duminică, 19 iunie 2016

Tema trădătorului și a eroului : ce au în comun rușii și eroii lui Roberto Bolaño

          Personajele rusești se agită toată ziua să se vadă unele cu altele. Opera lui Dostoievski este plină de asemenea întâlniri. Pălăvrăgesc, polemizează, se detestă și se iubesc. Teorii, idei, proiecte niciodată realizate, iubiri imposibile, eșecuri totale, reverii. Sunt oameni ursuzi, stângaci, timizi sau de o obrăznicie simulată, nefirească. Mâșkin simte nevoia să-l vadă negreșit pe Rogojin, care trebuie să fie, la ora 17, la Nastasia Flipovna. Ivan Ivanovici îl vizitează zilnic pe Ivan Nikiforovici, până ce ajung să se certe și să devină dușmani de moarte. Capodopera lui Gogol, Suflete moarte, este compusă dintr-o serie de vizite ( interesate!) pe care Cicikov le face moșierilor din jurul orașului N. N., capitală de gubernie.
         Ce ar avea în comun acești minunați ruși cu protagoniștii povestirilor lui Bolaño sau ale altor scriitori sud-americani refugiați în Europa?
Sunt preocupați permanent să se întâlnească unii cu alții.
Sunt gânditori, au idei, au viziuni.
Își povestesc lucruri extrem de interesante.
Sunt patrioți.
Sunt revoltați, nu acceptă tirania.
Sunt revoluționari și eroi.
Nu și-ar trăda prietenii în ruptul capului.
Au vieți neverosimil de spectaculoase.
Deosebirea ar fi că în timp ce rușii sunt, în majoritate, studenți și autodidacți, sud-americanii sunt artiști și scriitori.
Să ne reamintim că sud-americanii sunt foarte curajoși, fiindcă au scris cele mai frumoase romane despre dictatură : Domnul președinte, Toamna patriarhului, Recursul la metodă, Eu, supremul. Și cred că am uitat unul sau două.
Ce au românii în comun cu aceste două miraculoase literaturi?
Nimic. Personajele simpatice din literatura noastră sunt căcănari, analfabeți ( vezi Preda, dar și alții), priapici, paraziți, hoți ( Eugen Barbu, Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu ), delatori ( Ștefan Agopian, Augustin Buzura).
Patria lor e propria burtă.
Jos cu eroii și cu intelectualii!

P.S. Adevărul e că nu contează statutul personajelor. Important este ca ele să fie vii și convingătoare. Se poate trăi ca Ștefan Gheorghidiu, dar și ca Ion. Ca Rastignac, dar și ca Leopold Bloom. Am vrut doar să arăt că literatura reflectă, ca și alte arte, condiția plebee ori elevată a unui popor.





8 comentarii:

Miron Dan spunea...

Sau îsi contemplă ombilicul, deși susțin că-i interesează universul ascuns în spatele țestei. Patria noastră se află între sex si burtă.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Da. Personaje cu preocupări intelectuale au avut Camil, Holban, Sebastian, Blecher, Alexandru Ivasiuc, Țoiu, Breban. Ce scriitor era Țoiu! În ultimii ani era total ignorat. Știi bine că azi sunt și alții care nu sunt băgați în seamă, fiind preferate cazurile clinice, din rațiuni de politică literară, la fel de urâtă ca și politica făcută în Parlament.
Mă pune însă pe gânduri că tipul parvenitului are cea mai frumoasă evoluție în literatura noastră. Chiar și la Camil, Nae Gheorghidiu și Tănase-Lumânăraru sunt mai vii decât cei care ”văd” idei. Nu succesul hoților de cai creați de Fănuș și Barbu - care îmi plac ca scriitori - mă nedumerește, ci faptul că lumea se uită într-o singură direcție. Pe intelectuali îi discriminează nu numai societatea, publicul, ci și criticii literari, ei înșiși intelectuali veritabili.
Gândește-te cât de discret era receptat Radu Petrescu, mare scriitor, ca să nu mai vorbesc de alții, în timp ce Delirul și Marele singuratic ridica lumea de pe scaune.
Am citit un text al unei bloggerițe faimoase care aflase că apare în Pata violetă. Își declara cumva oroarea și spunea că nici nu vrea să citească romanul! Cum să-și permită să supere pe cineva? Mai ajungea ea coordonatoare de colecție la o vestită editură?
Literatura nu e stricată numai de scriitori, ci și de vameșii literari.
Important e să se scrie cărți mari, chiar în condiții de descurajare. Timpul e singurul care poate repara nedreptățile.

