miercuri, 18 mai 2016

Casă roșie pe o pajiște verde ( fragment de roman publicat în ultimul număr al revistei Ramuri )




Lenin cel Mic
Ţin bine minte ziua când am văzut prima oară casa roşie de pe pajiştea verde.
Ne plimbam printre cruci, privind iarba grasă care le cotropise. Petre a lu’ Picu mă întrebase dacă îmi plac fragii sălbatici. Erau răspândiţi printre morminte, ca nişte picături de sânge închegat, mici, rotunzi şi acrişori. Numai pe margini, unde stăpâneau tufele de liliac şi de crini, erau mai puţini, dar mai graşi. Mă gândeam că ălora de deasupra mormintelor le-o fi fost silă să-şi tragă seva din trupurile morţilor şi d-aia arătau piperniciţi şi trişti. Pe lângă gard, unde nu fusese înmormântat nimeni, pământul era mai curat şi plantele se simţeau în largul lor. Acolo se întindea pe garduri, leneşă, viţa-de-vie sălbatică.
Aşa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcoduşii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajişte imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roşie. Micul conac avea acoperiş de ţiglă, iar în locul ferestrelor şi uşilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alţi băieţi, am descoperit, fericiţi, că nimeni nu locuia în încăperile mari, fără tâmplărie. Ne-am stabilit tabăra acolo şi, după ce ne înarmam până-n dinţi, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii şi de-a Ştefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperişului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alţii, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situaţii fără ieşire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinţei era întinsă şi acoperită cu o iarbă deasă ca peria, cum nu au nici azi stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam laţi. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie, nu ninsese, iarba era la locul ei şi am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui muşchi şi abia m-am târât acasă, prin fundul proprietăţii, pentru a asculta la radio programul de Revelion.
Fiecare dintre noi avea o însuşire ori un atu care îi dădea identitate. Eu, Lenin cel Mic, eram timid, retras şi tocilar – pe atunci astea erau socotite calităţi! –, Gioni avea obrajii bucălaţi şi roşii, Niţă era un băieţel de grădiniţă, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe şotii. Lenin cel Mare, fratele lui Niţă, era rapid, inteligent, ambiţios, cu calităţi de lider, iar Pitran, zis Stalin, se remarca la şcoală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învăţătorul care începuse să surzească.
– Ce am avut noi pentru astăzi? întreba dascălul. Zi, tu, Pitrane!
– NOI AM AVUT DE ÎNVĂŢAT, PENTRU ASTĂZI, PORUMBUL! urla tovarăşul nostru, de zăngăneau geamurile.
– BRAVO, MĂ! AŞA SE RĂSPUNDE! răcnea şi învăţătorul, spărgându-ne timpanele. CINSTE PĂRINŢILOR CARE TE-AU CRESCUT ŞI TE-AU EDUCAT! IA, COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ! CAUTĂ SĂ O ŢII TOT AŞA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU FANE, CEL MAI BUN ELEV AL MEU!
Fane era Lenin cel Mare.
Apoi către ceilalţi, mai potolit:
– Aţi văzut, mă, mocofanilor? Aşa se răspunde la şcoală! Căutaţi să fiţi şi voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant.
Stalin ne făcea cu ochiul şi se aşeza în bancă.
– FIINDCĂ PITRAN A RĂSPUNS AŞA DE FRUMOS, CE-AR FI, COPII, SĂ FACEM MÂINE O LECŢIE DESCHISĂ DESPRE PORUMB? zbiera învăţătorul. AUD?
– FAAACEEEEM! strigau şcolarii din toţi bojocii.
– DECI SUNTEM ÎNŢELEŞI! SĂ VEDEM CINE ADUCE MAI MULŢI PORUMBI!
– ADUUUCEEEEM!
Puterea lui Petre a lu’ Picu stătea în nişte ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniţi pe care îi purta şi vara, fiindcă aceştia îl făceau invincibil. Fără saboţii săi ucigători, fiind şi mai mic de ani, Petre era o victimă sigură. Când era însă încălţat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toţi, luându-i la omor cu picioarele. Nici Lenin cel Mare, care era şeful suprem, nu se lua cu micuţul Petre. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Stalin, care, ca şi Lenin cel Mare, era mai mare şi mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ţinut pe insolent în şuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, se zvârcolea şi ţipa ca din gură de şarpe.
Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar Lenin cel Mare, care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua. Pe perete era un tablou în care Lenin cel Mare, tuns la zero, purta o cravată de pionier şi cânta, chipurile, la vioară. Cu ochii la imagine, Niţă, mezinul familiei, maimuţărea tot timpul ipostaza gravă, de muzician, a fratelui său, spre enervarea acestuia din urmă, care încerca să-l pocnească pe pici, dar nu reuşea şi se supăra şi mai rău.
– Încetează, striga Lenin cel Mare şi se repezea să-l plesnească pe Niţă.
– Lasă-l, mă, în pace, că e mic şi glumeşte şi el, săream noi.
– Nu vedeţi, bă, că se-ncontrează la mine? ţipa Lenin cel Mare, scandalizat.
Dar casa aceea roşie de pe pajiştea verde e ca un magnet pentru noi, care stăm în picioare, în cerc, cu o minge mare, de piele, în faţă. Întinderea de iarbă are mai mult de un hectar şi este mărginită de salcâmi şi corcoduşi care o delimitează de gospodăriile învecinate. Am făcut alegeri pentru două echipe de fotbal şi Lenin cel Mare este nemulţumit.
– Ce-ai făcut, bă, Staline? Dacă nu suntem cu Gioni în echipă, ne-am curăţat! Şi, pe urmă, e Petre a lu’ Picu cu ghetele alea ale dracu’ şi ne topeşte! Mai bine nu joc!
Şi Lenin cel Mare confiscă mingea şi se aşază pe iarbă, în şezut.
Petre a lu’ Picu e paşnic. De multe ori, băieţii se provocau la bătaie prin intermediul lui.
– Uite, bă, dacă tu ai curajul să-i dai lu’ Petre a lu’ Picu un pumn, te rup în bătaie, zicea unul.
Spinarea lui Petre suna imediat, ca o tobă africană, sub lovitura celui provocat. Petre sughiţa de durere, dar iniţiatorul scandalului voia parcă să fie sigur de curajul duşmanului său.
– Ia mai dă-i, bă, doi pumni!
Şi Petre se chircea imediat, strivit de carabele ăluia care nu vrea să dea înapoi.
Atâta îndrăzneală îl indispunea pe provocator, care zicea:
– Eee, păi, lu’ ăsta poci să-i dau şi eu câteva! Ce, asta e ispravă?
Şi coastele lui Petre sunau iarăşi a gol şi a umilinţă.
– E, aşa, îi dau şi eu! mârâia şi celălalt.
Şi-l căpăcea bine pe Petre. Pe urmă era rândul primului să-l altoiască. Se săturau de bătaie cu Petre. La sfârşit, obosiţi de cât îl pisaseră pe pacifist, adversarii se retrăgeau înjurând, promiţându-şi unul altuia bătăi cumplite şi chinuri înfricoşătoare. Şi acum ar fi făcut prăpăd, dacă n-ar fi fost Petre să-i încurce. Petre a’ lu’ Picu fu multă vreme sacul de box al celor care voiau să-şi descarce furia pe cine se nimerea, dar mai cu seamă pe cei lipsiţi de apărare. Dar Petre intră pe neaşteptate în posesia unei arme redutabile. Ştiam toţi că tatăl său îi cumpăra rareori câte ceva, dar avea grijă să-i ia cărţile de citit şi să le pună la closet, pentru a fi folosite ca hârtie igienică. Le găurea cu o preducea de cizmărie, le lega cu o sfoară trainică, de cânepă, şi le agăţa deasupra hăului urât mirositor, ca să fie la îndemâna prididitului de nevoi. Dacă o operă avea mai multe volume, cum se întâmpla cu Iliada lui Homer, omul nu greşea niciodată şi nu punea al doilea op înaintea primului. Abia când ultimele file din prima parte erau mototolite şi frecate de anus, părintele lui Petre punea acolo partea a doua a capodoperei. Un timp am văzut în latrina lui Petre o poză ruptă dintr-o revistă, înfăţişând o femeie în lenjerie intimă, cu picioare foarte lungi. După o vreme, fotografia a dispărut. L-am întrebat pe Petre ce s-a întâmplat.
