sâmbătă, 31 martie 2012

Truman Capote şi personajele rotunde

E interesant cum reuşeşte Truman Capote să îmbine, în ficţiunile sale, memorialistica fin irizată de o evanescentă poezie cu un soi de realism pe care îl întâlnim la scriitorii anteriori lui Faulkner şi Hemingway. Arta sa narativă este de tip clasic, dar revigorată de simboluri aplicate în mod paradoxal unei lumi populate de personaje "rotunde" ( în accepţia lui E. M. Forster ), pline de complexitate. Cu alte cuvinte, geniul său literar îi permite să reunească elemente de multe ori antagonice într-o pânză epică de o omogenitate care nu ne permite să distingem firele deosebite care intră în melanj ori să vedem urmele lăsate de croitor. În plan stilistic, calofilia insesizabilă se pliază peste un realism cu puternice note personale. Mână de maestru, ce să mai vorbim.
Adolescenţii, copiii, bătrânii şi femeile sunt printre cele mai seducătoare personaje ale lui Capote. O vară de răscruce nu e cine ştie ce, dar personajul central, Grady McNeil, este de o mare bogăţie afectivă şi morală. Atâtea stări de spirit exprimate uneori plastic, alteori în mişcare, impresionează. Capote se arată un neaşteptat de bun peisagist şi portretist, naratorul părând el însuşi a se contamina, în repetate rânduri, de sensibilitatea fetei : "...iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă a primăverii, se filtra printre copacii din faţa restaurantului Plaza, unde luau micul dejun." Sau : "...porumbei în zbor, nori şi turnuri peste capetele lor ; soarele, aruncând săgeţi cu vârful muiat în vară, ciufulea părul scurt, de culoarea bănuţilor de aramă, al lui Grady ; faţa ei îngustă, vioaie, cu oase delicate ca de spinare de peşte, se îmbujorase sub cascadele luminii de miere." ; "Pe vas şi pe ţărm răsunau felurite gonguri, şi bălţi de umbră, împrăştiate de fâşii de nori trecători, se adunau pe punte. O clipă, Grady a fost săgetată de senzaţia unei ciudate pierderi : bietul Peter ! "
Despre un personaj masculin : "Prospeţimea impecabilă a feţei lui netede, cu trăsături plăcute, îi întărea spusele ; şi părul proaspăt tuns îi dădea acel aer de inocenţă neajutorată pe care numai tunsoarea o poate conferi."
Unele scene sunt de neuitat : "E o senzaţie magică să poţi urmări persoana iubită dormind, inconştient că e privit, eliberat de sub orice control, îţi dă impresia, preţ de un dulce moment, că-i ţii inima în mână ; vulnerabil, oricât ar părea de iraţional, în clipele acelea este tot ce-ai crezut tu cândva că este . bărbatul pur, tandru ca un copil." Ori : " Grady îl privea fără să scoată o vorbă, dar îi venea greu să-l privească : pentru că arăta ca un copil gras, cu carnea tremurândă pe el, care ar fi crescut cu o bizară repeziciune până la dimensiunile unui bou..."
Peste tot sunt asemenea intuiţii de mare scriitor. Personajul principal e complex şi prezentat pe toate feţele. Deşi imprevizibilă pentru ceilalţi, Grady este dezvăluită cititorului în toate ungherele ei interioare, iar acesta anticipează când personajul încearcă să-l surprindă. Frumuseţea textului mă face să uit că prefer personajele care au o mare parte a personalităţii în umbră. Capote mă convinge însă că valoarea justifică orice demers artistic.
Din păcate, romanul pare neterminat, fiindcă, până la final, povestea abia se înfiripă. Şi e o carte care ar trebui să aibă o fabulă cap-coadă.

vineri, 30 martie 2012

Vieţile şi chipurile unui om

O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută.  O carte citită şi recitită.
 Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină.  Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu  tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.

duminică, 25 martie 2012

Mâna care fură sau despre cum au ajuns oamenii bipezi

S-ar părea că instinctul posesiei este fundamental pentru fiinţa omenească. S-au emis tot felul de teorii despre cum au trecut primitivii de la mersul în patru labe la cel biped. Recent, misterul a fost elucidat. Oamenii de ştiinţă ne-au explicat că pe măsură ce umanoizii s-au înmulţit, rezervele de hrană s-au împuţinat, iar lupta pentru supravieţuire a devenit foarte dură. Oamenii aveau nevoie de mâini cu care să transporte ceea ce îşi însuşeau.
Radu Aldulescu scrie undeva nişte lucruri extrem de interesante despre ce se poate face cu mâna : "Fiecare organ, fiecare articulaţie, fiecare celulă au memorie. Mîna are probabil o memorie specială, diferită de a altor parţi ale trupului – mîna care scrie, mîna care loveşte, mîngîie, pipăie, omoară, munceşte pămîntul etc... Mîna care se face pumn pentru a lovi, impulsionată de stări de spirit dintre cele mai diverse, ca să se apere, să cotropească, să domine, de foame, de disperare sau din pricina cine stie cărei boli mintale – sînt o sumedenie de romane aici... Am făcut destule munci fizice grele la viaţa mea, inclusiv sporturi precum boxul, canotajul, halterele, atletismul, dar nici una dintre aceste îndeletniciri nu cere atîta efort fizic, psihic, emoţional ca scrierea unui roman. Mîna care scrie un roman bun – nu mai zic foarte bun sau o capodoperă – munceşte mai mult decit mîinile care fac alte lucruri.”
Nu sunt îngrijorat că omenirea se va epuiza fizic şi psihic prin scrierea unor capodopere, din moment ce foarte mulţi contemporani nu se obosesc nici măcar să deschidă o carte. Capabilă să creeze minunăţii, mâna noastră e folosită mai mult pentru a ilustra obsesia omului de a avea cât mai mult şi de a-şi anihila semenii . Loveşte, zdrobeşte, striveşte, rupe, sparge, incendiază, decapitează, apasă pe trăgaciul armei, taie, tranşează, împunge, zgârie, răsuceşte, sugrumă sau omoară în diferite chipuri. Dar cât de mult munceşte mâna care fură ?
Odată cu fuga peste hotare a deputatului Mihail Boldea, toată tărăşenia a devenit clară. Cum putea trece bietul om graniţa, în condiţii avantajoase, dacă ar fi mers de-a buşilea, fără să ţină nimic în membrele anterioare ?

P.S. Cineva îmi scrie următoarele :
"Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat."
O femeie trăieşte o dramă, iar familia îi este alături. Îi rog pe toţi cei care au posibilitatea de a o ajuta să facă un gest creştinesc şi să o contacteze.

joi, 22 martie 2012

Luceafărul de dimineață nr. 3 / 2012

La începutul săptămînii viitoare veți putea citi un nou număr din Luceafărul de dimineață. Invitatul lunii este Varujan Vosganian, autorul unui fragment de nuvelă. Editorialul lui Dan Cristea se referă la volumul lui Ion Vartic despre Emil Cioran. Semnează grupaje de poezie Stoian G. Bogdan, Ruxandra Anton, Ioana Greceanu, Pașcu Balaci, Al. Sfârlea și un fragment de roman Șerban Tomșa. Un punct important îl reprezintă cele trei pagini ale anchetei „Marea dictatură și micile tiranii”. Actrița Carmen Stănescu acordă un interviu Irinei Budeanu. Caietul critic este compus din cronici de Andrea Hedeș, Ana Dobre, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Emil Mladin, Adrian G. Romila, Felix Nicolau, Radu Voinescu. Geo Vasile îl evocă pe regretatul italienist Cornel Mihai Ionescu.  Florin Costinescu redă documente de arhivă ale lui Ion Agârbiceanu. Adrian Pârvu publică o parodie la Ion Mureșan. Obișnuitele rubrici de teatru, film, arte vizuale, muzică, sport, carte străină completează un sumar variat. Să citiți cu bucurie !
                                           miercuri, 7 martie 2012
( text preluat de pe blogul scriitorului Horia Gârbea )
                                                                       www.revistaluceafarul.ro
P.S. Scorchfield, nu mai reuşesc să comentez pe blogul tău. Chiar acum am încercat de vreo şase ori, dar nu am avut sorţi de izbândă.

A zecea poruncă

Eram încă student când un fost coleg de facultate, poet şi proapăt profesor, ne-a povestit cum a decurs o oră de dirigenţie ţinută de el. Trebuia să discute cu copiii pe teme sexuale. El a stat de vorbă mai întâi cu băieţii, scoţând fetele din sala de clasă. Vrând să le explice că unele practici sunt nesănătoase, dirigintele s-a interesat dacă micuţii şi-au frecat vreodată jucăria. Le-a spus că nu e o crimă ce au făcut ei. Aşa procedează toţi bărbaţii până la o anumită vârstă. Nu trebuie să le fie ruşine. Şi e o chestie de curaj să recunoască fapta. Numai aşa au  şansa să se îndrepte.
La început a ridicat mâna un ţânc pistruiat, cu mai mult curaj. Văzând că mentorul lor îi zâmbeşte criminalului cu înţelegere, ceilalţi s-au bulucit să-şi dovedească şi ei sinceritatea.
- Bravo, a jubilat magistrul.
Le-a mărturisit că îi place îndrăzneala lor de masculi, dar e necesar să le arate că dacă vor mai face aşa, se vor îmbolnăvi. Onan, un personaj biblic, avea acest obicei şi până la urmă a murit. Cei care se masturbează se numeşti onanişti, de la numele personajului cu pricina.
Atunci un băieţel brunet, care stătuse tot timpul ruşinat, cu nasul în pământ, a ridicat mâna.
- Dom' diriginte, a întrebat el, dar cei care pârlesc femei în ce categorie se încadrează ?

Mi-am amintit de această scenă pe când stăteam de vorbă cu un tânăr preot, o comoară de om care predă religia la gimnaziu. Preotul îmi relata că un puşti din clasa a V-a l-a întrebat pe neaşteptate,  în mijlocul unei lecţii :
- Tată părinte, mă puteţi lămuri şi pe mine ce înseamnă să nu pofteşti la nevasta aproapelui tău ?
- Cum de-ţi veni ideea asta năstruşnică ? s-a mirat omul Domnului, amuzat.
- Păi, am citit ieri cele zece porunci şi numai pe asta, a zecea,  n-am înţeles-o bine  : "Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”
- E foarte simplu, a zis popa. E un păcat să te gândeşti să iei de la vecinul tău un bun care îi aparţine. Şi...ăăăă...nici nu e bine să fii invidios...
- P-astea le-am înţeles, dar aia cu nevasta îmi este neclară.
- Dragul meu, a zis slujitorul lui Dumnezeu cu bunătate filozofică, să zicem că vecina ta face gogoşi sau coace pâine în ţest, iar mirosul ăla plăcut vine până la voi în curte. E, în situaţia asta, când vă învăluie aroma aia dumnezeiască, tu şi ai tăi nu aveţi voie să vă gândiţi  să-i luaţi femeii bunătăţile pe care tocmai le-a făcut. Nu trebuie să poftiţi la ce găteşte ea.
- Aaaaa, acum am înţeles, tată părinte, s-a dumirit copilul.
După câteva clipe însă fruntea sa s-a înnegurat din nou.
- Ce e ? l-a descusut parohul. Vrei să mă mai întrebi ceva ?
- Da, aş vrea, tată părinte, dar mi-e ruşine, a bolborosit copilul.
- Zi cu încredere, dragul meu ! Întreabă-mă !
- Am înţeles că nu trebuie să poftim la gogoşile pe care le face vecina, dar tata are voie să se ducă la ea noaptea, când bărbatul ei nu este acasă ?

miercuri, 21 martie 2012

Băutura noastră cea de toate zilele

Organismul nostru conţine apă, în proporţie de peste 70% . Suntem o specie acvatică şi nişte fiinţe însetate. Fiecare bea ce îi place  şi cât îl duc puterile. Dacă apa simplă rugineşte instalaţie, alte licori ne dau aripi. Laptele, de pildă, e bun, dar nu pentru toată lumea. "Un om inteligent se îmbată ori de câte ori este nevoit să-şi petreacă timpul alături de proşti", spunea Hemingway. Frank Sinatra avea şi el o părere fermă în această privinţă :"Într-adevar, este posibil ca alcoolul să fie cel mai mare duşman al omului. Dar Biblia ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii... " Aş adăuga că Biblia ne învaţă multe alte lucruri periculoase.
Relaţia literaturii cu alcoolul este o temă fascinantă. Sunt autori în opera cărora se bea pe fiecare pagină, dar nicăieri ca în Erich Maria Remarque şi în Hemingway nu se duce mai frumos paharul la gură. Am auzit despre bărbaţi care s-au apucat de băutură, fiindcă l-au citit pe Remarque. Uluitor ! Să devii adept al lui Bachus din motive livreşti ! Unii socotesc că alcoolul este un stimulent pentru creaţie.  Au fost poeţi, precum Poe, Dylan Thomas, Baudelaire, Bacovia şi Nichita Stănescu care au trăit o inspiraţie continuă, datorită băuturii şi au erupt toată viaţa asemenea unor vulcani. Poate că poezia izvorăşte şi din clondir, dar lucrurile se complică atunci când este vorba de proză. De aceea Faulkner nu amesteca scrisul cu... ameţeala. Scria câteva luni, apoi se îmbăta două săptămâni şi tot aşa. Total dependent, Hemingway bea zilnic şi asta l-a dus la faliment, în ciuda faptului că a avut un organism de fier.
 Mă gândesc ce frumos este să bei cu un om mare. Să-l fi ascultat pe Nichita recitând ori pe Preda povestind întâmplări din lumea lui însemna un privilegiu. Aici sunt de acord că întâlnirea, la un chef, cu nişte genii artistice îţi stimulează propria creativitate, făcându-te să reinventezi lumea, dându-i un alt cer şi o altă lumină. Cum sunau versurile unui cântec al lui Tudor Chirilă ? " Am să-mi trag un glonţ în cap/ Şi-am să-mi fac o gaură / şi-am să văd lumea prin ea / Într-o altă aură..." Să fi pierdut nopţile cu Baudelaire, Cioran ( care se îmbăta des în tinereţe ) sau Sartre ! Ce străfulgerări ! Ce revelaţii ! Ne-am fi depăşit condiţia şi am fi păşit în rând cu cu zeii. Poate că marii  artişti au instinctul autodistrugerii, iar băutura este o formă de sinucidere. Dar ei se salvează prin creaţie. Se  ştie că Romul Munteanu bea aproximativ două sticle de whisky pe zi, reuşind, totuşi, să conducă o editură de prestigiu, să-şi ţină cursurile la Universitate şi să citească anual cinci-şase mii de cărţi ! Setea sa legendară l-a salvat de la moarte  în 1977. Fusese invitat, împreună cu alţi scriitori, în casa unor prieteni. După o vreme a aflat că s-a terminat băutura. Oarecum supărat, a declarat că el nu stă pe uscat. Şi-a luat servieta şi a plecat. Când a ajuns în stradă, a început cutremurul şi toţi prietenii săi, de care se despărţise cu două minute în urmă, au murit sub dărâmături. Printre ei, celebrul A. E. Baconski.
Al. Piru era la fel de sforţos în această direcţie şi avea o memorie fabuloasă.
Băutura are însă şi latura ei întunecată. Dacă bei zilnic chiar şi o cantitate infimă, eşti dependent,  te numeşti alcoolic şi te-ai ars, spun doctorii. O cârmeşti către Infern. Ca şi Grigore Leşe, nu mai beau de multă vreme, dar nu mi se pare că băutura e un pericol pentru oameni, atâta vreme cât ei au voinţă.   Nu condamn aceată înclinaţie a fiinţei omeneşti şi nu o satirizez, cum cred unii, în scrierile mele. Dimpotrivă, consider că petrecerile sunt prilejuri de bucurie. O băutură bună este un imn închinat vieţii. Cine înţelege altfel textele mele, o face pe propria răspundere. Am însă şi eu prejudecata mea : nu poţi scrie romane de valoare, dacă eşti pradă extazului bahic. În concluzie, ori bei, ori scrii. Numai poezia este o fericită excepţie de la această regulă.
Să bei cu un prost este o experienţă pe care nu trebuie să o faci, îmi spunea un profesor pensionar. Prostia, zicea el,  prezintă o infinitate de manifestări şi ipostaze, iar proştii sunt de o varietate comparabilă cu aceea specifică insectelor.  (Poate de aceea dascălului respectiv îi plac reptilele ! )  Prost însemna, în vechime, un am care nu ştia să scrie şi să citească. Mai târziu, prost a devenit sinonim cu tâmpit. Dar cine mai este azi bătut în cap ? Colegul meu îl defineşte pe prost ca pe un tip uman conflictual şi toxic, a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora. E cel care îşi vâră nasul şi se pronunţă în domenii pentru care nu are nicio pregătire. Fără să-şi vadă lungul nasului, prostul e mereu cu ochii pe ceilalţi, urmărindu-i şi judecându-i. Însă cel mai sigur semn că ai de-a face cu un prost este că el ia foc când aude că un ins bine văzut are opinii diferite de ale sale. Prostul face alergie la valoare şi la inteligenţă. Se înroşeşte şi se albăstreşte asemenea turnesolului în prezenţa altor substanţe chimice. Abia aşteaptă să-i găsească respectivului nod în papură. Pe scurt, prostul vede numai proşti în jurul său şi se erijează într-un fel de instanţă morală în faţa căreia trebuie să dea seamă toată lumea.  E cel care nu are loc de semenii săi şi moare de grija de a-i băga în rahat ( unde el e în elementul său ! ) pe nefericiţii care intră în contact cu el . Dacă vei chefui cu un prost, acela te va cânta la toate instrumentele, de la ţambal la trompetă şi balalaică, pe toate şanţurile şi pe la toate morile şi târgurile. În sfârşit, familia lui te va urî, fiindcă el se plânge acasă că tu îl târăşti în fiecare seară pe calea păcatului şi îl forţezi să bea.
Şi aici am altă părere. Prostia, aşa cum o defineşte amicul meu, este tot o boală. Şi încă netratată. Un om normal nu este interesat de beţiile celorlalţi şi nu face liste cu cei mai însetaţi contemporani ai săi.  Un moralist care îi culpabilizează pe ceilalţi poate fi un fost beţivan - ah, cât de exigente sunt curvele pocăite ! -, un alcoolic ascuns sau un năpăstuit care a avut în familie băutori de calibru şi a fost marcat puternic de acest lucru.  Bolnavul condamnă, la alţii, propriile păcate. E amuzant că el vede beţivi şi acolo unde aceştia nu există. Aduci vorba despre cineva. E o femeie tânără. Am auzit că bea, spune persoana cu care discuţi. Zău ? te miri. Vine vorba despre altcineva. Bea de rupe pământul, spune cunoştinţa ta, care vede peste tot numai umanoizi cu sticle şi cu butoaie la gură. Dacă îi vei cerceta biografia noului inchizitor, vei afla lucruri surprinzătoare. Inclusiv că....bea de stinge. Cumpăraţi o sticlă de alcool în văzul mai multor persoane şi îi veţi vedea pe cei cu comportament deviant cum trec de o mie de ori prin dreptul ferestrelor voastre şi cum vă spionează, doar-doar vă vor vedea cu stacana în mână. La nivelul inconştientului, evaluatorul moral se crede ultimul om, dar fiindcă o aseemenea părere nu poate trece de cenzura conştientului, opinia lui este deviată către ceilalţi : ei sunt blestemaţii. În fond, vorbind despre amicii săi, bolnavul vorbeşe despre sine. Se pare că nu putem emite păreri decât despre fiinţa noastră : râdem de ceilalţi fără să ne dăm seama că ne batem joc de noi înşine. O atitudine rezonabilă este să-i recunoaştem fiecăruia dreptul de a face cu propria viaţă ce îl taie capul. A-l condamna pe un om căzut în greşeală înseamnă să admitem că suntem nişte fiinţe inferioare.
Ce mai încoace şi încolo, medicii au dreptate. Jos băutura ! E un flagel, o nenorocire pentru toţi pământenii ! Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am de dat sfaturi nimănui, pentru că este mai frumos să guşti un pahar de vin cu un om inteligent, decât să bei apă plată, alături de un mâncător de căcat.

joi, 15 martie 2012

Mâna care scrie

Pe măsură ce trec anii, trebuie să ne familiarizăm cu străinul care ne priveşte suspicios, în fiecare dimineaţă, din oglindă. Sunt din ce în ce mai puţini oamenii care îmbătrânesc frumos şi devin, de la o anumită vârstă, rezonabili. Anumite categorii sociale se uzează grotesc. Bărbaţii ajung nişte babe bârfitoare, orăcăitoare şi invidioase. Ceva de nesuportat.
Cineva, care începuse să se ofilească, mi-a spus că are o bibliotecă frumoasă şi se gândeşte cui să o lase. Cum nu ai cui ? m-am mirat. Doar ai copii. Ehe, pe copii nu-i intereseaă cărţile. Nu citesc deloc, mi-a spus, oftând, amicul meu.
Trec întâmplător pe la un prieten care a moştenit biblioteca şi arhiva unui istoric care a murit recent. Omul e mândru de comoara sa şi îmi arată volumele adunate în trei încăperi. E tot ce a strâns într-o viaţă un om pasionat de meseria sa. Sunt lucrări de specialitate în câteva limbi, teze de doctorat, manuscrise, jurnale, agende pline de note, scrisori, fotografii. Asta înseamnă să fii profesor. Să cauţi şi să găseşti surse de informaţie, să creezi metode noi de cercetare, să inovezi şi să cunoşti permanent, cu ochi iscoditor şi cu spiritul treaz. Iar totul rămâne în mâinile unor necunoscuţi care nu prea ştiu cum să preţuiască noianul de hârtii, dar se gîndesc să valorifice ce le-a căzut în mână. 
Creangă a trăit, în ultimii săi ani, cu un fel de ţiitoare care, imediat după ce prozatorul şi-a dat duhul, s-a grăbit să pună pe foc ce rămăsese de la răposat.
Nişte necunoscuţi s-au prezentat la ultima adresă a lui Eminescu, după ce acesta murise, şi au revendicat, în numele lui Titu Maiorescu, lada cu manuscrisele poetului. Un exeget avansa ideea că unele poeme n-au mai fost publicate niciodată.
La moartea lui Preda, Securitatea a pătruns în biroul său de la Cartea Românească şi a confiscat manuscrisele, prinre care se afla şi Un an din viaţa unui scriitor ( un scurt jurnal de creaţie ).
Nu ştiu de ce sunt emoţionat de soarta opurilor pe care le văd. Se întâmplă exact ca atunci când moare un ţăran şi rămân după el un câine şi un motan care nu mai fac parte din planurile de viitor ale noilor proprietari.
Vreau să văd mai bine un text, însă constat că nu am ochelarii la mine. Gazda mea îmi întinde o pereche de ocheţi demodaţi : sunt chiar ochelarii mortului. Mi se pare înfiorător. Brusc, mi-am amintit că, la catafalcul lui Marin Preda, o doamnă distinsă  spunea cuiva că romancierului ar fi trebuit să i se pună ochelarii chiar şi în coşciug, fiindcă aşa, fără biciclete, cadavrul nici nu părea că este al marelui scriitor, iar lumea nu-l recunoştea...
Nimic nu m-a mişcat însă mai mult decât studiile bătrânului universitar rămase nepublicate. Sunt scrise cu mâna, curat, ordonat, în şiruri egale, cu răbdare.  Chiar şi din aspectul paginii se vede respectul pentru cititor. Un text dactilografiat ori unul cules la calculator nu păstrează decât prea puţin amprenta energetică a omului care a fost, dar literele rotunjite cu degete înţepenite de ani mă tulbură. Mâna care le-a scris a redevenit pământ, dar care va fi destinul lor ?
Vor încălzi o sobă ?
Vor fi cumpărate de un colecţionar ?
Vor fi publicate într-o ediţie a operelor ilustrului dispărut ?
Sau vor fi copiate de un tânăr ambiţios, dornic să se afirme cât mai curând ?

sâmbătă, 10 martie 2012

Ce se poate discuta cu Johnny Depp

Nimic nu se compară cu norocul de a putea asculta vorbele înţelepte ale unui om simplu care-ţi spune verde ce crede el despre una şi alta. Ăla e negru, ăla e alb. Ăsta e prost şi ălălalt tot aşa. Mamă mă-sii ! Nu-mi place filozoful ăla cu barbă care apărea la televizor. Parcă e răţoi dăşălat ! Şi să ştii că eu am nas de vulpoi : ce nu-mi place mie n-are niciun chichirez. Iar tu fă bine şi aranjează-ţi curtea şi casa !  Fă ca mine, mută gardul şi fă-ţi o boltă de viţă ! Şi mai lucrează, dracului, şi tu pământul de pe loturile alea din Fânării, că te-a luat la ochi toată lumea că eşti puturos ! Vrei s-ajungi de râsul curcilor ? Păi, asta e atitudine de om serios ? Şi ce înseamnă purcoaiele alea de cărţi ?  De ce nu le aranjezi şi tu, ca omul ? Da', fiindcă veni vorba, uite aici o listă  de la nepotu-meu. Dacă poţi, te roagă să-i împrumuţi şi lui nişte volume d-astea, d-ale tele. Mie, să ştii, îmi place să împrumut cărţi.  Şi le şi citesc ! Mai acu' doi ani, îmi dăduse Vasile o carte frumoasă rău ! M-a uns la inimă şi m-am decis să nu i-o mai dau îndărăt. Mă tot întreba el : "Bă, când îmi dai cartea aia ?" "Ai, bă, răbdare s-o citesc, că n-oi crăpa !" Până a uitat prostu' tărăşenia. Da, vezi că şi eu am fost pămpălău, că nu m-a răbdat inima să nu împart bucuria cu altcineva şi i-am zis lui Costică  : " Bă, să ştii tu ce carte frumoasă am citit eu ! " " Zău ? s-a mirat Costică. Mi-o dai şi mie s-o citesc şi eu ?" " De ce să nu ţi-o dau ? Da' mi-o înapoiezi repede !", i-am zis.  " Mai încape vorbă ? ", s-a posomorât Costică. Numai că Vasile s-a dus pe la Costică taman când ăla citea la carte. " Aaaa, a zis Vasile, asta e cartea mea ! De unde o ai ? " " De la Mitică ", a zis Costică. Şi Vasile i-a lua cărţulia şi a plecat cu ea. Şi uite aşa am rămas ca prostu', fără frumuseţe de carte !

"Fiecare să-şi poarte portul şi să vorbească pe limba lui", spune pictoriţa Simina din Marele singuratic de Marin Preda. Femeia desluşea, pentru Niculae, tâlcul unei întâmplări povestite de Moromete.
Nişte români, lăutari vestiţi, se lăudau într-o emisiune tv că sunt prieteni cu Johnny Depp. Au filmat cu el, au împărţit terciul şi necazurile de artist.
- Ce fel de om este Johnny ? îi întreba o fătucă.
- Aaaaa, păi, e un băiat de treabă ! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om de rând.
- Vorbeaţi cu el des ?
- Sigur, în fiecare zi.
- Şi ce vorbeaţi ?
Nişte snobi ar fi bolborosit ceva despre viziune regizorală şi originalitatea scenariului. Dar ăştia, nu. Oameni dintr-o bucată. Băieţi de băieţi.
- Ne duceam la el şi îi ziceam : "Dă-ne, bă, Johnny, şi nouă o ţigare ! "
- Şi Johnny ce spunea ?
- Păi, ce să spună ? " Ai, bă, că vă dau ! " Şi se căuta prin buzunare.

vineri, 9 martie 2012

Etalonul Messi

Messi şi Pepe ( jucătorul lui Real Madrid ) sunt două feţe ale fotbalului. Primul e profesionist până-n unghii şi este preocupat exclusiv de joc. Al doilea păcăleşte meseria, cum ar spune Ţiriac. Faultează urât, loveşte mişeleşte şi simulează în mod grotesc. După un contact cu adversarii, se strâmbă, urlă, se victimizează şi se rostogoleşte neputincios pe gazon, de parcă ar fi fost atacat cu sabia. Pepe e simbolul căcăciosului. Din păcate, Real Madrid a avut prea mulţi jucători de felul acesta. Vi-l amintiţi pe mexicanul Hugo Sanchez ? Iar acum Mourinho propune un fotbal bazat pe forţă şi intervenţii de măcelari. Îmi place jocul sclipitor al lui Cristiano Ronaldo  şi sunt încântat de viteza sa, de forţa şuturilor, de floricelele şi bicicletele cu care îi delectează pe spectatori. Deşi nu am înclinaţii homosexuale, îmi place şi cum arată. Dar Ronaldo joacă de multe ori teatru, faultează urât ( o dată sau de două ori, chiar pe Messi ! ), se preface, se milogeşte şi e preocupat mai mult de lucruri paralele cu jocul de fotbal. Nu înţeleg de ce e socotit rivalul lui Messi. Între cei doi mai sunt cel puţin trei jucători : Neymar, Xavi şi Iniesta. Una e să fii talentat, alta înseamnă să ai valoare.
Atitudinea protagonistului este foarte importantă în sport. Nu voi uita o finală la Wimbledon, când Agassi a terminat meciul în lacrimi, iar învinsul său, croatul Goran Ivanisievici, îl susţinea şi îl încuraja ca un prieten bun. Noi lucrăm după modelul surorilor Williams, care îşi îmbrânceau adversarele, la schimbarea terenului, şi căutau cu ochii un retevei pentru a le lovi pe acelea în moalele capului. Facem nu numai un sport de tot râsul, dar introducem articole de regulament care nu respectă Constituţia ţării. Cei care îi înjură pe Mitică Dragomir şi Mircea Sandu sunt alungaţi de pe stadioane. Înţeleg că suporterii violenţi nu au ce să caute în spaţiul public. Dar nu mai avem voie nici să protestăm ?  Suntem în Evul Mediu sau pe vremea lui Ceauşescu ?
În ceea ce-l priveşte, Messi ia totul în serios. Joacă, pur şi simplu, cât poate el de bine. Şi are posibilităţi nelimitate în această direcţie, fiindcă picioarele lui gândesc ! Nu protestează niciodată şi nu l-am văzut faultând. Este, ca şi Federer, etalonul moral al sportivului adevărat. Nu ştiu dacă noi, românii, avem şansa să ne apropiem vreodată de acest nivel. Ne mulţumim cu puţin şi ne plac măscăricii şi spectacolele de bâlci. Dobrin era cel mai talentat jucător pe care l-am văzut vreodată, dar plutea mai tot timpul pe ape de foc, care îi luau picioarele. Privitorii erau însă mulţumiţi cu atât. Într-o zi, i-am văzut antrenându-se simultan, pe Arena Progresul, pe Borg şi pe Năstase, înaintea unui meci de Cupa Davis. Borg venea după o finală epuizantă la Wimbledon, pe care o câştigase, dar se pregătea deja de două ore, pe un teren periferic, când a descins şi Năstase, bine dispus şi pus pe glume. Nasty a făcut câteva jonglerii, s-a frânt de mijloc, apoi şi-a strâns catrafusele şi a dispărut în uralele admiratorilor. Nu cred că a stat mai mult de treizeci de minute. Borg alerga în continuare şi l-am lăsat acolo, lac de transpiraţie, încercând să ajungă la fiecare minge pe care i-o returna partenerul său. A doua zi, suedezul l-a spulberat pe băiatul nostru de aur. Cum zicea Ţiriac ? " Domnul Năstase este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut, fiindcă n-a muncit nici măcar o singură zi, toată viaţa lui ! "
Vorbind despre fotbalişti cu performanţi notabile, pot spune că Lăcătuş nu este, pentru mine, un jucător important, fiindcă a rupt piciorul unui adversar, la centrul terenului, nenorocindu-l pe viaţă. Cornel Dinu, da. Într-un meci cu Steaua, a înscris un gol cu mâna, iar arbitrul, prost plasat, l-a validat. Atunci Dinu s-a dus la omul în negru şi şi-a recunoscut greşeala. Echipa lui nu trebuia să câştige în mod ruşinos ! Profesionişti sunt, de asemenea, Hagi şi Gică Popescu. Mutu, deloc. E un om care ar fi putut lua Balonul de Aur, dar şi-a bătut joc de talentul său. O vreme a renăscut din propria cenuşă, după fiecare ieşire în decor, datorită voinţei cu care este înzestrat. Acum vârsta îşi spune cuvântul şi nu mai poate recupera nimic.
Meleagurile argeşene i-au dat, în istoria fotbalului nostru, pe cei mai talentaţi jucători, dar şi pe cei mai mari rataţi. Acolo se produce o licoare atât de parfumată şi de tare, încât influenţează decisiv destinul unora. Asta e. Suntem nişte oameni uşor de dus în ispită, când e vorba de plăceri, dar greu de adus pe calea unei munci oneste şi perseverente.

