duminică, 3 mai 2015

De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.


4 comentarii:

Unknown spunea...

Deja ai explicat de ce nu avem cititori. Acum multi ani, cand mi-a iesit prima carte, clasa la care eram diriginte a fost impresionata si cativa m-au citit. Nu bag mana in foc ca s-a mai intamplat asa ceva mai incolo, cu exceptii laudabile. Literatura predata in scoala nu mai are niciun farmec, e o corvoada pentru elevi, programa e stupida, iar multi profesori de romana au citit mult mai putin decat fiul meu care e student la Politehnica. Nici macar elevii de liceu de la filologie nu mai citesc, am avut un elev care a mers la Litere doar pentru ca a intrat pe dosar, si se lauda ca nu citise o carte in viata lui,pentru ca dupa un an sa mearga la o scoala de subofiteri de politie.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Mă gândeam că scriitorii, dar mai ales editorii au vina lor. Lipsa agenților literari e altă bubă a situației create. În principal, editurile sunt responsabile pentru o parte din dezastrul de pe piața cărții. Vor să-și scoată un profit și cu asta basta. Vând exemplarele prin care își scot cheltuielile și dup-aceea lasă totul baltă. Sunt mii de cărți care zac prin depozite ori sunt retopite. Și nu-ți plătesc drepturi de autor, motivând că nu s-a vândut mai mult de jumătate de tiraj, deși în librării nu mai există niciun exemplar! O strategie de promovare și de marketing ar mai aduce niște cititori fiecărui scriitor. În orașe sunt și tineri studioși, care prețuiesc valorile intelectuale. Uite ce face Humanitas din autorii pe care îi publică! Polirom e altă editură care vinde multe cărți. Dar mai sunt și alte cauze care fac ca nici autorii străini să nu fie foarte căutați.
Știu și eu matematicieni, ingineri și preoți care au citit mai mult decât numeroși absolvenți de la Litere. Și cum să te facă să citești cineva care n-are măcar idee de textele fundamentale ale literaturii de la noi și de aiurea?

Unknown spunea...

Editurile joaca dupa regulile pietei, iar piata noastra e meschin de mica. Strategiile de marketing si promovare sunt destul de scumpe, si poate ca lipsesc si acolo oamenii potriviti si platiti bine. Impresia mea e ca si editurile mari asteapta succesul cuiva mai degraba decat sa-l pregateasca, si nu risca nimic cu tiraje de max. 1ooo-15oo exemplare. Sunt convins ca avem scriitori adevarati, dar nu stiu daca avem scriitori care sa vanda considerabil pe piata interna, in afara poate de Cartarescu, Plesu, Liiceanu, Boia. Problema e ca ei nu vand si pe piata internationala, chiar si Cartarescu care a fost tradus intr-o multime de tari si mai ia din cand in cand cate un premiu. Nu stiu daca de vina e literatura lui sau (si) alte lucruri. Si daca nici el n-are agent literar, ce sa mai spunem de altii mai putin cunoscuti? Mi se pare ca Filip Florian are agent, dar nu mai stiu alte cazuri.
Totusi, meseria de scriitor ramane una de mare prestigiu, chiar daca nu aduce bani, si poate ca intr-un interval de timp rezonabil ne vom bucura sa avem mai multi cititori decat avem azi.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Da, ar trebui să analizăm piața internă. În legătură cu Humanitas aș avea mai multe de comentat. Oricum, scriitorii care publică acolo sunt cei mai vânduți la noi. Au și valoare, dar, atenție, nu sunt dintre cei care pot fi înțeleși de oricine. Adică niște Teodoreni actuali. Humanitas are o strategie clară și eficientă. Ca să-și atragă un public mai numeros, Mircea Cărtărescu a scris și într-un registru jos, comercial. Vezi ”De ce iubim femeile”. Cine a citit cartea asta vrea să mai citească din autorul respectiv. Sincer vorbind, sunt sigur că mai mult de jumătate dintre cititorii lui Cărtărescu nu-l pot înțelege în cărțile sale majore. Aș vrea însă din partea editurilor noastre să descopere autori talentați, nelansați încă și să-i promoveze. Aș vrea să-i văd pe Lucian Dan Teodorovici, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu - prin poziția lor de redactori ori de consilieri editoriali, au influență în peisajul literar de azi - sprijinindu-i cumva pe autorii de valoare, indiferent de vârsta acestora din urmă. Fiindcă pe editori îi interesează atât de mult literatura, încât chiar autorii consacrați au mari probleme când vor să publice o carte. De aceea nu voi mai tipări nimic decât dacă voi avea certitudinea că am scris ceva memorabil. Dacă nu voi reuși, nu voi mai ieși în lume cu nimic.