duminică, 22 februarie 2015

Dor de prieteni

         De foarte mulți ani trăiesc într-o izolare aproape totală. Serviciu, casă, cărți, net, muncă în grădină. După dezamăgiri crunte, când auzeam că amici buni mă discutau pe la spate, în mod repetat, din motive de nebăgat în seamă, iar eu n-aveam destulă tărie să ignor tâmpeniile respective și dădeam la iveală tot ce aveam mai urât în mine, mă obișnuisem cu ideea că în anumite medii nu există prietenie veritabilă, ci doar alianțe superficiale și vremelnice, făcute în vederea atingerii unor scopuri deseori derizorii. În fața oamenilor vorbesc cu decență despre colegii și cunoscuții mei și chiar îi laud, până ce câte un hâtru debordând de sinceritate îmi zice de la obraz :” Ia mai dați-l dracului, dom' profesor, și nu-l mai săltați în slăvi pe X, că n-ați vrea să auziți ce zice despre dumneavoastră! Și el, și nevastă-sa!” Cu macaroana tăiată în felul ăsta, pun nasul în pământ și îmi spun ca Fefeleaga : da, nu poți avea prieteni printre oamenii care nu deschid o carte. Nu-mi dau seama de ce, dar când mă gândesc la unele persoane din împrejurimi, mă năpădesc amintiri neplăcute, unele de-a dreptul penibile. Pe ăștia, îmi spun cu regret, n-aș vrea să-i mai văd.
       Iei însă mirosea a primăvară. Toată ziua am fost prins în casă, cu o activitate tare plictisitoare, în timp ce afară soarele strălucea cu putere. Abia spre seară am ieșit să văd pomii plantați recent și am văzut, pe cer, luna răsărită devreme, alături de o stea mare,  luminoasă. Cred că este Venus. Imaginea asta mi-a adus în minte, aidoma madlenei lui Proust, scene cu aceiași prieteni, petrecute în decorul cu pricina : o discuție veselă, un meci de fotbal, o farsă, un schimb de opinii în legătură cu un roman. Și m-a cuprins un dor teribil de toți prietenii : de cei cu care nu m-am supărat niciodată, dar stau acum în localități îndepărtate, de cei care au murit, de cei care m-au înjurat, de cei cu care am intrat în conflict. Într-un cuvânt, de toți. Aș vrea să-i revăd și să trăim din nou momente de bucurie din care să ne împărtășim ca nite copii.
       Ar trebui, pe cât putem, să ignorăm motivele care duc la neînțelegeri, fiindcă altminteri pierdem din vedere ceea ce este cu adevărat important : o viață trăită frumos.

2 comentarii:

stefan s. spunea...

Frumoase rânduri și gânduri.
Cu coatele pe geam, serile astea, am admirat și eu luna Crai-Nou și steaua aceea luminoasă, Luceafărul de seară (planeta Venus) - am postat o fotografie a celor doi aștri pe contul meu de FB.
Frumos spunea Fănuș Neagu, citez din memorie: Mă gândesc la dușmanii mei ca la niște portocali înfloriți!
Păi atunci, domnule Șerban Tomșa, la prietenii noștri, veritabili ori nu, cum să ne gândim?
E bine că aveți o grădină - e mult de muncă într-o grădină de țară, dar, zic eu, și satisfacțiile sunt pe măsură...
Toate cele bune vă doresc!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Fănuș Neagu a fost un mare talent și un suflet mare.
Pentru mine, cea mai importantă valoare morală este prietenia. Acum o experimentez cu protagoniști care sunt departe ori pe care nu i-am văzut la față niciodată.
Nu, nu-i deloc bine ca un scriitor să trăiască printre urmașii țăranilor de odinioară. Se vede asta și din postarea care urmeză. :)