P.S. Ar trebui să scriem un studiu de sociologie, Absurdul românesc. În orice localitate veţi merge, dacă veţi căuta să aflaţi numele celor care au omorât oameni cu puşca, pistolul, mitraliera sau sabia, veţi constata nu numai că respectivii n-au păţit mare lucru, dar au şi acum în dotare câte un arsenal din care nu lipsesc armele menţionate mai sus ! Legal, pe baza unor permise de port-armă şi cu patalamale eliberate de instituţii serioase ! Oamenii care n-au ucis măcar câteva pisici n-au acces la asemenea articole ! Aşa se face că un criminal oarecare omoară câini pe stradă când are chef, după ce în urmă cu câţiva ani împuşcase un om neînarmat, care fugea de el !
Lăsând la o parte iresponsabilitatea factorilor de decizie, unii cetăţeni mor şi de proşti, să-mi fie iertată expresia.  Aţi văzut pietoni care pun de un colocviu în mijlocul traficului ? ( Abia după ce am început să conduc, am înţeles ura animalică pe care şoferii o au faţă de paşnicii umblători pe propriile picioare ! ) Iar să fii faţa în faţă cu un bolnav mintal care ţine în mână un pistol încărcat şi să-l ameninţi înseamnă că ţi s-a urât cu viaţa. Înţeleg că aşa au făcut unele dintre femeile aflate în coaforul Perla.

joi, 8 martie 2012

O primăvară luminoasă pentru toate femeile !

Dacă eu sunt foaia pe care Dumnezeu îşi scrie poemul, femeile pe care le-am iubit sunt însuşi poemul. Fără început şi fără sfârşit.
Urez doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest blog, dar şi celor pe care nu le interesează ce scriu, să aibă parte de o primăvară fericită ! Să fie iubite şi să-şi onoreze frumuseţea interioară !
LA MULŢI ANI !

