duminică, 2 septembrie 2018

Note despre Marin Preda


* Către sfârşitul vieţii, Preda era preocupat de "tema povestitorului", cum zicea el. Am redactat cândva un lung eseu în legătură cu această obsesie ( care explică, în opinia mea, căutările, aspiraţiile şi evoluţia prozei lui Marin Preda), dar l-am pierdut când mi-am schimbat adresa. La fel s-a întâmplat şi cu textul despre M. Blecher, teza mea de licenţă, despre care George Gană spunea că era, în 1981, cea mai bună exegeză care se scrisese până atunci despre Blecher. Atâta muncă risipită în van!
* Într-o discuţie cu Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor, am zis că romanele Delirul şi Marele singuratic, deşi scrise cu o mână "grea", de romancier pursânge, au multe pasaje discutabile. "Da, a aprobat amicul meu, el scria prost când era fericit." ( Totuşi, când a publicat Moromeţii I, Preda era cu Aurora Cornu.)
* Mă gândesc deseori în ce stare de spirit trebuie să fie un romancier pentru a ne ferici cu o capodoperă. Nu cred că putem generaliza. Blecher scria cu perspectiva sfârşitului în faţă, în timp ce Rebreanu trudea din greu, cu buzunarele pline. Alţii scriu uşor şi firesc, cum torc pisicile. Sadoveanu e un exemplu. Flaubert şi E. Barbu dădeau lupte crâncene cu manuscrisele.Un lucru care îmi sare însă în ochi este că puţini romancieri - Dostoievski, Faulkner, Thomas Mann, Conrad - au reuşit să dea mai mult de trei-patru cărţi "mari". De cele mai multe ori, una-două.
* O temă interesantă în opera lui Preda este actul de a povesti. O adunare liniştită este deopotrivă relatarea unei călătorii la munte şi valorizarea relatării cu pricina. Preda foloseşte inserţia ( povestirea în povestire) în Moromeţii ( vizita lui Moromete la Traian Pisică), dar şi în alte texte.
Sunt uşor dezamăgit de recitirea celor mai bune povestiri ale lui Eugen Barbu. Prea des caută cuvântul rar, preţios, eventual inventat, învârtit cu o fudulie care nu dă totdeauna bine şi strică plăcerea lecturii. Uneori nimereşte locuri comune pe care nu le tratează ca atare, ci le ia în serios, ornamentându-le cu hărnicie. "Descriptiv!Descriptiv!", ar fi exclamat E. Lovinescu după o lectură a lui Preda, la Sburătorul. Cuvintele criticului i se potrivesc mai degrabă lui Barbu. Totuşi, admiraţia mea faţă de autorul Princepelui creşte: câtă tenacitate a dovedit în finisarea miracolului literar numit Groapa! Mare scriitor!
* În 1986 am fost în Siliştea-Gumeşti, cu colegii de cerc din zona mea. Mai întâi, şoferul autobuzului n-a nimerit drumul către şcoala în care învăţase Preda. Am trecut de vreo patru ori prin dreptul morii, iar sătenii ne salutau cu mâinile ridicate, din ce în ce mai veseli. În curţile oamenilor se uscau la soare cuburi de tizic, adică de bălegar presat şi trecut printr-un tipar. La ce îl folosesc? am întrebat. Îl ard iarna în sobă, mi s-a răspuns. Apoi a venit surpriza. La intrarea în şcoală, un bătrân vioi şi energic, cu obrazul neted şi cărămiziu de trai bun, ne-a oprit şi ne-a spus că el este..."bătrânul învăţător". Am dat să trec mai departe, dar am fost reţinut de colegii care considerau apariţia drept o minune căzută din cer. "Dumnezeule, zicea o doamnă, nu-mi închipuiam că l-aş fi putut vedea vreodată pe bătrânul învăţător!" Şi bătrânul învăţător n-a dezamăgit. A început să povestească, în stilul cunoscut din povestirea lui Preda, lucruri pe care nu voiam să le aud. Îmi venea să-mi bag degetele în urechi, dar alţii căscau gura de parcă Zeus însuşi le cuvânta. 
"M-am întâlnit cu el şi i-am zis:
- Nu ţi-e ruşine, mă, măgarule, să râzi tu dă mine, învăţătorul tău? Eu, care etc. Să mă bagi în cărţile tele şi să râză toţi proştii dă mine?Ai?
Atunci, Marin a pus capul în pământ şi n-a mai spus nimic..."
Atât am auzit. Am reuşit să scap de acolo şi să văd clasa în care studiase romancierul, în vreme ce învăţătorul turuia înainte, în faţa ultimilor admiratori. Am trecut şi pe la casa lui Preda, dar eram aşa de, cum să zic, amar-dezamăgit, încât n-am dat buzna, cum au făcut doi prieteni, să mă fotografiez cu Ilinca, în dreptul pridvorului.
Pentru cine nu ştie, o informaţie. "Bătrânul învăţător" a murit în 2007( trăia încă Ţoiu, căruia i-am dat vestea într-o scrisoare), cu o lună înainte de a împlini...100 de ani. Vă vine să credeţi? 
Presa a spus la vremea respectivă că Florea Gheorghe, model pentru personajul Toderici din Moromeţii, este un "erou" şi "o legendă vie" pentru elevii şcolii şi pentru săteni.

Niciun comentariu: