau să-l caracterizez eu. În orice caz, nu este un înger. Mai nimeni nu-l iubeşte. Nici suporterii echipei "Steaua". Totuşi, cei mai mari duşmani se prefac că-i iau apărarea. Îi vezi pe toate posturile cum îi deplâng soarta şi cum condamnă abuzurile statului, când, în realitate, unora dintre ei le vine să urle de bucurie, iar pe alţii îi ia cu rece pe şira spinării, căci s-ar putea ca ei să urmeze la mititica, după Becali. În fond, se respectă principiul : "Dacă-mi dai ceva, ţin cu tine. Dacă nu, nu." Interesul poartă fesul. Nu e corect cum e legal. E corect cum am eu interesul. Cei mai interesaţi sunt, şi de data aceasta, tot o anumită categorie socială, foarte prosperă,dar cu mâna întinsă şi cu burta revărsată întru slava neamului românesc. Imparţiala presă urlă şi ea. Cum să se ducă ăia cu atâţia mascaţi să-i aresteze pe sensibilii Becali şi Zmărăndescu ? Ziariştii lu' peşte au dreptate. Poliţia trebuia să trimită acolo o domnişoară, cu o plăcintă din brânză de oaie, iar Becali şi bătăuşii săi ar fi dat fuga la secţie, cu mâinile ridicate...
Nu mă bucur pentru arestarea lui Becali, fiindcă nu mă bucură răul nimănui. Şi trăim într-o ţară în care, dacă nu te ajuţi singur, eşti pierdut. Dar atâta ipocrizie şi "dezinteres" mă îngreţoşează. Chiar acum nişte justiţiari, care, nu-i aşa, ţin la principii, încearcă să-l scoată erou.

A unsprezecea poruncă

- Dai semne de răutate, spune Succesorul.
- Ce vrei să spui ? întreabă Samuraiul.
- Lipeşti altora etichete urâte, îi judeci, îi caracterizezi negativ, îi umileşti...
- Încerc să nu fiu laş...
- Nu aşa se face. Demnitatea este altceva...
- Bine, să presupunem că treci pe lângă un om cu care nu eşti prieten. El are trei opţiuni : a. să te salute cu respect, căutând să-ţi devină prieten ; b. să te ignore ; c. să te ocărască fără motiv şi să-ţi arunce cu pietre în cap. În fiecare zi întâlnim indivizi de toată mâna. Dacă eşti cunoscut, cei mai mulţi te vor saluta. Dacă eşti străin, te vor ignora. Găseşti însă şi câte unul care te va insulta din senin. Ce vei face ? Îţi atrag atenţia că nu sunt de acord cu filosofia conform căreia este bine să-i întorci celui ostil şi obrazul celălalt.
- De ce ?
- Simplu. Un înţelept te poate jigni la furie, pe urmă însă îi trece. Dar un smintit, văzându-te dispus să-i accepţi măgăriile, nu numai că te va scuipa în fiecare zi, dar te va cotonogi cu bătaia. Şi asta cu acordul tău.
- Şi ce trebuie să faci, după părerea ta ?
- Să-l ignori pe neînţelept. Iar dacă va continua, să-l târăşti prin ţărână şi prin toate zoaiele.
- Şi se va potoli ?
- O va face când se va vedea dezaprobat de toţi.
- Aha. Dar dacă acei "toţi" sunt oameni inferiori ? Dacă ai trăi, adică, într-o societate de troglodiţi ?
- Chiar şi ei au simţ etic şi ţin cu învingătorul care respectă regulile.
- Nu m-ai convins.
- Şi ce propui ?
- Respectarea a unei a unsprezecea porunci .
- Care ?
- Să nu-şi judeci aproapele, dacă nu eşti ... judecător.
- Am înţeles...
- N-ai înţeles. Când spui despre cineva că este prost, te judeci pe tine, de fapt, în raport cu el. Eşti prost, căci nu-l înţelegi. Eşti leneş la gândire şi la toate cele, când îl califici pe unul ca fiind trândav. Şi aşa mai departe. Vorbind despre alţii, nu facem altceva decât să mărturisim cum suntem noi. În ceilalţi ne vedem numai pe noi. Nu putem vorbi decât despre noi. Îţi atrag atenţia că acesta este un adevăr psihologic verificat de oamenii de ştiinţă, nu o teorie a mea. Dacă îi lăudăm pe alţii, înseamnă că ne respectăm pe noi înşine şi avem o părere bună despre propria persoană. Când vorbim urât despre alţii, ne referim la noi, arătând, fără să vrem, cum suntem cu adevărat. Gura păcătosului adevăr grăieşte. N-ai observat că oamenii care beau până fac pe ei îi consideră pe alţii beţivi ? Că boşorogii care abia aşteaptă să sară pe o femeie străină îşi strigă toată ziua principiile morale inflexibile ?
- Da, s-ar părea că ai dreptate. Totuşi ar mai fi ceva .
- Ce ?
- Firea rebelă şi imperfectă a omului. Cunoscându-şi bine opera, Dumnezeu o simţit să-i pună anumite oprelişti în mod repetat. De altfel, fără succes. O poruncă sună aşa : "Să nu preacurveşti !" Alta e formulată astfel : " Să nu doreşti casa aproapelui tău ; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui,nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi niciunul dintre dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău ! "
- S-ar părea, într-adevăr, că unele porunci sunt incompatibile cu profilul genetic al omului.
- Ia spune-mi, de ce poruncile sunt făcute numai pentru bărbaţi ? Fiindcă, în cazul acesta, femeile n-au nicio interdicţie...
- De unde ai tras această concluzie ?
- Păi, e limpede : "Să nu doreşti femeia aproapelui tău !" Dacă s-ar fi adresat femeii, ar fi stat scris : " Să nu râvneşti bărbatul femeii de lângă tine!" Sau :" Să nu îl urăşti pe bărbatul care nu te doreşte; să nu umbli cu intrigi ca să distrugi familia tovarăşei tale !"
- De la o vreme spui numai tâmpenii.
- Te-am prins, spune Samuraiul.
- Cu ce ?
- M-ai făcut tâmpit.
- Şi ?
- Nu respecţi a unsprezecea poruncă : să nu-ţi judeci aproapele.
- Ai dreptate. De fapt, m-am desconsiderat pe mine.

joi, 2 aprilie 2009

O ţară plină de regi

Suntem la cheremul unor gunoaie umane. Ştim cine sunt fariseii şi golanii şi ce bine o duc ei. Au de toate, inclusiv mult timp liber. Îi văd zilnic cum umblă cu borseta cu intrigi. Ştim că sunt mincinoşi, prefăcuţi şi necredincioşi, deşi afişează cu totul altceva. În fond, sunt nişte cretini care se cred buricul pământului şi nu-şi văd de treaba lor. De fapt, care treabă ? Nu uit imaginea lui Ion Iliescu închinându-se cu evlavie, într-o biserică, dar fiind trădat de expresia de şiretenie murdară întipărită pe chip. Iar Victor Piţurcă ilustrează golănia descentralizată, ca să spun aşa. Echipa naţională de fotbal a devenit proprietatea lui. E o moştenire de la taică-său. Trebuie să ne dăm noi demisia din calitatea de suporteri. Să ne alegem altă echipă naţională, altă ţară... E doar un rege al cazinourilor. Aici nu ai loc de regi. Ţiganii au vreo doi regi şi un împărat. Guţă şi Minune sunt şi ei regi ai manelelor. Hagi, care nu a luat niciodată Balonul de Aur şi n-a atins nici cota bulgarului Stoicikov, este, evident, tot rege. Al fotbalului românesc. După moarte, Dolănescu a devenit rege al muzicii populare. Băsescu e un fel de rege al şpriţurilor. Vadim, un rege al bălăcărelii. Becali, rege al nesimţirii... În unele şcoli se predă biologia după concepţia creaţionistă. Trebuie să credem, fără să cercetăm, nişte naraţiuni arhetipale - adică nişte basme -, în timp ce "oamenii de bine" ne caută prin buzunare sau pe sub chiloţi. Această gândire mitologic-prostească, dar convenabilă şmecherilor, trădează toată sărăcia spirituală a unui popor. Ca să ajungem pe culmile civilizaţiei, propun modificarea Constituţiei în câteva puncte. Funcţia de Preşedinte să fie înlocuită cu cea de Mare Şef de Trib, iar acesta să fie ajutat în scandalurile pe care le provoacă - asta îi cere fişa postului său ! - de un ţârcovnic care să se numească Vrăjitorul Tribului.

P.S. De fapt, Piţurcă are dreptate să nu mai plece de la echipa naţională. La ce-ar mai servi demisia lui acum, când totul este compromis ? Şi dacă e să vină Hagi, înseamnă că nu vrem să avem niciun viitor în fotbal. Avem câţiva antrenori foarte buni, dar Gheorghe Hagi n-a demonstrat că are, cel puţin până acum, nici măcar cea mai mică aptitudine de a antrena ceva sau pe cineva.
Văd că l-au arestat pe Becali. Să se înveţe minte şi să ştie şi el că în România mai ales regii au de pătimit... Nu m-am referit defel la familia regală, gândindu-mă că Radu Duda este doar... prinţ. Aud însă că vrea să candideze la Preşedinţie...