duminică, 4 aprilie 2021

Liviu G. Stan despre "Casa noastră cea de toate zilele"

 Liviu G. Stan

Întâmplări din locul nimănui. Radiografia unei ruinări politice

Când eram mic, am mers cu ai mei o dată sau de două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel fantomatic din Brăila, aruncat pe malul drept al râului Călmățui.

Casa lor era situată pe o uliță care dădea spre căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită de un imaș ce servea și ca teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de porci, cu o drezină ruginită care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate printr-o zonă împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă părăsită cu pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea frisoane. Și circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre povești – auzită din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea, venea în sat un paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi ținea priponiți în adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi ieșea în cale vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare demonilor. Țin minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră, așteptând să-i văd felinarul clipocind printre stinghiile gardului.

Atmosfera de rit funerar (pe alocuri à la „Satantango”-ul lui Laszlo Kraznahorkai) din „Casa noastră cea de toate zilele” mi-a readus în memorie acest episod. Şerban Tomşa manevrează mecanismele coșmarescului cu o teribil de firească agilitate. Iar aici se simt antrenamente îndelungate cu fatalismul total al mexicanului Juan Rulfo, regele neîncoronat al realismului magic sud-american – mă gândesc în special la „Câmpia în flăcări”. Dar sunt și niște fascicule de acid western, pe care satul românesc de câmpie ți le furnizează ca pe un topos inevitabil.

Romanul este montat din monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din sudul României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o gheenă a paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare, bătrânul Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor Vânătoru, bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt doar câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu rural în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit cu beții porcești și mitomanie sexuală.

Șerban Tomșa este un excelent investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele” dă un tur de forță.

Pătrundem subit într-o lume în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma, simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice, marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui. Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri dintre cele mai perplexe.

Fiecare istorisire poate fi citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar morții, morții din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de transmis și își amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai senzația uneori că nu mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea lor socială într-o transparență comună.

În „matematica” violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care absorb frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă printre oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.

Dacă, de pildă, în proza lui Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră, efervescența epicului schimbă constant zonele geografice din arealul danubian, dintr-un tic insațiabil de road novel, în narațiunile lui Tomșa se petrece opusul – un efect turbionar de claustrare; există un sentiment apăsător de captivitate a locului, de blestem topografic, ca și când fiecare unitate geografică ascunde contururile unei insule penitenciare.

În montajul narațiunilor, cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o onomatopee, laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa), fie ca o incantație audio pentru a potența emanațiile tribale ale mărturiilor.

Creionând pe marginea urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban Tomșa obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul PSD) și a șocului demografic.

Fidel moștenirii nouăzeciste a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican al discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu instincte distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de exclamare.

Cât privește frumusețea codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o aventură sută la sută privată. 

 

 


Niciun comentariu: