Atunci când happy-endingul nu e
necesar
Rețeta
unui short story de succes e ca
finalul să fie total neașteptat și șocant pentru cititor, iar Șerban Tomșa, în
volumul său de povestiri Ninge la Iasnaia
Poliana (Editura Paralela 45, 2020, Colecția Biblioteca românească) o
respectă întru totul. Fiecare piesă componentă are un singur element comun: nu
au happy-ending.
Cele
nouăsprezece povestiri sunt bucăți rupte dintr-un univers straniu, asemănător
cu cel al realității cotidiene, aducând aminte de proze psihedelice
cărtăresciene, la limita dintre real și ireal incandescent. Sunt cât se poate
de picturale, fiecare dintre miniaturile literare inspirând o culoare, o
cromatică ce parcă predomină pe tot parcursul lecturii: unele se scaldă în
tonuri reci (Jim cel îndrăgostit de albastru, Ninge la Iasnaia Poliana, Noiembrie, iepuri mecanici, Vizitatorul nocturn, Strada morților), altele în tonuri calde,
predominant roșiatice (Fata de la oraș, Arena nr. 4).
Debutul
volumului este de efect, prin proza Jim
cel îndrăgostit de albastru, care nu e mai lungă de o jumătate de pagină,
dar care, prin obsesia personajului pentru culoarea rece, ne ține atenți până
la finalul tragic al acestuia: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o
primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru
de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în
albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. (…)
Într-o seară, când traversa strada la semafor, Jim fu lovit de o mașină
albastră. În ultimele clipe de viață își îndreptă privirea în sus și văzu o
lună verde, răsărind pe un cer roz.” (p. 10). Ceea ce iubește, ajunge să-l
omoare și abia când ultima fărâmă de viață se scurge din el, conștientizează și
existența altor culori – un final cu teză, ascunzând, în metafora cromatică, un
adevăr universal: întreaga viață alergăm unidirecțional, fără a mai observa și
celelalte drumuri din jurul nostru.
În proza Ninge la Iasnaia Poliana autorul
transformă domeniul tolstoian într-un loc idilic, un paradis unde ninge ca-n
povești, pe care fiecare personaj îl dorește cu jind: „ – Ehe, la Iasnaia Poliana
nu vezi așa ceva, spune un student, specialist în literatură rusă. Chiar dacă
iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e ca fleoșcăiala de aici.
Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme./ – De ce nu putem să fim și
noi acolo, bătrâne? întreabă Luigi înciudat” (p. 11). Una dintre trăsăturile
definitorii ale acestor proze este intertextul, interpretat și variat de autor
în diverse moduri. În short story-ul O vizită la 1925 avem o reinterpretare a
stilului caragialesc din schițe precum Vizită…, Dl. Goe, Lanțul
slăbiciunilor ori Două loturi și
regăsim, fără doar și poate, în persoana personajului principal, alter-ego-ul
mizantropului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce simte enorm și vede monstruos. Acțiunea este
situată cronologic după Primul Război Mondial, într-o Românie care nu mai este
Mare, ci o colonie a sistemului opresiv german învingător: „Se știe că după
terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune
în practică un riguros program de reeducare. În România, toate familiile de la
periferia capitalei au fost militarizate și regimul este foarte aspru, fiindcă
gradul de instrucție e acolo foarte redus. Nemții au constatat că numeroase
familii românești nu
știu să respecte reguli minime de civilizație: să nu fure, să nu mintă, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie
pe stradă.” (p. 47).
În Ninge la Iasnaia Poliana avem inserată o
expresie care ne aduce aminte de milionarul Gatsby, cu al său „bătrâne”, rostit
de unul dintre personaje; în Insula
(exercițiu cinematografic) ne aflăm în fața unei reinterpretări a
poveștii lui Robinson Crusoe, dar aici, ca și în alte proze din volum,
politicienii corupți și lipsiți de umanitate distrug destinul refugiatului
care, salvat din ghearele canibalilor, nu poate scăpa și de sistemul egoist și
orb la nevoile semenilor.
Volumul
lui Șerban Tomșa este unul complex, fiecare proză fiind o adevărată delectare
pentru imaginația cititorului. Finalul acestuia este marcat tot de un short story de efect, Moartea este un domn care mă vizitează spre
dimineață, în care imaginea Morții devine cea a unui distins domn, care
are ca tabiet conversația frecventă cu naratorul despre nimicuri. Pe scurt,
moartea e alături de noi în fiecare zi și în fiecare lucru pe care-l facem,
viața fiind o iluzie. Dar portretul său este absolut fascinant: „Moartea este
un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineață, așezat pe marginea
patului meu. (…) El fumează tot timpul și îmi face, în răstimpuri, semne de
complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la ușă îl așteaptă un alt domn,
pare-se șoferul său.” (p. 97).
Ninge la Iasnaia Poliana nu numără mai mult de o
sută de pagini, însă simetria structurii, scriitura puternic descriptivă,
creând imagini ce ne aduc aminte de tablourile expresioniștilor și ineditul
finalurilor fac un întreg desăvârșit, dovadă că less
is more.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu