joi, 1 octombrie 2015

În amintirea lui Nino Stratan. Un text din Ziarul Metropolis

ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia”.
Un articol de Şerban Tomşa|1 Octombrie 2015

Am considerat totdeauna că ideea de om este ilustrată, în cel mai înalt grad, de modul rusesc de a fi şi de a gândi. Iubirea, umilinţa, orgoliul, sentimentul culpabilităţii, speranţa, inocenţa, suferinţa şi măreţia umană sunt trăite în stare pură şi la cea mai înaltă intensitate. În aceste condiţii, este şi firesc ca ruşii să fie cei mai mari prozatori ai lumii. (Slavii sunt, cam toţi, artişti geniali, cu manifestări polivalente.)

Exemplar uman splendid şi foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare şi dureros-iubitoare, ca să zic aşa. Un copil frumos şi genial care nu s-a maturizat niciodată.
Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfăţişarea-i falnică şi mustăcioasă, care amintea de Gorki şi Nikita Mihalkov. În mod logic, el mi-o întorcea …ruseşte, zicându-mi Motănelul.
Mircea Vasilescu, tânăr liceean, la Ploieşti, oraşul lui Caragiale, Nichita Stănescu şi ion Stratan
Mircea Vasilescu, tânăr liceean, la Ploieşti, oraşul lui Caragiale, Nichita Stănescu şi ion Stratan
- Ce face Motanul ? îl întrebam pe viitorul critic literar şi universitar Mircea Vasilescu.
Mircea era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, “drapat” precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )
- Motanul doarme, îmi răspundea frumosul, cu vocea sa plăcut modulată.
Motanu-n sus, Motanu-n jos, Stratan se cam luase de gânduri.
- Bătrâne, când te aud că mă strigi aşa, aripa nebuniei face toc ! toc ! în capul meu. Îmi vine să miaun şi să merg în patru labe. Că n-am coadă, să dau din ea.
La rândul meu, i-am mărturisit într-o zi :
- Dacă un necunoscut ne-ar auzi cum ne vorbim, ar intra la idei.
- Fugi de-aici, bătrâne, că şi un tâmpit şi-ar da seama că e un joc literar.
Într-o zi, l-am enervat fiindcă nu ştiu ce mi-a venit şi i-am reprodus o expresie dintr-o piesă de teatru pe care o auzisem la radio, în copilărie : ” motanul cel mare şi gras al doamnei Warren”. Nino Stratan era uşor împlinit, fără să fie, cu toate acestea, dizgraţios.
- Nu ţi-e ruşine, măi Motănelule, să mă faci “mare şi gras” ?
Desigur, i-am cerut iertare.
Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. (În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere. Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească. )
Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş.
Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :
Grozăveşti, 1980: Emil Muşat, Şerban Tomşa, Laurian Câmpeanu, Ion Stratan şi Marin Neagu
Grozăveşti, 1980: Emil Muşat, Şerban Tomşa, Laurian Câmpeanu, Ion Stratan şi Marin Neagu
- Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?
Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?
Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.
Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :
- Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?
Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :
- Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.
Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.
(Scriitorul Şerban Tomşa este autorul blogului serbantomsa.blogspot.ro)
Foto: Nino Stratan – arhiva personală Şerban Tomşa, facebook, wikipedia
Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/despre-motani-si-frumusetea-ruseasca-o-amintire-cu-nino-stratan/

6 comentarii:

Ella spunea...

Eram destul de "mica" asa ca nu-mi amintesc nimic legat de acest poet!
Pacat ca a trebuit sa sfarseasca asa, oare cata deznadejde si disperare la indemnat la acest ultim pas? Pacat! Uneori, se spune ca, "incalcite sunt caile Domnului"!

Miron Dan spunea...

Draga Serban,
Ai fost binecuvantat, printre altele, cu un dar rarissim, cultul prieteniei. As fi vrut sa-l cunosc si eu pe Nino Stratan, acum un personaj de legenda, in buna parte datorita tie. Ce se intampla cu opera lui?

Şerban Tomşa spunea...

Ella,
Pe atunci eram în centrul lumii și eram fericit. :) Nu-mi vine să cred că totul s-a volatilizat și au rămas doar niște cărți. Mari, e adevărat.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Cultul prieteniei mă ține și acum în viață, când nu mai am niciun prieten în preajmă. L-ai fi iubit pe Nino și ați fi fost prieteni, dacă l-ai fi cunoscut.El a avut mulți prieteni, însă puțini - Miki Vieru și Florin Iaru, printre alții - i-au ținut vie amintirea. La dispariția sa, Mircea Cărtărescu a scris un articol splendid și emoționant - cu toate că îi minimaliza subtil opera! -, într-un ziar central. (”A Beatiful Mind” se numea.) Contribuția mea la conturarea legendei lui Stratan se va vedea mai bine pe măsură ce timpul va trece.
Stratan și-a publicat cea mai mare parte a operei la edituri obscure, din provincie. Prin 2009, la unica noastră reîntâlnire ( după despărțirea din 1981), fostul nostru coleg și actualul universitar canadian Călin-Andrei Mihăilescu mi-a mărturisit că a vrut să reediteze întreaga operă a lui Nino ( nu spun numele editurii), dar că i s-au cerut bani pentru asta. Lui Călin i s-a părut o impietate. Am o ediție a prozelor sale, ”Crimele din strada cerului”, dăruită de Dumitru Augustin Doman și scoasă de un alt prieten al lui Stratan, Mihai Vasile, dar serviciul nenorocit care mă ține rob nu mi-a permis încă să scriu despre carte.
Un destin trist al unei personalități unice, comparabile, prin strălucirea minții, cu interbelicul Ion Barbu.

stefan s. spunea...

Și cititorii sunt tot un fel de ,,prieteni”, ei duc mai departe numele autorului.
O duminică frumoasă, domnule Șerban Tomșa!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Da, până la urmă toată treaba cade pe umerii cititorilor. Reeditarea e substituită de buna memorie a unor iubitori de cărți. Dar și ei sunt pe cale de dispariție.