duminică, 22 august 2010

Grozăveștii anilor 70'-80'. O întâmplare legată de cuvântul „strașnic”

I-am mărturisit recent prietenului meu Panta că adjectivul „strașnic”, utilizat uneori și ca adverb ( „Cutare fumează strașnic ”), are, pentru mine, rezonanțe speciale.
Ca student, am stat în două campusuri fabuloase : Grozăvești și 6 Martie. Nu pun la socoteală cele două săptămâni petrecute în Panduri, timp în care nu am dormit nicio secundă. Ferestrele dormitorului nostru dădeau direct într-o stație de troleibuze, aflată în pantă. Mașinile frânau la oprire, iar la pornire șoferii erau nevoiți să accelereze puternic pentru a urca dâmbul acela nenorocit. Mă gândeam serios să mă las de studii, în altă parte nu aveam unde să locuiesc, iar pe Stratan, singurul căminist care acceptase să vină acolo, începuse să-l ia depresia. Vegheam toată noaptea pradă imsomniei, în scrășnetul de infern al motoarelor, Stratan se foia în patul din fundul camerei, iar dimineață, când ne ciocneam umul de altul la ușă, în drum spre spălător, el îmi spunea cu un surâs cuceritor, de geniu iluminat :
- Unde ai fost azi-noapte, bătrâne drag, că eu am stat singur aici și te-am așteptat ?...
Grozăveștii erau însă o Curte a Miracolelor. Studenți de toate naționalităle și etniile conviețuiau într-o atmosferă de camaraderie și relaxare. Cred că, pe vremea aceea, campusurile universitare erau singurele locuri din România unde cineva se putea simți liber.  Desigur, unii mai liberi decât alții : campusul avea bogații și săracii săi. Favorizați erau africanii și arabii care veneau la studii cu burse acordate de statul român. Purtau numai lucruri cumpărate din shop, făceau „bișniță” cu bere, whisky și blugi, iar femeile curgeau gârlă...De câte ori mă întorceam de la masă eram abordat pe hol de câte o tânără  care mă ruga să-i spun nigerianului Nur să coboare la ea. Nur, vecinul meu, era un african simpatic, veșnic pilit, care stătea mai tot timpul cu picioarele pe masă și cu sticla de votcă rusească alături, deși era musulman. Mi-a mărturisit că un măcelar din Africa îl învățase că nimic nu se compară cu friptura de porc și băuturile alcoolice, în ciuda faptului că religia lor le interzicea așa ceva. De multe ori, Nur era atât de beat încât nu mai cobora și îmi sugera să mă ocup eu de fată. Refuzam - amorul liber era îngăduit numai celor de culoare și arabilor ! - și atunci el mă invita la un pahar.
La două camere de mine locuia Alteța Imperială Rogé Bokassa, fiul împăratului centrafrican Jean-Bédel Bokassa. Era un negru leneș care se plimba, beat mort, cu avionul prin toată Europa și care fusese trimis de tatăl său la studii în România, drept pedeapsă fiindcă încercase să o violeze pe una dintre cele douăsprezece soții ale împăratului. În rarele momente când era acasă, dădea muzica tare și nimeni nu putea învăța ceva. Un arab frumos care locuia alături, Ibrahim King, el însuși prinț sau cam așa ceva ( era de statură medie, mai mult scund, dar părea clădit din oțel : la chefuri, putea să învingă, la skandenberg, cinci oameni în același timp ) a intrat într-o zi la Bokassa și i-a zis :
- Băi, Roge, dă drăcia aia mai încet, că nu pot dormi de atâta zgomot !
- Slugă, a ripostat Roge, când vrei să intri la mine, bate la ușă mai întâi ! Eu sunt Alteță Imperială !
- Ce ești , mă ?
- Alteță Imperială... ieși afară !
- Dau eu la tine acu Alteță...
Arabul a intrat înăuntru, ușa s-a închis și preț de un sfert de oră s-au auzit niște bufnituri puternice, acoperite în parte de casetofonul dat la maximum. Apoi muzica a încetat pentru totdeauna și arabul a ieșit, îndreptându-și ținuta. Alteța Imperială a zăcut vreo patru zile până s-a pus pe picioare după bătaia încasată de la beduin...
Făcea fiecare ce îl tăia capul . Coreenii se îndopau cu pește ( mirosea la ei ca într-o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la portretul lui Kim Ir Sen pe care îl țineau într-un colț al camerei, deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic. În purtau pe Kim și la piept, în efigie. Înainte de culcare îi mărturiseau Președintelui lor toate păcatele pe care le săvârșiseră în cursul zilei și își luau angajamentul să nu mai greșească... Vietnamezii se mândreau cu doamna Li, o frumusețe strălucitoare care studia la noi și al cărei bărbat mai în vârstă era profesor universitar în capitala Franței. În fiecare dimineață, câte unul dintre ei se strecura în camera frumoasei. Poetul Mușina mi-a arătat un vietnamez micuț, cât un copil, care în drumul său către baie, care se afla în capătul holului, se uita pe gaura cheii pe la toate ușile pe lângă care trecea. N-avea decât să se încline puțin... Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica după-amiază și îi trezeai din somn. Nemțoaicele își făceau copiuțe pentru examene și, în răstimpuri, se angajau în câte o partidă de amor cu vreun african. N-am văzut niciodată studenți care să copieze mai eficient și sistematic decât reprezentatele Germaniei democratice. Își ascundeau notițele în chiloți... Costaricanii și paraguayenii erau solitari, chinezii ceremonioși, finlandezele trăgeau la măsea, iar argentinienii umblau numai în grupuri și pălăvrăgeau ceasuri în șir, prin parc sau în cantină. Cubanezii erau singurii care luau în serios învățătura.  Îl purtau pe Che Guevara la reverul hainei, nu copiau, nu lipseau și nu întârziau niciodată de la cursuri. Erau, printre ei, două gemene care deveniseră experte în amor. Veniseră recent și nu știau bine limba română. Când le întâlneam, le salutam ceremonios :
- Sărut mâna ! Sărut mâna !
Credeau că asta înseamnă „bună ziua” și se grăbeau să-mi răspundă :
- Sărui mâna ! Sărui mâna !
Mai târziu, când învățaseră formulele de salut, le strigam în fiecare dimineață :
-Sărui mâna !
Râdeau și îmi arătau pumnul.
Havanezii au fost uluiți când au văzut prima dată zăpada. Țipau și se jucau ca niște copii.
Sirienii se pregăteau să devină doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile zimbabwenilor. Aceștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau  copane de păsări uriașe fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi...
- Când obosește negrii, se lamenta arabul, începe grec....( Nu putea să spună „grecii”...)
Grecii erau patrioți nevoie mare și săreau la bătaie din te miri ce. Aveau însă și simțul umorului. Rușii puneau ardei iute în vodcă și te salutau frățește, de la distanță, cu voce sonoră, dar erau mereu grăbiți. Incașii din Peru scriau romane cu idei comuniste și mi le citeau noaptea. Ca să-mi mai rămână timp să răsuflu, îi făceam pulbere cu vodcă și ei zăceau după aceea câteva zile bune... Cehii erau pofticioși. E drept, aveau și la ce să poftească : cehoaicele, unguroaicele, rusoaicele, ucrainencele și venezuelencele erau superbe. Treceam într-un rând, cu Stratan, pe lângă un ceh. Era spelb, fără păr, plin de pistrui și cu pielea ca opărită.
- Uită-te la ăsta, i-am zis prietenului meu. Crezi că se uită vreo cehoaică la el ? Păcat de fetele alea, că n-au bărbați pe măsură... E una care are niște picioare mai lungi decât coloanele Parthenonului.
- O cunosc, a spus Stratan. Ce nu știi tu e că am intrat într-o zi din greșeală în camera papagalului ăla. Și ce crezi că am văzut ?
- Ce  ?
- Pistruiatul era chiar între coloanele Parthenonului ( ajungeau, bătrâne, până în tavan !) și lucra acolo cu îndârjire, transpirat și înnebunit de plăcere.
M-am oprit în loc și l-am privit incredul pe Nino câteva minute bune...Italienii erau doctoranzi de cursă lungă și mă călcau deseori pe nervi. Luigi Cantrino, italian de etnie armeană, era de vreo zece ani acolo și prinsese rădăcini în campus precum copacii ornamentali. Avea o barbă ca smoala, se lăuda că a descoperit, la Palermo, mormântul lui Bălcescu, priza tutun și fuma niște trabucuri puturoase, mereu în pericol de a-și aprinde barba cu ele... Sârbii și ungurii petreceau nonstop. Camerale lor erau ticsite cu sticle goale și conserve picante. Când nimereai pe la ei, te puteai felicita dacă scăpai cu o viață după un bairam cu palincă adusă de la Budapesta. În patru ani, Rusz a ajuns o singură dată la facultate și a dormit, preț de trei prelegeri, în ultimul rând al Amfiteatrului Odobescu. N-a știut nici măcar ce cursuri se țineau. L-am trezit când am plecat către cămin, iar el n-a mai călcat pe acolo decât la examene.
În fiecare după-amiază, după ce luam o masă sărăcăcioasă și tânjeam după o oră de odihnă, venea un arab cu un glas de bariton și îl striga pe un anume Karim, care nu părea să fie niciodată acasă, din moment ce nu răspundea.
- Karim ! Karim !
Striga cel puțin douăzeci de minute. Unii îl înjurau, dar nu-și arătau fețele. Ferestrele erau deschise și își puteau trimite mesajele direct din paturi. Într-o zi l-am doborât pe nesimțit pe aleea de lângă blocuri, aruncându-i în cap, de la etajul al patrulea, o pâine neagră și veche. Pâinea era dublă și tare ca fierul. Nu avusesem gânduri criminale, vrusesem să fac puțină curățenie...
Într-o noapte m-am întâlnit cu un congolez beat turtă care m-a rugat să-l împrumut cu zece lei. Mi-a înapoiat banii peste două zile și mă căuta după aceea în fiecare seară să mă cinstească. Mă ascundeam în dulap și scăpam. Asta mai îmi trebuia, să beau și cu africanii. Și așa, dosarul meu la Securitate creștea văzând cu ochii, după cum mă informase secretara facultății. Eram urmărit, mi-a comunicat gentila doamnă, „pentru relații cu străinii”.
Odată, după ce proaspătul meu amic de culoare a plecat dezamăgit de la mine, fiindcă iarăși nu mă găsise acasă, a ajuns în camera lui, a simțit că-i vine să vomite, s-a apropiat de fereastră, s-a aplecat în afară și a scăpat de la etajul al patrulea. Și-a fracturat doar o mână și un picior, pentru că a avut norococul să cadă pe niște arbuști...
Cam așa mergeau lucrurile. Erai liber și puteai fi fericit chiar dacă nu aveai niciun ban în buzunar...
Dar noi, românii, ce credeți că făceam în acest timp ? Ei, bine, noi scriam. Voiam să ajungem scriitori celebri, ne citeam unii altora „operele” , ne criticam, ne lăudam, făceam tabere... Deosebirile de stil și de „concepție artistică” îi făceau pe băieți să se certe grozav între ei. Se ijigneau, se insultau și chiar ajungeau la bătaie... Până reușeam să-i despart, luam pumni și picioare din partea ambelor tabere... Am mai povestit undeva că eram prieten cu toți, fiindcă nu refuzam pe nimeni și găseam pentru fiecare câteva cuvinte frumoase, de încurajare. Prinseseră curaj chiar și cei mai timizi și mă înghesuiau cu caietele pline de versuri, prin holuri, pe scări, pe la toalete, prin sala de meditație... Îmi era groază să rămân cu cineva în cameră : imediat scotea caietul blestemat și, câteva oare, deveneam prizonierul unei noi „viziuni artistice”. Când cunoșteam pe cineva, prima întrebare pe care mi-o puneam era :„Ăsta o fi scriind ceva ? ” Mă uitam la figura plină de prestanță a tânărului, la mustața îngrijită și expresia gravă pe care o avea întipărită pe chip și trăgeam concluzia :„Nu cred. Pare om serios...” Firește că mă înșelam. Cu prima ocazie, picam în plasă. „ Uite, am scris și eu niște texte. M-ar interesa enorm părerea ta...”, spunea studentul când mă prindea singur...