miercuri, 7 martie 2012

4 martie 1977

Am făcut multe nebunii în viaţă, dar ele nu m-au afectat decât pe mine. I-am menajat pe ceilalţi cât am putut. ( Ei pe mine, nu, fiindcă asta e logica lucrurilor. ) Cum se spune, am trăit periculos, riscându-mi deseori pielea. Nu ştiu cum să spun, dar toate faptele mele mi s-au impus de undeva, de sus. Parcă am fost nevoit să mă comport ca un ţăcănit. Ăsta a fost rolul meu, deşi m-am străduit din răsputeri să fiu un băiat bun. Aşa se face că 4 martie 1977 m-a surprins în Bucureşti, în drum spre o unitate militară de vânători de munte, de unde dezertasem în urmă cu câteva zile !
Să mă explic. Încă apăsat de depresia care mă doborâse în ultimul an de liceu, îmi satisfăcem stagiul militar într-un batalion din Câmpulung Muscel. Acolo aveam să mă împrietenesc cu Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Liviu Papadima, Tompa Gabor şi Ivan Gheorghe. Marin Neagu, Ştefan Cârje şi Doru Mareş îmi vor deveni apropiaţi abia în primul an de facultate. Nu vreau să mai evoc viaţa de cazarmă care ne dădea tuturor coşmaruri, dar trebuie să precizez că, dintre terişti, nu primeau permisii decât ostaşii care aveau pile serioase. Cum nu eram rudă cu niciun general sau activist de partid, n-am avut parte de nicio zi de repaus, cu excepţia concediului medical care mi s-a dat după ce am fost operat de apendicită în Spitalul Militar din Piteşti. Mă oploşisem pe la bucătărie, ca veselar, alături de Tompa şi de Ivan.  Aveam un comandant de pluton, locotenentul-major Emil Dângeanu, bun de pus la rană. La fel era şi şeful companiei, maiorul Arvatu. Vâzând că nu suntem verificaţi la sânge, mi-a venit ideea să dispar câteva zile şi să merg acasă. Ivan şi Tompa s-au oferit să mă acopere. Primul mi-a dat şi hainele lui. Eram subţire pe vremea aceea, dar ţin minte că sacoul în carouri al lui Ivan ţipa pe mine. Aveam nişte mustăţi castanii, uşor deschide de aerul tare al munţilor, aşa încât păream ungur curat, spre marea bucurie a prietenului Tompa. Astăzi, când rememorez fapta mea necugetată, mă cutremur. Aş fi putut fi legitimat de orice miliţian ( patrulele nu mă băgau în seamă, fiindcă nu purtam uniforma militară ) şi trimis într-un batalion disciplinar. Ba chiar puteam să înfund puşcăria. Dar am avut noroc. Nu numai că nu m-a abordat nimeni, dar nu m-a recunoscut nici maică-mea, când am ajuns acasă. Făcuse ochii cât cepele când m-a găsit pe prispă, aşteptând-o să vină de la câmp. Mustaţa mea le-a impresionat neplăcut pe toate rudele, astfel că au făcut pe rând pelerinaj la casa mea, pentru a mă convinge să-mi rad pămătuful de sub nas. Pe atunci, în mediul în care copilărisem, ieşeai din rândul oamenilor dacă îţi lăsai mustaţă !
A venit repede şi momentul  plecării şi, ca de obicei, am poposit la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti ( Dinamo ! ), aflată în Militari, lângă APACA şi vizavi de Academia Ştefan Gheorghiu. Tata era pompier acolo şi avea un dormitor în care mă găzduia periodic şi unde mă coceam de căldură. Alături, în birou, veneau tot felul de indivizi care îşi povesteau, până în zori, păsurile. Erau muncitori din tura de noapte, care îşi mai trăgeau sufletul. Unul povestea cum trăia el, în disperare de cauză, cu o babă, altul se plângea cum fusese dat la o parte de la cârma familiei de un tânăr foarte viril care le mulţumea şi pe nevastă-sa şi pe fiică-sa. Şi câte şi mai câte nu auzeam din patul meu pus chiar lângă un calorifer uriaş !
Stăteam cu tatăl meu în dormitor şi discutam cum să ajung la unitate. Nu mă hotărâsem dacă să iau trenul sau autobuzul. Cu câteva ore înainte trecusem prin locul unde avea să se prăbuşească faimosul bloc din Militari. Clădirea a nceput să se scuture brusc şi cineva a strigat sfâşietor : "Cutremurrr!". Ne-am năpustit afară. Pământul părea o barcă agitată de furtună şi abia ne puteam ţine pe picioare. Un pompier mai în vârstă se agăţase de mine şi îl implora pe Dumnezeu să nu-l omoare. Un altul, Zamfir, rămăsese înăuntru şi dormea înainte, în timp ce pe el cădeau bucăţi de tencuială. Mi se părea că zgâlţâiala aceea nebună nu va înceta până când nu ne vom scufunda în adâncuri. Răsăritul era înroşit ca de o flacără uriaşă, care ieşea din pământ. Când, în sfârşit, n-am mai fost aruncaţi încoace şi încolo, am simţit o greutate pe inimă. Toată seara am trăit cu senzaţia că am în piept o bucată de plumb.
A doua zi am traversat oraşul împreună cu tata, pentru a ajunge la gară. Am reuşit să ne agăţăm de un troleibuz. Pe scări, alături de noi, era o fată care s-a dezechilibrat la o curbă şi era pe punctul de a se zdrobi de pavaj. Am prins-o de mijloc şi am ţinut-o bine.
Trenurile nu circulau şi am luat un autobuz. În faţa mea un băiat s-a lins, ceasuri în şir, cu o fată . ( Nu voi înţelege în ruptul capului cum pot unii să facă un gest atât de intim în văzul tuturor ! )
Am ajuns în cazarmă la timp pentru a prinde promisiunea locotenetului de a-mi da câţiva pumni. Colonelul, care era de o prostie rămasă proverbială, ne-a adunat în cantină şi ne-a ţinut un discurs pe care nu-l voi uita niciodată :
- Vedeţi şi voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta naţional... ăăăă.... Voi staţi aici, porcilor, ca nişte puturoşi ce sunteţi şi ascultaţi postul ăla de radio.... ăăăă....făcut de nişte bandiţi....numit....ăăăă... cum îi zice ?...ăăăă...( aici un ofiţer i-a şoptit mumele )...Europa Liberă.... iar în Bucureşti, soldaţii adună de sub dărâmături...ăăăă... câte un picior....câte o mână.... ăăăă...câte un stomac.....câte un ficat... ăăăă...le pun în pungi şi....ăăăăă... nu se mai ştie niciodată ale cu este !

luni, 5 martie 2012

Cărţile mă ocroteau

Reiau aici, cu mici modificări, un text scris cu ani în urmă şi publicat atunci într-o cunoscută revistă literară.
Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.
 În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.
 În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.

duminică, 4 martie 2012

Scrisoarea magistrului Rabelais către o necunoscută

Pe strada ta e aceeaşi linişte, ca în urmă cu zece ani, când te-am văzut plecând de acasă.
Acum e numai soarele care se rostogoleşte pe pajiştea din faţa ferestrelor, schimbându-şi, pervers, postul de observaţie.
Casa zâmbeşte cu toate treptele ei înalte de marmură, iar păru-ţi a invadat, ca o trestie neagră, parcul de la intrare.
Îţi aud numai râsul deschizând poarta şi luând-o domol către centrul oraşului.
Ca să nu fie-necaţi, vânzătorii de ziare fug cu chioşcurile-n spinare, iar tramvaiele plutesc pe râul strălucitor, ca printr-o nouă Veneţie.
Albia apei decupează străzile, după conturul bărbiei tale. Ce odihnitor îţi este obrazul acoperit de Cişmigiu !
Studenţii trec bulevardul Bălcescu înot, dinspre Teatrul Naţional spre Universitate, apoi se răzgândesc şi vâslesc în sus, contra curentului, pentru a ajunge la mirările tale.
Un episcop e luat de vârtej, barba i se aprinde de la gârla de foc, dar se agaţă la timp de antenele unei televiziuni.
Pe chei, marinarii lansează la apă un vapor : cine vrea să te vadă pentru ultima dată se poate angaja matelot !

sâmbătă, 3 martie 2012

Feriţi-vă de sociopaţi !

