sâmbătă, 7 martie 2015

Peștișorii de aur. Scrisoare domnului Vincent van Gogh

          5 august, 2005
        
         Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui, care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a realizat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, dureroase. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă şi-a ascuns disperarea, strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, din grupul sublimilor aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Sau a exasperării? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit nici femeia care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea.  Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos, trebuie să plăteşti destinului un impozit atât de mare ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb uneori cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.
       E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.
                                                                                                

7 comentarii:

Miron Dan spunea...

O pagina de literatura adevarata! Pare un fragment dintr-un roman.
Iar finalul imi da fiori...

Şerban Tomşa spunea...

Miron Dan,
Îți mulțumesc. Uneori sunt cam sentimental. Finalul e singura ieșire pe care o avem uneori. Din nefericire.
Te îmbrățișez cu drag.

Resios Maria spunea...

M-am delectat citind, confesiunea curge frumos. Toate conexiunile sunt firesti, incinta cu adevarat imaginatia. Galbenul este un motiv solar, exploziv,pus in contrast de negrul corbilor si de moarte. Nu am citit decit acest fragment, insa pare o carte de vizita!

Resios Maria spunea...

M-am delectat citind, confesiunea curge frumos. Nu am citit decit aceasta scrisoare, insa imi pare o carte de vizita. Motivul galbenului este solar, exploziv in contrast cu negrul corbilor si moartea din final.

Şerban Tomşa spunea...

Resios Maria,
Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și vă aștept mereu cu drag.

Maria P spunea...

Cam de trei saptamani am redevenit brusc fascinata de Vincent Van Gogh si de viata lui.Mi-am scos din biblioteca toate cartile despre ele, i-am privit, a cata oara, tablourile, (trebuie sa spun ca in 2014, iunie, i-am vizitat Muzeul ce-i poarta numele la Amsterdam unde era o coada imensa, m-am delectat cateva ore cu un spectacol unic si o stare magica de neuitat), am reciti desigur si cate ceva despre cei ce i-au fost amici si inamici, printre ei e si Gauguin, (totusi), nici macar nu i-a pasat de el cand si-a taiat urechea si a a plecat repejor pe insula lui, fara macar sa recunoasca vreodata ce mult ii datora lui Van Gogh din punct de vedere artistic, Van Gogh care il venera si-si facuse atatea sperante legate de vizita acetuia la Arles in Casa galbena unde locuiau, casa care din pacate a fost distrusa de bombardamente.
Si dintr-o data, vad ca si tu te-ai intors spre Vincent...Sunt stupefiata de uimire , o uimire...placuta, desigur.

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
Suferința lui Van Gogh mă răscolește perpetuu. Nu știu dacă tablourile sale - geniale, e drept - merită prețul plătit de pictor. Asta e întrebarea.
Cât despre Gauguin, pot spune că nu-mi place nici ca om, nici ca artist. E un amator în ale picturii. Pânzele sale sunt naive - ca ale unui creator popular - și de un prost gust desăvârșit.