"Ficţiunea ca impostură".Cronica Oanei Purice din revista "Cultura"

AUTOR: OANA PURICE

CUVINTE CHEIE: CALUGARUL NEGRU, SERBAN TOMSA

Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.

Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.