luni, 12 ianuarie 2015

Psalmi și iluminări


   Un poet autentic, al luminii, al lacrimei și al durerii transformate în cântec este Traian Vasilcău, care mi-a trimis ultima sa carte,  Sfeșnic în rugăciune, Notograf Prim, 2012. Aidoma unui ilustru înaintaș al său, Alexei Mateevici, Traian Vasilcău este un făuritor de nestemate în care lumina afectivității se oglindește orbitor, copleșindu-ne : ”Cu mâinile pe piept împreunate / Și-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunți și-mbrățișați de sfori, / Cândva învulturiți, sunt duși în moarte.” Poemele lui Traian Vasilcău sunt imnuri ale credinței în Ziditor, rugăciuni și ritualuri răspândind  arome cerești, de tămâie și mir : ”În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentințe curg, / Și pomii doborâți n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg.”
    Elegiac profund,  Traian Vasilcău este un virtuoz al versului irumpt dintr-o mare inspirație/credință ori șlefuit cu instrumente de aur : ”Ning  cu psalmi fără de vreme, / Nu am spulber mai frumos. / Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.” Este sunetul plin și inconfundabil al iubirii față de Dumnezeu, asociat cu o subtilă sugestie a morții reînvietoare. Versurile lui Traian Vasilcău sunt ca vinurile vechi mănăstirești, clătinându-se muzical, venind din trecutul unui popor etern și răzbătând, mereu proaspete și vii, către viitor : ” S-a profețit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moștenit. / Și-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.”  Ca și la Goga, dar într-un mod direct, Traian Vasilcău se identifică plin de fervoare cu durerea creștină : ”Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,  / Mă leagănă în brațele-i și zic :/ ”Din tronul Suferinței nu abdic.” Multe texte sunt rugăciuni fierbinți către Ziditor : ”Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, / Fă din surâsul meu crăie-ți ham,/ Mai sfântă pierdere nu pot să am!”  Psalmii lui Traian Vasilcău sunt tulburători, iar uneori instinctul poetului urcă pe nesimțite  către o surprinzătoare modernitate. Sonuri bacoviene sunt urmate de arte poetice ce pot fi întâlnite la tot pasul înSfeșnic în rugăciune : ”Prohodul poeziei a-nceput,/ Tot ce vom scri’ e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oștiri de șoimi imită temnicerii. // Urcând pe-o rază de argint, cocorii / Salută morții care ne conduc./ Aceștia-și lustruiesc de zor botforii, / Poartă cravată, dogme și trabuc. // Și cum surâsul lor în mine-l scapăt / Prohodul poeziei n-are capăt.” Sau : ”Viscolește Poezia / Peste-un împărat învins. / Parcă din antichitate / N-a mai contenit de nins. // Spulberă fără-ncetare / Până-n cerul inimii. / Mântuit în domul iernii, / Împăratul va muri.” O obsesie permanentă a poetului este Cuvântul ziditor : ” Învăț tăcerile să spună / O veșnicie în Iisus. / Învăț cuvintele să spună / Mirările ce-au fost și nu-s. // Învăț garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Și-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt...”
Reușite sunt textele de inspirație populară, cu inflexiuni de doină de jale : ”Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi sînt / Cruce implorând mormânt.”
  Cartea cuprinde câteva poeme de dragoste, de un inefabil revelatoriu : ” Ce sat albastru e-n privirea Ta...// Buzele-ți slobozind mărgăritare / Mă-ademenesc să le culeg atroce. / Mărgele de vecernii porți în voce, / De le-ai scăpa în flori, m-aș face floare.” Uneori, Traian Vasilcău își modelează stările interioare cu mijloace plastice de pastel funebru : ” Incinerări de taine în grădini, / Prin iarba arsă melcii mor de vii. / Cel mai străin fiindu-ți din străini, / De tine numai n-ai să poți fugi.”
    Mama, patria, iubirea, credința, suferința și recunoștința față de Dumnezeu sunt temele cele mai frecvente ale volumui : ” Îmi amintesc de maica mea / Cum sta-n genunchi și se ruga, / Și ceru-n fața-i cobora / Să nu se roage singurea.”  Peste toate acestea izbucnește, ca un vulcan, talentul uriaș al autorului, în poezii de o frumusețe incomparabilă : ” Frunză, ce-ai fost arămie / Și visai la veșnicie, / Azi te-ai trezit sângerie / De din dorul ce mă-mbie. // Frunză, ce-ai fost cântec numa, / Astăzi te-ncununi cu bruma / Și te spovedești în stea / Și adormi pe fața mea...”
   Închei cu un splendid autoportret care dă măsura înzestrării de excepție a lui Traian Vasilcău : ” Eu, carele-am furat povestea lumii / Și-o am ascuns în mine – spre-a mai fi, / Sunt nerecunoscutul baci al humii / Și răstignit de psalmi mai pot trăi.
     Este o mare bucurie să-l citești pe Traian Vasilcău, împărtășitor deopotrivă al inefabilului poeziei și al Duhului Sfânt.

2 comentarii:

stefan s. spunea...

Superbe, și versurile, prin simplitatea și claritatea lor de rugăciune, și aprecierile din comentariu.
Poezia și rugăciunea au fost și au rămas surori, chiar dacă mulți vor să le despartă, să le răzlețească și să le înstrăineze.
Mi-a plăcut ce-am citit.
Spor în toate, domnule Șerban Tomșa!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Vă mulțumesc. Am făcut și eu ce am putut pentru un frate din Moldova, pe care nici nu-l cunosc.
Vă întorc cu drag urarea.