Ca să pot citi sau învăța, mă zăvoram în cameră și nu răspundeam decât la bătăile codificate, știute de numai câțiva amici. Într-o noapte citeam când am auzit ciocăniturile familiare în ușă. Am deschis și un prieten, să-i spunem I., poet el însuși și mare amator de farse, a țâșnit pe lângă mine și a intrat înăuntru. Avea două sticle de bere goale în mână.Nu mi-am dat seama că era mai băut de cât de obicei și mi-am reluat lectura. Îl auzeam vag cum îl înjura pe Alexandru  Mușina, fiindcă brașoveanul își transcria poeziile la o mașină Consul, cu toate că, după opinia lui I., aspirantul la glorie literară era total lipsit de talent. În concluzie, n-avea niciun drept să scrie ! Mușina locuia în ultima cameră a holului, pe partea dinspre parc. Se auzea, clar, țăcănitul mașinii de scris. Eu o ocupam pe antepenultima, iar între noi se afla L., mare șef la ASC și un tip foarte energic. Pe jumătate tătar, originar din sudul Moldovei, L. poseda multe calități, dar avea și un defect care îl făcea, în ochii mei, indezirabil : îi plăcea șefia. Pot comunica și mă pot înțelege cu toate tipurile umane, mai puțin cu aroganții și cu șefii de meserie.Dar asta e altă poveste. Cert e că mă aveam cu L. precum câinele cu pisica. I. se tot agita la fereastră. Și dintr-o dată am auzit geamurile de alături, ale lui L., zuruind.
- Ah, fire-ar măsa a dracu, înjura I. Am nimerit la ăsta... Am vrut să le fărâm pe ale lui Mușina și...
Atunci am înțeles ce făcea I. Voia să-i distrugă geamurile lui Mușină, în semn de protest pentru faptul că faimosul poet n-ar avea talent !
În clipa când bucățile de sticlă se prăbușeau cu zgomot, se auzeau mugetele neomenești ale unor negri incredibil de beți :
- Oaaaăăăăuuu....oaaaăăăăuuuu...ooooăăăăaaa... ăăăuuuu...
L-am dat imediat afară pe I. și am început să mă gândesc în ce belea intrasem. Mai mult ca sigur că L. va crede că eu i-am făcut zob geamurile. Și nu era bine. Fusesem dur în câteva rânduri cu el, însă acum era altceva. Să fii în relații proaste cu cineva e una, dar să-i spargi omului geamurile e alta. M-am culcat cu inima îndoită.
A doua zi de dimineață am plecat către facultate. De cine dau în capătul scărilor? De L. Era foarte volubil, le explica ceva unor colegi și gesticula în draci. Am vrut să mă strecor neobservat, dar L. m-a apucat de umăr prietenește :
- Stai așa ! Ai văzut ce s-a întâmplat azi-noapte ?
- Păi... eu.... ăăă...
- Ascultă și n-o să crezi ! Au făcut dracii ăia de negri un chef strașnic ! Dar strașnic-strașnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile ! Hă, hă, hă, hă, hă!
Și a început să râdă ca nebunul !
Picase măgăreața pe negri. Când L. s-a tezit din somn (  se culca devreme totdeauna ), a auzit zbieretele lor și a crezut că africanii aruncaseră cu ceva în ferestrele sale.
L. n-a aflat niciodată cine a fost banditul care a atentat la liniștea sa, iar celebrul Alexandru Mușina nu știe că a fost în pericol să rămână fără geamuri, deoarece avusese neobrăzarea de a se așeza la mașina de scris....
De atunci cuvântul „strașnic” îmi sună în auz într-un fel inconfundabil...

P.S. Plănuisem o reîntâlnire, în campus, cu toți foștii căminiști. Anul acesta n-a fost să fie....
Dacă aș mai fi student, aș propune ca fiecare campus să fie declarat Republică independentă, cu Președinte și Parlament.... Sau poate că nu. Doar Republică. Fără conducători. Doar cu cetățeni. Și ăia să fie studenții...
Mă gândesc și la o antologie :„Povești din Grozăvești”. Admirabilul poet Romulus Bucur a scris cândva un poem foarte cunoscut la vremea respectivă, „poeți făcând banda în grozăvești”... „A face banda” însemna a vâna resturile de mâncare de pe banda rulantă, lăsate acolo de cei care aveau cartele și erau sătui ...

Cineva mi-a spart contul de pe Facebook și trimite mail-uri în numele meu...

18 comentarii:

karina spunea...

Nichita Stănescu
Gând 11

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte
despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe
mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta
uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au
umori diferite.
De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre
tine însuţi.

Nichita Stănescu
Gând 6

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de
dragoste mai ales.

pantacruel spunea...

strasnica poveste! :). si eu ma gandeam la un volum (deloc voluminos, legat in capitole povesti si usor de citit), dar se pare ca esti cam greu de convins, prietene serban :P

abg acum si pe blogul meu o trimitere la minunatul tau text-document(ar).

Ryana spunea...

aceasta postare imi aminteste de anumite frgmente din "ghetarul"..si parca ceva ma indeamna sa-l recitesc..s-ar putea la iarna s-o fac:)..da in legatura cu conturile de pe net...se pare ca este deja un boikot in masa..ceva se intimpla...si eu primesc o multime de emailuri bizare semnate de foste cunostinte,sau observ ca sunt anuntata cum ca as fi trimis eu mesaj catre anume persoane ce le am in lista ...este deja stresanta situatia..in curand or sa se retraga oamenii valorosi de pe net si or sa ramana lichelele..oh,Doamne,ce vremuri traim!....

Ryana spunea...

o,da,si felicitari Karinei pentru minunatele postari ale scrierilor tale pe blogul sau..acolo am citit si mai multe scrieri interesante despre care nu stiam,si mi-au incantat sufletul...
de multe ori am sentimentul ca interventiile mele la postarile de pe acest blog,sunt neavenite,si abuzive fata de nobletea sufleteasca ce o ai...caz in care imi prezint scuzele ce se impun in acest contest...cu respect.ryana!

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
noi, oamenii, suntem precum operele de artă : existăm mai mult într-un plan al posibilului și ipoteticului. Virtual în stare aproape pură. Dar ai dreptate : trecutul ne reprezintă cel mai bine. Și uneori ne ajunge din urmă și ne copleșește... Deseori aș vrea să scap de povara lui. Dar unde m-aș mai putea întoarce ? Poate în propria imaginație... :)

Panta,
mulțumesc. Inițial am vrut să-ți explic de ce îmi place de mor cuvântul ăla grozav. ( E un moldovenism, iar studentul care îl utiliza, cel cu geamurile sparte, este un profesor de elită într-unnul din liceele bucureștene...) Am ezitat între o prezentare concentrată și redarea unor detalii semnificative. Poate că ar fi fost nimerit să redau un dialog cu Nur... Am omis multe secvențe, dar regret că am uitat de arăboaice... Unele nu purtau turban. Și era una, prietene drag, care mă privea în fiecare zi cu niște ochi mari și verzi, precum oazele din cele mai fierbinți deșerturi... :)

Ryana,
nu-mi dau seama ce se întâmplă. Mi-au zăpăcit chiar și adresele de e-mail...
Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, dar de unde ți-a intrat în cap că deranjezi ? Ești prietena mea și mă bucur de câte ori mă vizitezi...Noblețea despre care vorbești este, de fapt, a ta... Așa că te aștept totdeauna cu drag. :)

Şerban Tomşa spunea...

Ryana,
da, am folosit niște scene în Ghețarul, dar le-am construit altfel și le-am dat alte semnificații...

SOmeONE spunea...

Superb alcatuit mozaicul multi-etnic! Felicitari! :)
Mi-am adus aminte de satul arabesc pierdut undeva prin desertul israelian unde am fost oaspete cateva zile. Nepotul gazdei noastre era un fost student in Romania, acum laureat in medicina, dar carora israelienii nu ii recunosteau diplomele, deci se ocupa cu pascutul caprelor. Nu parea afectat prea tare de aceasta situatie, complice si firea sa optimista si deschisa. Am ras pe saturate de povestirile sale din studentie dar mai cu seama de incredibilul sau accent moldovenesc. Studiase la Iasi si, o scurta perioada, la Bucuresti unde, povestea, i se adresa deseori epitetul de "sarma". :)
Culmea e ca el se simtea fericit atunci cand asta se intampla, rasismul "intern" parandu-i-se o jucarie fata de ceea cu ce era el obisnuit...

karina spunea...

Ryana,
Ti-am mai spus : blogul meu este pentru voi, nu pentru mine. Sunt invatata sa lucrez in tacerea peretilor de piatra fara auditoriu, de aceea lumea lui Serban pare magica si... "strasnica" :)) E captivanta...Eu doar o colorez:))

Ryana spunea...

Serban,
am intuit bineinteles,ca doar mi-a placut mult cartea si nu aveam cum sa nu sesizez acest lucru[ca ai folosit scene din Ghetarul]poate de aceea am si accentuat ca mi s-a facut dor sa recitesc cartea[la putine carti mi se intimpla s-o fac]..evident ca am ocolit sa arat acest lucru in ideea de a nu se intelege altceva..stii cum e vorba asta romaneasca,mai mereu in comunicari ne confruntam cu zicala"unde dai si unde crapa":)...
multumesc mult pentru atentie!...

Şerban Tomşa spunea...

Sorin,
într-o zi, coborând pe bulevard ( atunci 6 Matie, acum Elisabeta ), în zona cinematografelor am auzit doi ardeleni vorbint tare, bine dispuși... Am întors capul și am văzut doi africani cu chef care sporovăiau ardelenește. Probabil că învățaseră româna ( făceau un an pregătitor ) la Cluj... În Grozăvești am înțeles psihologia multor etnii și popoare... :)

Karina,
îți mulțumesc pentru tot ce faci...

Ryana,
îți mulțumesc pentru aprecierile la adresa „Ghețarului”...

Liviu Drugă spunea...

Colorat si mozaicat, textul tau a fost din nou o placere. Dupa ce l-am terminat, am iesit sa fumez o tigara. Abandonat in propriile amintiri din traiul salbatic al Grozavestilor, am reusit sa trag doar 2 fumuri din tigara.

Vremurile alea s-au dus si aproape nimic din farmecul lor nu s-a mai repetat.
Poate vreodata o sa ma pot aduna si eu intr-un text, asa ca al tau, ca un omagiu firav al zilelor alea.
Nicicand de atunci, poate si casatorit si parinte fiind acum, nu am mai petrecut aproape 3 saptamani de chef non-stop, cand dormeam de la 8 la 16, cu usa mereu deschisa si muzica tare, printre necunoscuti, majoritatea, care dansau intre spatiul ingust dintre saltele puse direct pe jos(dadusem paturile afara)sau beau, asezati pe salteaua mea, dar mereu atenti sa imi pastreze destul loc ca sa ma pot intoarce de pe o parte pe alta.

Liviu Drugă spunea...

erata: care dansau in spatiul ingust dintre saltele :)

Şerban Tomşa spunea...

Liviu,
extraordinar... :)
Aceia au fost „cei mai frumoși ani”... :0

karina spunea...

Serban,
Sa fie ultima data cand spui: "multumesc" pentru ceva firesc..

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
OK ! :)

mihaim spunea...

Gandul meu si-a lui Cosmin:)))))))))))

Singurul gand
gand 1:)

studentia mea, o sa-mi amintesc de ea
cu examene date de trei ori pe anotimp
studentia mea, a fost si buna si rea
la vreo doua examene am copiat
o data am iesit viu din secretariat
si cand o s-o cauti, n-o sa stii unde-i de gasit
langa tine va veni cand iti vei aminti
cum era cand erai fericit
4 ani sau 3 in Copou cu miros de tei
studentia mea se plimba pe alei langa studentia ei.
4 ani sau 3 in Copou cu miros de tei
am scris povestea celor mai frumosi ani ai mei
:)))))))))))))))))))))))))))))

VERSURI LIBERE DE ORICE RATIUNE A LIMBII ROMANE:))

Catwalk spunea...

Cat de frumos!M-ati facut sa-mi aduc aminte de studentie si, desi abia am terminat facultatea, mi-i dor de viata de camin.

Şerban Tomşa spunea...

Catwalk,
când trec prin dreptul căminelor respctive, chiar și acum inima îmi bate mai tare...
Proiectasem o întâlnire a foștilor căminiști, dar în vara asta n-a fost să fie...