– A rupt-o tata, mi-a spus el, scoţând limba în colţul gurii. M-a prins când făceam laba cu ochii la ea.
Într-o dimineaţă, Picu’, tatăl lui Petre, venea hotărât dinspre staţia de autobuz şi îl strigă pe fiul său peste gard, chiar înainte de a intra pe poartă.
– Ia vino, mă, încoace!
– Ce vrei, bă? s-a supărat Petre. De ce nu mă laşi în pace?
Citea Cei trei muşchetari şi ajunsese la secvenţa în care d’Artagnan se întâlnea cu doamna Bonaciuex şi întreruperea nu-i pică deloc bine.
Ghetele au fost scoase dintr-o cutie de carton, iar Petre le-a probat. Aveau nişte tălpi groase şi dure şi băiatul se simţi brusc mai înalt şi mai puternic decât fusese vreodată. Din clipa aceea nu le-a mai scos din picioare decât în momentul în care se culca.
– Ăştia, i-a zis bătrânul, e bocanci să-i poarte şi copiii tăi!
Asta s-a întâmplat cu şaizeci de ani înainte ca moştenitorul moşierului să se întoarcă la conac.
La prima ieşire cu noile sale încălţări, Petre a’ lu’ Picu repurtă şi primul său succes răsunător. Lenin cel Mare se cârâia cu Stalin şi nu ştia cum să-şi reafirme supremaţia în cadrul grupului. Căuta cu lumânarea un motiv să se bată cu Stalin.
– Uite, dacă tu îi dai lu’ Petre a’ lu’ Picu un pumn, te snopesc în bătaie, a zis Lenin cel Mare, furios.
– Zău? a întrebat Stalin, rânjind.
Şi s-a repezit la Petre, trântindu-i un pumn în coaste. Stalin era voinic şi avea un pumn ca un pietroi, iar spinarea lui Petre a sunat ca un chimval biblic.
– De ce dai, mă? a întrebat Petre, liniştit.
– Fiindcă-mi place! a răspuns Stalin, scuipând pe bombeul unei ghete de-a lui Petre. Căpătaşi şi tu glas?
Ştia, măgarul, că nu-l păştea niciun pericol.
Şi atunci s-a produs dezastrul.
Petre a’ lu’ Picu l-a altoit pe Stalin în tibia piciorului. Zdrahonului nu i-a venit să creadă. A făcut ochii mari, s-a aplecat şi a dus mâna la picior. Imediat Petre l-a pocnit în celălalt picior. Stalin a început să urle şi să se văicărească, aruncând blesteme şi ameninţări. Petre l-a lovit încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori. L-a luat sistematic, de la picioare, a continuat cu spatele şi abdomenul şi a terminat cu câteva şuturi în bot. Stalin se prăbuşise, zvârcolindu-se ca o râmă retezată cu hârleţul. Petre l-a jucat zece minute în picioare pe fiorosul Stalin, în timp ce acesta plângea şi cerşea îndurare. Lenin ce Mare şi ceilalţi o zbughiseră acasă, pentru a nu fi supuşi şi ei unei umilinţe asemănătoare. Petre i-a mai dat vreo două picioare în burtă lui Stalin, a scuipat peste el şi a rostit o replică pe care o auzise într-un film.
