sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Constituția ca o umbrelă

* Am în cap un articol despre Ștefan Agopian. Ezit să scriu textul și fac asta de luni de zile. Am răsfoit ce s-a scris despre prozator și am constatat că în cele mai multe cazuri - sunt prefețe și studii docte - se vehiculează niște generalități care nu ating formula literară inconfundabilă a autorului. Cu câteva excepții ( printre care, helas, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici și Paul Georgescu), destui critici l-au tratat inadecvat pe Agopian. M-am izbit de tot felul de dificultăți. Puțini scriitori au atât de mulți dușmani precum autorul lui Tache de catifea. Înțeleg că armeanul are o limbă ascuțită, urzicătoare, dar lucrurile merg mult prea departe. E inadmisibil ca relațiile personale să influențeze negativ receptarea unei opere. Pe urmă am văzut că prozele lui Agopian plac unui număr redus de cititori, unii dintre ei fiind ei înșiși scriitori. ( În acest sens, cititorii seamănă cu autorul : Agopian e un cititor leneș, comod, care nu știe să admire. ) Două lucruri sunt curioase. Agopian nu e un filolog îndrăgostit de pulpa suculentă a vorbelor sau de o sintaxă spectaculoasă : el descinde din afara zonei literare, din lumea chimiei și a numismaticii. E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos. La Agopian, intriga este bine ascunsă ori inexistentă, însă acest aspect nu influențează deloc valoarea indiscutabilă a operei sale. El este un autor rafinat, un stilist, un artist care poate fi gustat doar de cunoscători și de esteți, făcând parte din familia povestitorilor de vocație : Sadoveanu, Galaction, Bănulescu, Paul Georgescu. Cu ultimul are în comun și o amprentă apăsat livrescă. Prin atmosferă și personaje amintește de o ipostază a lui Eugen Barbu. E kafkian în dialoguri și în narațiune și flamand în descrieri. Na, că am început să-i conturez profilul artistic!
În fine, mi-am dat seama că, subliniindu-i meritele, îi voi lua de suflet și pe dușmanii armeanului. Evident că mi-l voi face inamic pe Agopian. Să mă explic. Dacă voi scrie că e mare, unic etc., îmi voi asigura antipatia criticilor de meserie. Ce treabă are ăsta, bă, să vină el și să aibă pretenția că pune lucrurile la punct? La rândul său, Agopian se va supăra și el. E cârcotaș, veșnic nemulțumit. Am scris ”mare”, nu ”foarte mare”. Îl știu pe un cunoscut scriitor care se supără pentru cea mai mică observație, chiar dacă dacă l-ai făcut genial! E mare grădina literaturii române. Oricum aș da-o, n-ar fi bine.  Și mi-e silă de conflicte. Iată un caz în care biografia unui om aduce deservicii majore operei sale. Dacă voi scrie textul, nu voi spune nici că e mare, nici că e minor. Voi defini, pur și simplu, formula sa artistică. Dar tare mi-e teamă că, prin vreo două argumente, i-am făcut deja pe membrii ambelor tabere să-și ascută ghearele. Iar când voi scrie cele câteva rânduri, mă aștept ca un tânăr iscusit și prompt să-mi ia ideile și să dezvolte o teză academică.
* După ce a stat mahmur vreo trei luni, Mutu se pregătește să plece de la Dinamo. A lansat fumigene și s-a dovedit că nu-l poate aduce nici pe Gojgaru, un fost fotbalist la o echipă sătească, ajuns la pensie. Cine are încredere în Mutu? O tută rămâne o tută. A încercat să demoleze ce construiește Andone și n-a reușit. Păcat, mare păcat de acest talent al fotbalului românesc! Dacă la ambiția și la talentul său, Mutu n-ar fi adăugat și o prostie pe măsură, ar fi fost singurul român laureat al Balonului de Aur.
* Am fost emoționat de felul în care Președintele învestit în funcție al Statelor Unite a jurat pe Constituție. Da, e un mod de a juca cinstit. Dar la oportunismul nostru, nu putem judeca lucrurile corect. Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat unui cântăreț și toată lumea bună românească a căzut în extaz. Da, a meritat Nobelul! Da, e un mare poet! Halal! Cum poți să spui asta când încă sunt în viață și scriu Ismail Kadare, Philip Roth și mulți alții? O mai mare bătaie de joc la adresa culturii americane nici nu se putea imagina. A trebuit ca Vargas Llosa, el însuși laureat, să scrie că anul viitor premiul va fi dat unui fotbalist. Eu anunțasem și numele fotbalistului : Cristiano Ronaldo. Obediența cu care acceptăm să ni se vâre pe gât orice porcărie este dezarmantă. Dacă într-un stat este pus un Președinte care n-a fost votat de nimeni, vom începe să urlăm de entuziasm.  Iată adevărata democrație! Iată forța democrației! Lăsând toate astea la o parte, voi spune că admir faptul că americanii se bazează pe niște repere de neclintit, așa cum este Constituția, o adevărată Stea Polară a politicii de peste ocean. Mă gândesc cu amărăciune cum stă treaba cu Constituția noastră. Știu că a fost făcută de Antonie Iorgovan, pe care l-am cunoscut în studenție. Asistent universitar la Drept, omul făcea pe zbirul prin căminele studențești. Era un mârlan, o secătură cu arivismul în sânge și îi puțea caracterul de la o poștă. Se descoperă tardiv că e o Constituție cu hibe etc. Și ce trebuie să facem? O vom schimba, firește, după cum ne vor dicta interesele de moment. Pe ici, pe colo... și anume în punctele esențiale. Va fi Vasile la putere, vom face Constituția lui vasile. Va veni Gheorghe, va fi scrisă Constituția lui Gheorghe. O Constituție ca o pălărie sau ca o umbrelă care îi menajează păcatele și îi protejează apucăturile. În România, fiecare lichea are Constituția sa. Numai cei care muncesc n-au nicio lege de partea lor. Constituția noastră e o operă de ficțiune, din moment ce același text poate fi înțeles în sensuri total opuse. Inculpatul și acuzatorul o invocă deopotrivă și arzător, cu convingerea că acolo stă scrisă dreptatea lor. Înțeleg că avem niște caractere modelate în bătaia vântului, dar fără legi care să reprezinte interesele oamenilor care trudesc pentru o pâine, nu vom fi niciodată o națiune.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Mi-a plăcut mult articolul in nuce despre Agopian. Kafkian în dialoguri si narațiune, flamand în descrieri - o caracterizare sintetică și exactă. Dar e doar aperitivul, aștept continuarea.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Chiar aș vrea să scriu articolul ăla. O voi face cumva, deși viața literară românească este atât de conflictuală, încât vechea depresie mă doboară din nou. Nu fac parte din nicio tabără, nu sunt laș, însă nu suport certurile violente. E loc sub soare pentru toți și nu trebuie să ne bălăcărim unii pe alții. Dacă ne place ceva, să mărturisim. Dacă nu ne place, suntem datori cu tăcerea noastră.