Pe un blog interesant (     http://46xxbrain.wordpress.com/2010/01/16/10-motive-ca-sa-devii-sociopat/ ) găsesc zece trăsături ale sociopatului :
1. Sociopaţii prezintă volubilitate şi un şarm superficial.
2. Sociopaţii au comportament manipulator.
3. Ei nu recunosc drepturile altora.
4. Aceste persoane îşi pot domina şi umili victimele, tratîndu-le ca pe un instrument.
5. Nu au nicio problemă în a spune minciuni sfruntate şi pot crea poveşti  despre puterile şi abilităţile lor,  fiind extrem de convingători şi  capabili să treacă teste cu detectorul de minciuni.
6. Lipsa de remuşcare, ruşine sau vină.
7. Incapacitatea de a iubi.
8. Stil de viaţă parazitar.
9. Numai rareori sunt certaţi cu legea deoarece creează situaţii în care comportamentul lor tiranic va fi tolerat, iertat, sau admirat.
10. Sunt greu de recunoscut.
Ei, ce ziceţi, recunoaşteţi personajele ?
Cine n-a avut de-a face, în viaţă, cu două-trei exemplare din specimenele descrise mai sus ?
Sociopaţii formează o întreagă clasă socială. Huzurind în posturi de conducere înainte de 1989, ei au sărit în barca venită din sens invers şi au devenit parlamentari şi oameni de afaceri, construind sistemul capitalist cel mai original din lume.
Cu un sociopat nu poţi avea relaţii normale.  E acelaşi lucru dacă te împrieteneşti ori intri în conflict cu el. Chiar dacă îi eşti colaborator apropiat, mai devreme devreme sau mai târziu treaba se va împuţi. Se va lua de tine, fiindcă este mărginit şi intolerant, cerând tuturor să se comporte după modelul său şi să aibă aceleaşi convingeri. Se dă mereu pe sine ca exemplu pozitiv, blamându-i pe ceilalţi. O tâmpenie făcută de el e motiv de laudă, un lucru firesc săvârşit de cunoscuţii săi devine pricina celei mai severe judecăţi. Sociopatul ocupă, de cele mai multe ori, un post de conducere şi îşi face zilnic damblaua, bătându-şi joc de cei care nu-l cadorisesc cu atenţii, bani sau partide de sex. Îşi urmăreşte colegii, vecinii de scară şi prietenii, răspândind pe seama lor cele mai murdare zvonuri. În ipostazele cele mai periculoase, sociopatul nu tolerează ca în prezenţa sa să se spună lucruri frumoase despre altcineva şi îi persecută sistematic pe colegii pe care îi bănuieşte că nu sunt proşti. Cea mai potrivită atitudine faţă de un sociopat este să-l eviţi cât poţi.  Adică să n-ai de-a face cu el. Dacă întâmpini dificultăţi, e recomandabil să-ţi scoţi permis de port-armă. În timp ce în Occident bolnavul este tratat de medici competenţi, în România acesta este pus în fruntea unor instituţii ale statului ! Este o evidenţă că, la noi, un comportament social aberant este o garanţie a succesului..
Gigi Becali nu este un sociopat tipic, ca să zic aşa, pentru că are momente în care îşi manifestă regretul pentru gafele făcute şi ştie - cât este el de grobian ! - să-şi ceară scuze. Dar s-a obişnuit ca toată lumea să se alinieze după cum se trezeşte el dimineaţa. Şi nu-l încurajează în acest sens reporterii care se uită toată ziua în gura lui mai ceva decât la moaştele Sfântului Francisc ?
Becali a avut  şansa să colaboreze cu un partid mai mare şi mai puternic decât al său. Încântat, a acceptat, dar a spus pe toate televiziunile, chiar după ce a ieşit de la prima rundă de convorbiri, ceea ce trebuia să rămână în veci secret. Sociopatul este şi lăudăros, aşa cum face paradă şi de dreapta lui credinţă. Iar dacă nu este prea şcolit ( şi în nouzeci şi nouă la sută dintre cazuri nu este ! ), nu-i suportă pe cărturari, care sunt, nu-i aşa, nişte neisprăviţi, total nepotriviţi pentru activităţile de partid. Becali nu-i înghite pe Theodor Paleologu şi pe Cristian Preda, care n-au altă vină decât că sunt oameni fini, citiţi şi gândesc cu propriul cap. Politica va fi făcută numai de inculţi, de bădărani şi de indivizi pasibili de urmărire penală. Cum să lupte împăratul ciobanilor alături de nişte profesori universitari care au scris o grămadă de cărţi ? Nu-i cad gradele de pe umăă ? Şi, pe urmă, porcăriile mâzgălite de tocilarii ăia pot fi numite cărţi ?
Ideea potrivit căreia intelectualii nu au ce să caute în politică este adânc înfiptă în mintea celor care conduc destinele acestei ţări. Clasa politică suferă de sociopatie - Uite că este o boală ! Şi eu care credeam că e doar prostie ! -  şi exlude din start colaborarea cu specialiştii din diferite domenii. De aceea am ajuns aici. Iar dacă lucrurile vor merge în continuare aşa, oamenii normali din scumpa noastră ţărişoară vor face figuri de nebuni şi vor fi închişi la balamuc.
Ca să scăpăm de acţiunea concertată a demenţilor periculoşi, n-ar fi mai bine să deschidem larg porţile spitalelor de psihiatrie şi să-i lăsăm pe parlamentarii români de azi, indiferent de apartenenţa lor politică, să intre şi să se trateze  ?  Dacă mai avem suficiente cămăşi de forţă şi destui psihiatri !
 
P.S. Sociopatia este denumită în toate dicţionarele ca fiiind  o "tulburare de comportament, având drept cauză deficienţele educaţiei într-un mediu social nefavorabil."
În concluzie, necazul ne vine tot din lipsa celor şapte ani de acasă, ca şi din absenţa celor şapte sute de ani de cultură. O bună educaţie şi o cultură respectată ar face bine sănătăţii noastre mintale!
     O precizare pentru cei care intră aici şi mă înjură din motive numai de ei ştiute : nu mă refer aici la bolnavii care îşi recunosc problemele şi le tratează, ci la cei care ocupă funcţii de răspundere şi îşi maschează handicapul, făcându-ne viaţa un iad.

joi, 1 martie 2012

Reclamele şi forţarea limitelor bunului-simţ

O reclamă reprezintă, ca şi acţiunea unui politician aflat în campanie electorală, o chestiune profund imorală. Este, în fond, o formă de înşelăciune : o firmă promite produse inexistente, adică vinde ceea ce nu are.
Evident că reclamele se studiază în şcoală. La clasa a V-a le-am dat elevilor să creeze ei înşişi câte două texte de promovare şi micuţii au simţit că elogierea unor bunuri de consum cu calităţi fictive presupune absenţa totală a bunului-simţ. Când am verificat tema, după ce am ascultat zeci de prezentări fără haz, un elev din ultima bancă, foarte slab la învăţătură, a ridicat mâna şi mi-a spus cu o voce guiţată :
- Dom' profesor, am făcut şi eu o reclamă !
- Bravo, am zis, plăcut surprins, dar vrând să-l şi încurajez. Te rog să ne-o citeşti !
Am rămas însă cu gura căscată când băiatul şi-a citit opera pe nerăsuflate, spre consternarea, apoi spre veselia nebună a întregii clase :
"Cumpăraţi săpunu' Duru
care vă albeşte curu' ! "