sâmbătă, 22 octombrie 2016

Inconfundabilele șoproane românești

  *Cauți cu disperare un film care se poate vedea. Dacă dai peste un cadru din Fellini, Wajda, Mihalkov, Konchalovski sau Luis Buñuel, îți înțepenește mâna și nu mai poți muta pe alt canal. Îți dai seama că ai privilegiul de a vedea o capodoperă. E un sentiment unic, inconfundabil. Așa s-a întâmplat când am descoperit Acel obscur obiect al dorinței sau Pianistul. ( Văzând Lista lui Schindler și Pianistul, pot spune că Spielberg este un mare cineast, dar Polanski este un geniu.) Dacă însă îți vor cădea ochii pe un șopron făcut din scânduri, ponosit și plin cu obiecte risipite aiurea, poți fi sigur că e cel mai bun cadru dintr-un film românesc prost. Când stau la masă, se plimbă sau se ceartă, personajele n-au pic de haz, iar scenelor le lipsește orice notă de inefabil. Așa învățăm noi : orice ficțiune trebuie să fie reportajul unei experiențe strict personale.  ( Sigur, când se manifestă un mare talent, orice produce acesta urcă imediat în cerul valorilor generale. Dar nu e totdeauna cazul.) Povestea se va prăfui, e deja ternă, dar noi avem tăria opiniunilor! Observația este valabilă pentru mai multe domenii artistice. Dacă ar fi fost români, Faulkner, Fellini, Buzzati, Canetti ar fi fost socotiți niște criminali de netolerat, artificiali și inautentici. Păi ce, ne jucăm? În multe privințe, mulți își închipuie că literatura/cinematografia e doar un șopron mirosind a cuie și a ciocane ruginite, a bălegar și a opinci sparte, dar cu etichete de firmă, vizibile de la o poștă. 
* Un eseu despre aroganță ar aduce multe revelații. Îmi plăcea un tânăr promițător, chiar dacă nu eram de acord cu opțiunile sale artistice. La un moment dat mi-am dat seama, fără dubiu, că omul e un amator în ale literaturii. Habar n-avea de una sau de alta. Ulterior, conformist și realist fiind, și-a schimbat din mers domeniul de activitate. Dar tot comentează cărți. E o treabă să-ți dai cu părerea, țanțoș, despre lucruri care îți vor rămâne pe veci străine.
 Aroganța duce la promovarea incompetenței și chiar la fraudă. Dacă ți se cuvine totul, poți face/scrie orice, nu-i așa? Ce mai contează ceilalți, etica și alte mofturi? Uneori însă îngâmfarea este expresia prostiei pure. Am avut un oarecare talent literar-actoricesc ( puțin a trecut și în paginile cărților mele!) și am influențat modul de a gândi al multor prieteni. Ei s-au prins în jocul meu și au acceptat să joace diferite roluri, purtând cu plăcere nume care nu erau ale lor. ( Cândva voi povesti mai multe pe această temă.) Unul dintre ei, sportiv de performanță, ajunsese să-l citeze pe Nichita Stănescu  când luau o pauză de antrenament și își mai trăgeau sufletul.
- Dă unde știi tu, mă? a auzit el, la un moment dat, replica unui prostovan cu mustăți.
Intonația era, ca și șoproanele, inconfundabilă.
- Am citit și eu niște cărți, a răspuns amicul meu, peste măsură de surprins.
- Ai citit... Astea e prostii dă... te doare capul
- Noroc că pe tine n-are ce să te doară.

P.S. Există și filme românești bune, sper că nu s-a înțeles că aș susține contrariul.


6 comentarii:

Nicolae Nicu spunea...

Într-adevăr, există şi filme româneşti proaste!

P.S. - Am revăzut cu mare plăcere şi dulci aduceri aminte, chiar serile trecute, la TVR 2, comedia romantică "Dragoste la zero grade". Un film românesc absolut fermecător, în regia lui Geo Saizescu, muzica George Grigoriu (vă mai amintiţi de "Trio Grigoriu"?) şi în interpretarea unor actori inegalabili, aflaţi, cei mai mulţi dintre ei, la începuturile carierei lor - Dem Rădulescu, Iurie Darie, Coca Andronescu, Dumitru Rucăreanu, Sebastian Papaiani, Florentina Mosora, dar şi Nae Roman, Nucu Păunescu şi alţii. Un film realizat în anul 1964. O, tempora! O, mores!

Şerban Tomşa spunea...

Nicu,
Există multe filme românești care mă încântă. Dar toate filmele autohtone sunt făcute cu un buget ridicol. Nu există bani pentru film, literatură, teatru etc. Cei care ne conduc destinele nu sunt capabili să înțeleagă că numai prin artă și prin știință am putea intra în istorie și în eternitate. Totul merge către buzunarele clintelei politice. Mâncat și defectat.

Nicolae Nicu spunea...

În România (de azi!) nu mai există bani pentru nimic, Şerban. Chiar în seara asta am văzut la ştiri că la Calafat locatarii blocurilor din oraş se încălzesc cu lemne, la sobe construite de ei în apartamente, evident cu sisteme de evacuare improvizate, montate care, cum şi pe unde a putut şi s-a priceput. Cu toate riscurile de securitate şi de altă natură incluse, evident. Situaţia de la Calafat nu e deloc singulară. Încă din anii 90 în alte multe oraşe au dispărut încălzirea centrală, alimentarea cu gaze şi chiar apa curentă la robinet. Sînt blocuri şi în Bucureşti în asemenea situaţii. În unele cazuri, din cauza sărăciei, locatarii înşişi renunţă la aceste utilităţi. Cunosc personal cazuri în care bieţii oameni şi-au dezafectat robineţii, au înfundat ţevile cu dopuri de lemn şi se alimentează cu apă menajeră de prin vecinăţi. A trage apa la wc a devenit, pentru ei, un lux pe care nu şi-l mai pot permite! Borcanul sau găletuşa jucărie sînt funcţionale şi foarte economice...

În reportajul de la Calafat, primarul sau cine era el, că nu am reţinut, spunea că instalaţiile şi conductele subterane pentru alimentarea cu energie termică sînt vechi, uzate şi neîntreţinute de zeci de ani şi că pur şi simplu nu există posibilităţi pentru repararea sau reabilitarea lor. De fapt, din cîte am înţeles, oraşul nici nu mai are centrală termică. Aşadar, condiţiile minimei civilizaţii urbane - a cărei lipsă în zilele noastre ar trebui să fie de neconceput pentru conducătorii ţării! - sînt prea costisitoare pentru statul român (sau pentru actualul regim politic instaurat în decembrie 1989?). De fapt, observînd ce se întîmplă de aproape 30 de ani!!) în toate domeniile vieţii economice şi sociale, inclusiv în cultură, educaţie, învăţămînt şi sport (domeniu deja aflat complet pe butuci!) şi ce s-a întîmplat în tot acest timp cu averile, proprietăţile şi unităţile productive, creatoare de avuţie naţională şi prosperitate socială ale statului român, estimez că, într-o sută de ani, acest stat român nu va mai exista. Pentru că, precum se vede, este prea costisitoare pentru noi, cei de azi, însăşi propria sa existenţă!

Au greşit costructorii României deceniilor postbelice pentru că ar fi supradimensionat dezvoltarea ei, aşa cum adesea spun denigratorii lor? Înseamnă că, urmînd firul acestei isprăvi logice, au greşit chiar întemeietorii statului român din secolul 19! Ei nu au fost capabili să anticipeze că, peste vreun veac şi jumătate, statul român va fi insuportabil de costisitor pentru administratorii săi? Uite unde am ajuns! Megalomania naţionalistă şi politica patriotardă a înaintaşilor noştri ne-au adus, pe noi, cei de acum, în sapă de lemn! Ruşine să le fie obrazului! Nu aveam nevoie de greaua moştenire statală pe care ne-au lăsat-o! O piatră de moară de gîtul aspiraţiilor contemporane, un non-sens pentru raţiunea existenţială a vieţuitorilor de azi!

Şerban Tomşa spunea...

Nicu,
E trist, dar adevărat.
Cum să mai existe statul român, dacă în România nu se mai produce nimic? Ăștia supraviețuiesc din impozitarea hârțogarilor. Statul român există doar cu numele.

Laura spunea...

Mie nu-mi plac astea noi, au un umor de proasta calitate, un umor ieftin, vulgar.

Aseara am urmarit Sfantul Mitica Blajinul (cu vechii actori). Mi-a placut mult.

Şerban Tomşa spunea...

Laura,
Sunt câteva foarte bune. Dar când artiștii n-au bani, ce să facă? Publicul se uită la serialele cu romi sau, mai ales, cu turci. :(