Şerban Tomşa spunea...

”Patria noastră se află între sex și burtă.”

Şerban Tomşa spunea...

Am ajuns ca pe vremea boierilor Golești, care sufereau când vedeau cât de evoluată era Europa, în timp ce noi trăiam în bordeie.
Bordeiele de acum sunt mentale, limite pe care ni le impunem din motive pe care nu vreau să le discut și care, în definitiv, nici nu mă interesează. Până la urmă tot voi scrie câteva rânduri despre canonul literar.

Miron Dan spunea...

Tipul parvenitului, da, e de mare succes si astazi, deloc întâmplător, iar lucrul ăsta îmi dă frisoane.
Radu Petrescu a avut ghinionul să fie un scriitor interbelic aruncat de un trickster în perioada comunistă.
Vameșii literari! I-ai nimerit exact.
Canonul literar? Cine să facă selecția? Mai avem oare critici pasionați și onești, reviste literare serioase, public de calitate?

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Nu criticul face canonul literar, ci poate intui o direcție literară viabilă, de opere care generează alte opere de valoare, așa cum a făcut E. Lovinescu. Nu Maiorescu l-a învățat pe Eminescu să scrie, ci textele lui Eminescu i-au inspirat ideea unei evoluții estetice. Criticul e în aceeași situație ca și scriitorul : se află înăuntrul sau în afara canonului literar. Dacă înțelegi canonul ca pe o listă, e clar că ești paralel cu canonul. Ideea mea, pe care o voi demonstra cândva, este că, în fiecare moment al vieții literare, există simultan mai multe canoane, unele mai vizibile și mai bine reprezentate, altele mai discrete și insuficient valorizate. Unii vor să fie nu numai un canon, ci doar un singur reprezentant al fiecărui gen literar : un filosof, un istoric, un eseist, un poet devenit un unic prozator etc. Ei toți sunt, de fapt, niște eseiști știutori de multă carte, dar adesea ( n-am spus ”totdeauna”!) lipsiți de singurul lucru care contează cu adevărat : talentul literar.
Mai sunt și critici literari care își fac corect meseria, dar întâmpină mari greutăți. Și în minte îmi vin imediat cinci-șase nume. Nu pot decât să regret că Paul Cernat nu mai face critică de întâmpinare, dar acțiunea sa literară de acum, originală, ținând de interdisciplinaritate - critică, istorie și teorie literară, sociologie - este benefică.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Să nu se înțeleagă că rândurile de mai sus sunt rodul unor frustrări. Precizez că sunt încântat de felul în care mi-au fost înțelese cărțile. Chiar n-am motive de nemulțumire. Că volumele n-au fost promovate corespunzător e altceva. Dar criticii ( și scriitorii, aspect extrem de îmbucurător) care s-au pronunțat despre mine au fost comprehensivi. Unii au fost entuziasmați ( vezi Dumitru Augustin Doman, Gabriela Gheorghișor). Îmi aduc aminte de un articol, Literatura ca impostură, în care o domnișoară ( pe atunci) a descifrat perfect natura personajului meu și ideea pe care o urmărisem în text.
Ce-ți poți dori mai mult?

Şerban Tomşa spunea...

Trebuia să formulez astfel :” o listă de autori valoroși care nu prezintă filiații între ei e doar o selecție de valori”. Pe urmă, termenul ”canon” e nefericit, fiindcă sugerează dogmă, închidere. Dar valorile literare sunt deschise și generatoare de alte valori. Un exemplu de filiație canonică : nuvelele lui Filimon, nuvelele lui Caragiale, George Mihail Zamfirescu, Radu Aldulescu, Adrian Șchiop. Și mai sunt și alții.