– Măi, să fie! Eşti porc şi măgar şi escroc!
Brusc am înţeles că Petre a’ lu’ Picu devenise adevăratul stăpân al casei roşii de pe pajiştea verde. Petre a’ lu’ Picu nu mai plecă nicăieri fără bocancii săi înspăimântători. Îi purta vara şi iarna, iar când dormea, îi ţinea sub pat, de teamă să nu i-i fure cineva. Când Petre avea ghetele în picioare, nimeni nu îndrăznea să zică nici pâs în faţa lui şi tovarăşii de joacă evitau cu dibăcie să provoace o scenă în care cineva l-ar fi putut contrazice. Lui Petre i se întăriră şi pumnii, ba îi crescuse şi sula şi îi lăsa laţi pe cei care îşi ridicau nasul a împotrivire în faţa lui.
Petre îşi extinse rapid cuceririle, iar autoritatea sa crescu vertiginos după ce taică-său a vrut într-o zi să-l pedepsească, fiindcă băiatul întârziase la masă. I-a dat lui Petre o palmă peste ceafă şi una peste ochi, dar nu s-a mulţumit cu atât, ci s-a avântat înainte, ca un taur furios, pentru a-l reduce definitiv la tăcere pe vinovat, cu câteva execuţii măiestre. Petre s-a împiedicat şi a căzut pe spate, găsindu-şi o poziţie ideală de apărare. Atunci a început să-şi agite picioarele încălţate într-o morişcă năucitoare, iar bătrânul, care intrase în vâltoare plin de încredere, a primit un călcâi în maxilar şi a căzut ca secerat pe duşumea. Petre a spălat putina şi nu s-a mai întors acasă în seara aceea.
Veteranu
Mi se spune Veteranu. Am făcut patru ani de război pe muche şi n-am împuşcat pe nimeni.
Aşa, bun. Acum o să mă pun la masă. Intru în bucătăria de vară şi iau din cui măsuţa măruntă, mică, rotundă. O pun jos şi în jurul ei aşez cinci scaune. Unul e pentru mine. Celelalte rămân goale. Nevastă-mea, Gherghina, a murit acu’ câţiva ani, la bătrâneţe. Şi-a rupt un picior şi pe urmă a făcut infecţie, că n-a vrut doctoru’ s-o opereze, dacă n-am avut nimic să-i dau. Fata mea, Stana, a plecat la optişpe ani şi nu mai ştiu nimic de ea. Maria, sora ei mai mare, a murit de cancer după ce a trăit zeci de ani într-o şatră de ţigani, măritată cu fiul bulibaşei. Mort e şi Stele, băiatul cel mic. Trăieşte numai Ilie, dar e şi el pe ducă, după ce a muncit treizeci de ani în minele de la Petroşani. Numai el, Ilie, e la casa lui şi poci spune la fel şi despre Maria, dar rareori veneau pe aici cu familiile. Ţiganii se ţineau deoparte, iar ai lu’ Ilie sunt prea departe, la dracu’-n praznic. Am văzut-o o singură dată pe nevastă-sa, era o unguroaică pietroasă care mânca numa’ carne. Sarmale, fripturi, chiftele şi mai ales cârnaţi. De obicei venea fiecare singur, cu o sacoşă în mână. Îmi aduceau ţigări şi câte o sticlă de băutură. Sunt singur în faţa străchinii şi a mămăligii reci, rămase de ieri, dar îmi place să-mi închipui că sunt toţi cu mine şi că îi aud vorbind.
– Pe seară mă duc după iepuri, zice Stele.
– Nu mai sunt, sare Stana cu gura. I-au împuşcat pe toţi. Toţi oamenii au azi puşti şi ies când poftesc la vânătoare. Nu mai sunt nici prepeliţe, le-au mătrăşit şi pe alea. Mi-e, dracu’, să nu mă găurească şi pe mine când mă duc în gura serii să mă plimb.
