luni, 21 decembrie 2015

Neasemuita frumusețe a lui William Faulkner

     Am avut un an greu, cu stres intens și cu sarcini de serviciu care nu mi-au permis să corectez cartea de povestiri, nici să termin unul dintre cele două romane scrise în proporție de 80%. Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, Cătunul lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură! Firește că nu-mi plac nici compunerile descriptiv-hipnotice, interminabile, scrise perfect, dar fără personaje și nespunând, până la coadă, mai nimic.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. ) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune orice într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este minunat croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii profesioniști.
    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Astăzi m-am lăudat în fața unei farmaciste dintr-o localitate apropiată că sunt scriitor. Mi s-a părut că este o persoană deosebită.
  De mâine îmi voi relua postările pe blog. Voi vorbi despre cadrele medicale care m-au primit cu braţele deschise, în Policlina POLIMED, aflată în zona Gorgului.

5 comentarii:

Miron Dan spunea...

Sunt de acord cu tine pana la ultimul cuvant! Nimeni n-a vorbit mai frumos si mai adevarat decat tine despre William Faulkner, cu exceptia lui Mircea Mihaies care i-a dedicat un cartoi intreg. Dar tu ai facut-o in cateva randuri! Ambiguitatea aceea perfect integrata in structura operei, despre care vorbesti, face deosebirea intre un scriitor bun si unul de exceptie. As include pe lista ta, dupa Lumina de august, si Absalom,Absalom!

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Mă bucură mult, fiindcă vin tot de la un scriitor adevărat.

Andreea Toma spunea...

Până la urmă, nici în viață finalurile nu se pupă la milimetru cu așteptările, iar literatura, prin natura ei, din viață de trage. Percep zi de zi literatura nescrisă, îmi arunc privirea peste cea deja imprimată şi îmi dau seama tot mai limpede că nici viața, nici literatura nu pot urma tipare, că, în ambele cazuri, imprevizibilul conferă savoare, şi că, intr-un fel sau altul, între viață şi literatură există identitate.

Şerban Tomşa spunea...

Andreea,
În viață lucrurile nu se mai potrivesc deloc. E mai credibilă ficțiunea decât realitatea.
Literatura e o formă de existență, preferabilă mizeriei cotidiene, năclăită în absurd. Coșmarului din realitate îi prefer frumusețea literaturii.

Ryanna Pop spunea...

An nou cu bucurii si realizari in toate domeniile,implicit succes in lansarea unui nou roman si nu in ultimul rand, multa,multa sanatate.
La multi ani!