– Las’ că are cine să te găurească, mormăie Maria.
– Şi zici că te duci la plimbare? rânjeşte Stele. Am văzut eu ce faci tu. Plimbi berbecu’ lu’ ăla mustăciosu’ de se dă ofiţer din Bucureşti.
– De ce eşti supărat, nene Ilie? întreabă Maria.
– E, necazuri pe capu’ oamenilor. Am auzit că se mai închid două mine.
Numai eu tac, tac, tac.
Da’ acu’ trebuie să-i învăţ dă bine.
– Ia mai lasă, Stele, fata în pace. Şi nu mai omorî iepurii, că e păcat. Iar tu, Ilie, cată să te mai menajezi, că ai înghiţit atâta praf de cărbune şi vezi şi tu că azi oamenii se îmbolnăvesc mai repede. Poate găseşti un post la suprafaţă, de conţopist, acolo.
Aştept să-l aud zicând:
– Nu-mi convine, bre, că la suprafaţă se plăteşte mai prost.
Dar e o linişte de mormânt. Se aud numai câinii care scheaună să le dau şi lor ceva de mâncare. Am cinci. I-am adunat de pe drum, i-am îmblânzit şi mi-e tare milă de ei. I-am botezat după numele nevestei şi ale copiilor: Gheorghe, Ilie, Maria, Stele şi Stana.
Am părerile mele. Ce a pierdut un om prin samavolnicie trebuie să primească înapoi, la o dreaptă judecată. Asta am spus mereu, ăsta e adevărul. Aşa stă treaba şi cu nepotul boierului care e îndreptăţit să primească pământului bunicului său şi să devină stăpân peste vechea moşie. Numai că, vezi tu, bucăţi mari din averea asta au luat-o pe un drum fără întoarcere. Pădurea s-a împuţinat. Până mai acu’ cincizeci de ani se întindea până la marginea satului. Ni se pierdeau păsările şi animalele în zăvoaie şi în iernile grele intra lupul în sat, să fure oi. Într-o iarnă cu zăpadă mare şi ger de crăpa pietrele, i-a luat lupu’ purcelul lui Petre a’ lu’ Picu şi am sărit toţi cu ciomege şi feştile şi lupu’ s-a speriat şi a fugit, da’ spinarea porcului s-a rupt şi dihania a rămas cu o bucată în gură, lipsindu-se dă restul godacului. Şi am tăiat râmătoru’ acolo, pă câmp, între ultimele case şi pădure, şi am curăţat frumos, cu cuţitul, muşcătura dă lup şi am pârlit animalul şi l-am ciopârţit şi l-am cărat omului acasă. Era ger mare şi îngheţasem rău, că nu era, ca azi, multă băutură, iar cine avea nu dădea. Încă Năturtă leşinase dă ger şi a fost nevoie să-l ducem la cârciuma lui Ţurai şi să comandăm nişte ţuică fiartă. Era dimineaţă, zorii se prelingeau prin geamurile îngheţate şi noi beam ţuică tare, dulce şi fierbinte. Acum s-au dus toţi, satul e pustiu, nici nu ştiu dacă mai figurează în scripte, mai suntem câţiva inşi, mai toţi fără căpătâi, dacă nu-i punem la socoteală pă proprietarii celor trei vile de pe malul râului, veniţi din Bucureşti să-şi clătească minţile în sălbăticie. Restul s-a risipit prin cătunele vecine. Şi, cum ziceam, mulţi s-au înnădit la avutul boierului. Unii chiar au făcut case cu etaj pe locurile lui. Mai pasă de-i mută! Cică au drepturi şi cer despăgubiri, aşa că boierul s-ar mulţumi mai bine cu nişte pârloage pline dă pietroaie pă care noii bogătani i le aruncă la schimb. Că ăştia, când s-au făcut că dă pământ oamenilor, au ales loturile mai grase pentru ei şi restul au împărţit proştilor. N-a mai luat fiecare unde a avut înainte. Aşa se face că ne-am trezit cu câteva pogoane date în douăzeci dă crâmpeie, numai pietre şi nisip, dă n-ai ce să pui acolo, în afară dă scaieţi şi muşeţel? Încă Alucutare, care avusese pământ negru, dă grădină, primise două pogoane într-o mâncătură de mal, unde nu mai era nimic, decât nişte văgăuni prin care trecea apa şi, ca să fim cinstiţi, câteva sălcii şi o grămadă dă răchiţi. Că i-am şi zis, Voicule, acu o să te pricopseşti şi tu, că poci să te apuci să împleteşti răchiţi şi să faci târne şi gratii dă căruţe şi să mergi cu ele la târg, să le vinzi. Ce să mai vânz, bă, că atunci când au aflat că mi-a dat mie locul ăla, au năvălit ca tătarii şi au tăiat sălciile şi au furat şi răchiţile, dă ziceai că e sfârşitul lumii. De, să apuc eu prea mult? Şi cine a făcut asta? Cine? Ăia care au, că ăla care n-are nimic, nici nu dobândeşte, că îi e ruşine şi frică să intre în averea altuia. Cui are i se va mai da, cui n-are i se va mai lua, glăsuieşte Ecleziastul şi nesătuii ştiu cel mai bine asta. Nu mai zic dă fântânile dă pă câmp, că au fost astupate şi înfundate cu câini, pisici şi găini moarte. Aşa blasfemie nu s-a pomenit printre noi, creştini ortodocşi. Distrug pădurea şi loturile oamenilor, ca să facă focul şi să facă şi rău, dar cu apa, sfânta apă, care nu-ţi cere bani, ce faci? Erau şi puţul Badii şi puţul lui Năbădaie, făcute dă oameni dă ispravă întru pomenire şi întru răcorirea drumeţilor şi acu ce-a mai rămas? Nişte gropi duhnitoare pline de stârvuri împuţite. Doamne-Dumnezeule, unde ne va merge sufletul ăsta păcătos, că mult nu mai avem până vom ne vom da foc unii altora şi nu mai avem mult nici până vom fi ca găinile alea aruncate la gunoi de guvern.
[…]
Sunt un om care a văzut raiul şi iadul. Fusesem la Năturtă să încercăm ţuica a nouă, să vedem cum a scos-o. Că p-aici se face ţuică puţină şi slabă, din corcoduşii care încă fac umbră pământului în zilele de vară şi crapă de ger în ianuarie. Cei mai mulţi trag, dă la cazan, o zeamă acră, cu care se mai ţin pă picioare. Mai muncesc prin curte, mai intră în casă şi mai înghit o ceaşcă de acreală. E, asta nu e viaţă. Cine are bani îşi cumpără prune şi struguri dă la munte şi fac rezervoare dă băutură care te unge pe suflet. Am auzit că Şarpele cu ochelari are patru sute dă vedre dă ţuică şi o mie dă vedre dă vin. Noi ţârâim acolea, dou-trei vedre şi o legumim, să ne ajungă un an. Da Năturtă are nişte corcoduşi mari, roşii şi dulci şi scoate ca la zece-cinşpe vedre dă ţuică tare. Aşa că m-am dus pă la el. Tăiase un berbec şi făcuse pastramă. Dă câte ori gustam din ceaşcă şi pufăiam din ţigară, îmi venea gust dă dulce.
– Bă, Năturtă, tu ai pus zahăr mult în borhot!
– A, nu, am pus puţin dă tot!
– Păi, tu nu puneai dăloc.
– Am pus niţeluş, că era borhotu acru. Am pus şi nişte ceapă, că, să ştie, ia orice acreală.
Mai vorbeam, mai gustam. Venea iar dulceaţa. Năturtă se apucase să-mi povestească glumele pă care le făcea el cu muierile dân sat. Cum venea dă la câmp şi o ochea pă câte una singură şi să ducea ca la el acasă şi, după ce să suia pă ea, când era în mai în toi, îi zicea că l-a văzut pe bărbatu-său la podu’ gârlii, bătut de unii cu măciucile. Avea capul spart şi era leşinat, îi zicea. Şi aia sărea în sus şi începea să ţipe şi se zbătea să se tragă dă sub el şi el o ţinea bine şi plăcerea creştea, creştea.
Mai povestea el, mai luam o gură. Mi se făcuse lehamite de atâta dulce.
– Bă, cât zahăr ai pus tu, bă?
– Cam douăzeci dă kile la putină.
– Păi dă ce nu zici aşa?
M-am ridicat şi am plecat.
Mi-a fost rău toată ziua şi pe seară m-am culcat. Am adormit în burta sobei şi imediat m-a luat în primire groaza unui vis cum n-am mai avut. Eram într-o curte imensă, unde erau sfârtecaţi oameni, erau căsăpite tot felul de animale, iar sângele forma un lac întins. Munţi de braţe şi de picioare, carne crudă dă om, vaci decapitate instantaneu, berbeci făcuţi bucăţi cu sabia, călăi scăldaţi în roşu. Apărea câte un animal uriaş, necunoscut şi imediat cineva îl lovea la gât cu o sabie uriaşă, capul îi sărea şi un şuvoi de sânge, cât Argeşul de mare, începea să curgă precum o arteziană imensă. Din burta spintecată curgea alt potop de sânge. N-am înţeles de ce eram acolo, dar se părea că urma să fiu hărtănit, aşa că am luat-o la goană , scufundu-mă şi alunecând prin noroiul gros de sânge, iar urmăritorii mei nu mă slăbeau nicio clipă. Şi tocmai când un munte dă om, cu faţa nebărbierită şi udă dă sânge şi cu doar doi dinţi în gură, se pregătea să-mi zboare căpăţâna, m-am trezit în sudori şi cu inima bătându-mi nebuneşte. N-am avut curajul nici să mă ridic şi să merg până la găleata din colţul camerei, să beau o cană de apă. Şi soarele asfinţea într-o baltă purpurie de sânge.
Am fost să-i întreb pă uriaş şi pe pitica, femeia lui. El are aproape trei metri înălţime, ea îi vine până la brâu. Şi iarnă şi vară scot pământ argilos dintr-o peşteră şi îl fac cărămizi. Sunt acolo de când lumea şi oamenii se duc şi-i întreabă în legătură cu nădufurile lor:
– Cum va fi iarna?
– Se apropie lupii?
– Când va veni primăvara?
– Ce vânat va mai călca pe la noi?
Şi uriaşul, subţire ca o trestie şi cu barba vâlvoi, se oprea din frământatul pământului, se sprijinea în sapă şi zicea:
– Va fi o iarnă cu multă zăpadă, dar va ţine puţin şi nici frig nu va fi. Fiarele ne vor ocoli şi o vor ţine drept către Poieni. Primăvara va veni la începutul lui aprilie. Să vă feriţi dă răceală şi dă apa luată din gârlă.
Apoi se întorcea la treaba lui.
Cei doi erau consultaţi şi în probleme dă sănătate şi dă familie.
– Se însoară Ion al meu?
– Da, acu, după sărbători.
– E rost să moară baba?
– No, mai are, mai are.
– Sofica să mai stea cu bărba-său? Că o bate întruna, săraca...
– Să stea, că e om bun şi va trece dă perioada asta rea.
– Suntem săraci rău, nimic nu să leagă...
– Vă dau nişte bani dă sămânţă, da să vă puneţi pă muncit, că dacă n-o faceţi, sunteţi în pericol dă moarte.
– Mai bine nu ne da. D-ăia care nu ne omoară n-ai?
– Mă doare burta şi piciorul, zicea altul.
– Du-te, Frumoaso, înăuntru şi dă-i din ceaiul ăla verde.
– Mă doare spinarea.
– Dă-i din ăla cafeniu.
– Mă dor ochii.
– Dă-i muşeţel, pelin şi fasolea ciorii.
Şi uite aşa, îi vindeca pă toţi.
De zeci şi zeci de ani, Frumoasa rămânea tânără şi vioaie ca o copiliţă, iar uriaşului, Boris îl chema, nu i se albise niciun fir în barbă, cu toate că se spunea că bea spirt medicinal.
Câte unul se ducea cu probleme ruşinoase.
– Ce-i fac, bă, că nu mi se mai scoală?
–Du-te, Frumoaso, şi descântă-i.
Şi Frumoasa intra cu el în peşteră şi ieşea omul de acolo bucuros şi în putere.
– Nici când eram tânăr, nu o aveam aşa, dă oţel, dă trec cu ea prin peretele casei.
Oamenii le duceau produse şi băutură. Când se oprea din lucru şi era cu puţin chef, Boris ne spunea poveşti despre un pitic rău pe care noi nu-l vedem, dar cu care el se ceartă continuu. Îl găsise într-un butoi îngropat în pământ. Izbise cu târnăcopul şi ce să vezi? Din butoi ţâşti! o piticanie cu un fes roşu pă cap.
– Acu, că m-ai eliberat, o să-ţi fac viaţa un iad.
Îl pusese să bage capul într-un laţ. Uriaşul o făcuse şi văzuse un taur năpustindu-se asupra sa.
– Trebuia doar s-o iau la fugă şi eram gata spânzurat!
Piticul încercase să-l otrăvească, îl îmbolnăvise, însă până la urmă se lăsase păgubaş şi adormise într-o damigeană care fusese plină cu spirt.
M-am dus la Boris să comand cărămizile.
– Pentru ce le comanzi?
– Pentru o casă mare în care să încăpem toţi.
– Glumeşti. Dau cărămizi numai caselor cu stăpân.
– Şi asta cum e?
– E a nimănui. De altfel, astea sunt ultimele cărămizi pe care le fac. Vom pleca.
– Unde?
– Eee, multe vrei să ştii. La casa noastră. E timpul să ne retragem toţi pe la câşlele noastre.

http://revistaramuri.ro/index.php?id=3394&editie=118&autor=de+%C8%98erban+Tom%C8%99a

5 comentarii:

Miron Dan spunea...

Mi-a placut taramul misterios si personajele de poveste. Cum se numeste acest Macondo fabulos?

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Mulțumesc pentru comparație! A fost visul adolescenței mele să fiu comparat cu Marquez și cu Ștefan Bănulescu. Mai târziu, pe lista idolilor mei l-am adăugat pe D. R. popescu, dar numai pentru povestiri și pentru două dintre romanele sale. Unul, Vânătoarea regală, e o capodoperă. Caut încă un nume pentru ținut, nu vreau să stric totul cu o denumire neinspirată. Dar romanul e gata ( mai trebuie să mai scot câte ceva și să fac corecturi) și este, două opinia mea, un text frumos. E ultimul meu roman oarecum rural.

Miron Dan spunea...

Nu i-am citit pe Stefan Banulescu si nici pe D.R. Popescu, nu stiu daca s-au mai reeditat dupa 1989. Sunt curios sa vad cum se va numi tinutul, nasul meu imi spune ca in amintirile inginerului din Gratia, Ion Neagoe, vei gasi cea mai potrivita sugestie. Mult succes la corecturi!

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Uite o sugestie extrem de utilă! Și mă bucur că prietenul meu e citit și apreciat. Dar nu voi face curând corecturile, fiindcă n-am timp.
Îți mulțumesc pentru încurajări.

Şerban Tomşa spunea...

Dacă observi, nici fragmentul ăsta nu e corectat ca lumea.