luni, 30 martie 2015

Radiografia unei tragedii. Când poate fi spus adevărul?

   Citesc cu mare plăcere romanul Apă neagră de Nicolae Stan, colegul meu de generație, și îmi dau seama că ruralismul ori o temă socială mai veche nu pot fi piedici în calea afirmării unui talent viguros, de prozator adevărat. Lectura m-a acaparat cu totul, așa cum mi se întâmplă rar, în cazul autorilor români. Realismul romanului este convertit în fantazări savuroase, scrise cu multă vervă. Tehnica narativă este impecabilă, trecerile de la o scenă la alta sunt de o mare finețe. Firul epic ia adesea o turnură absurdă, cu inserții  burlești.  Prozatorul posedă o rară inventivitate epică, probând multă mobilitate în redarea întâmplărilor. Personajele au acea inocență...culpabilă cu care ne-a surprins cândva Nicolae Velea, fiind urmărite în toate imprevizibilele, dar convingătoarele lor manifestări,  Textul este de o mare expresivitate și chiar considerațiile făcute de narator peste capul personajelor - autorul este filosof - sunt de mare calitate. În totalitate, Apă neagră este un roman excepțional, iar Nicolae Stan - unul dintre cei mai importanți prozatori români de azi, un demn urmaș al lui Preda, Vasili Sukșin și Nicolae Velea. L-aș mai apropia pe Nicolae Stan de Platonov, prin stilul său nuanțat-comportamental, cu personaje animate de stări juvenile și privite cu o ironie blândă, generoasă. Am și alte observații, dar, din motive extraliterare, nu am terminat de citit cartea. Probabil că voi reveni într-o postare specială.
    Problema pe care mi-o pun acum este alta. Când și cum poate fi spus adevărul despre o epocă totalitară? Acum sunt convins că fenomenul nu se poate petrece în interiorul sistemului și în timpul petrecerii ororilor. Dreptatea nu se poate face și valorile nu pot fi curățate de murdăria timpului decât fie din afara sistemului, fie la câteva decenii după ce faptele s-au consumat. Nu cred că, la vremea respectivă, se puteau spune mai multe adevăruri umane decât au făcut-o Preda și Velea, în chiar interiorul spațiului concentraționar. Dacă am presupune, prin absurd, că prozatorii menționați mai sus ar fi avut șansa de a spune tot adevărul despre deceniile al patrulea-al cincilea din secolul trecut, ei ar fi fost condamnați la tăcere și, eventual, la ani grei de pușcărie. În orice caz, scriitorii n-ar fi fost înțeleși decât de puțini cititori, adică de cei care erau considerați dușmani ai poporului.  Ar fi instructiv să comparăm perspectiva narativă din scrierile lui Preda pe tema colectivizării cu cea adoptată de Nicolae Stan în secțiunea care se ocupă de evenimentele cu pricina. Ce s-ar fi întâmplat dacă Preda ori Velea ar fi scris cum o face Nicolae Stan în zorii noului mileniu?
Mă refer exclusiv la paginile literare valide, din opera lui Preda. Oportunismul său, definit limpede de George Geacăr în Marin Preda și mitul omului nou, nu intră aici în discuție.

P.S. Constat cu surprindere că Nicolae Stan s-a născut în localitatea Crăsani, care este și numele spațiului imaginar în care se desfășoară acțiunea romanului său. Crăsănenii sunt, la o anumită scară, românii. Una din două : ori locuitorii Crăsanilor sunt superiori siliștenilor lui Preda, fiindcă nu s-au supărat pe autor fiindcă i-a încondeiat cu haz în cartea lui ( și a dat și nume reale!), ori distanța dintre București și Crăsani este suficientă pentru a-l feri pe prozator de mizeriile unora dintre crăsănenii inculți și complexați..

16 comentarii:

Miron Dan spunea...

M-ai facut curios in privinta romanului lui Nicolae Stan. Foarte interesante observatiile tale. Sigur,ruralismul, cum ii spui tu, nu inseamna lipsa de valoare, ma gandesc imediat la Faulkner cu Sudul lui.
Problema curajului de a spune adevarul intr-o epoca totalitara ramane deschisa. Preda, Buzura si altii care au scris despre obsedantul deceniu si-au asigurat o marja de securitate si nu i-as condamna neaparat pentru asta. Dar cat de buna e literatura in aceste conditii, cu frana de mana trasa? Stii ca eu cred ca oportunismul lui Preda i-a facut mult rau nu doar literaturii sale dar si vietii personale. Sunt scriitori care au scris in spatiul totalitar fara compromisuri. Bulgakov, Soljenitan, Havel imi vin acum la repezeala in minte. La fel de bine s-ar putea obiecta ca Hrabal care s-a acomodat destul de bine cu regimul comunist e un scriitor mai valoros decat Havel.Ismael Kadare, la randul sau, e in centrul unei controverse: ce-a fost el cu adevarat colaborationist sau dizident? Judecam omul sau literatura? Si daca-i judecam din ce perspectiva o facem si cu ce autoritate morala?

andreea toma spunea...

Deși nu e o recenzie propriu-zisă, textul tău m-a făcut teribil de curioasă în privința acestei cărți. Și acum îmi amintesc că am mai citit despre ea pe blogul tău, dar cred că am uitat. De data asta nu mai uit.

Pe de altă parte, tot țin să-ți spun cât de mult mi-a plăcut Deșertul tătarilor și că recomandarea ta indirectă a fost o garanție în plus când am pornit la drum.

Şerban Tomşa spunea...

Miron Dan,
Da, Faulkner este rural și este cel mai mare. Nici Hemingway nu este un creator de intelectuali. Ce să mai vorbim de Bukowski!
Scriitorii care n-au făcut compromisuri au scris pentru posteritate. Cât au suferit Bulgakov și Soljenițân! Iar ultimul a plecat pentru a se putea exprima. Să nu uităm că Maestrul și Margareta a apărut postum și după peripeții incredibile. Havel a trăit printre oameni civilizați care nu credeau că diferența de opinie te face să-ți anihilezi, chiar și fizic, adversarii. Așa cred pravoslavnicii noștri și într-o țară în care a fost posibil fenomenul Pitești nu cred că se putea face mare lucru.
Ceea ce nu înțeleg eu este că, în condiții de liberate, unii deformează adevărul, mănâncă rahat și se înregimentează în găști politice numai de dragul unui trai mai bun. Cum ar veni, pentru o friptură în plus. Cu unele excepții, geme țara de oportuniști. Printre ei se află scriitori de elită. Ovidiu Nimigean, Radu Vancu și alții câțiva sunt nobile excepții. Preda a preferat și el puiul fript, direcția unei edituri, whisky-ul de calitate și femei dornice să publice unei existențe austere, duse în anonimat. Și a ajuns să fie numit chiar ”scriitor național” ! I. D. Sârbu, în schimb, a avut tăria de a îndura persecuțiile de dragul adevărului.

Şerban Tomşa spunea...

Andreea,
Apă neagră e un roman important și merită toată atenția noastră. Autorul are talent cu carul. Apropo de Buzzati. M-ar interesa părerea ta despre Secretul pădurii bătrâne și Barnabo, omul munților. Italianul este, alături de Knut Hamsun, una dintre fixațiile mele.

andreea toma spunea...

Despre cele două scurte romane ale lui Buzzati am scris în 2013. http://andreeaiuliatoma.blogspot.ro/2013/08/dino-buzatti-barnabo-omul-muntilor.html
Dacă ar fi să le evaluez acum, după Deșertul tătarilor, cred că nota ar fi ceva mai mică, dar totuși mare. Mi-au plăcut și acelea, deși nu știu în ce măsură le-am înțeles. Poate chiar ar trebui să le recitesc. Dar mai mult m-a impresionat Deșertul tătarilor. Povestirile primite la pachet în aceeași ediție le păstrez pe mai târziu.

Miron Dan spunea...

Desertul tatarilor mi-a placut si mie, e capodopera lui Dino Buzzati. Sa astepti ceva cu tot sufletul si care vine prea tarziu pentru tine... Hm, nu e oare asta viata noastra a oamenilor pe acest pamant?
De citit si astea doua:
Monstrul Colombre si alte cincizeci de povestiri
O dragoste.
Ultima e chiar povestea indragostirii lui Buzzati de o balerina care i-a devenit sotie.

Şerban Tomşa spunea...

Andreea,
Deșertul tătarilor este una dintre capodoperele literaturii universale. Dar și povestirile lui Buzzati sunt desăvârșite.

Şerban Tomşa spunea...

Dan Miron,
Cum spuneam, povestirile sunt de neegalat. ”O dragoste” mi s-a părut sub Deșertul tătarilor, Barnabo și Secretul pădurii bătrâne. Iar ” Marele portret” pare de-a dreptul modestă. Povestirea ”Șapte etaje” e memorabilă.

stefan s. spunea...

Fănuș Neagu și superbele lui povestiri...
V-a dispărut postarea cu Tolstoi!...
O duminică frumoasă vă doresc!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Am avut atâtea ghinioane în atât de scurt timp, încât e de prisos să mai spun ceva.

stefan s. spunea...

A! Când vin... se țin lanț, nu-i așa?!

Şerban Tomşa spunea...

Se țin frânghie...Nu prea merită să trăiești în asemenea condiții.

stefan s. spunea...

Vă contrazic, se merită oricum!
În foc se lămurește aurul, așa spune Sf. Scriptură, și caracterul omului, cu toată vigoarea lui, în greutăți, necazuri și diverse încercări (asta nu știu cine a spus-o, eu doar am transcris-o...).
Domnul să vă ajute în toate!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Poate că aveți dreptate. Mai ales că și Arsenie Boca spune același lucru. Dar dacă ar fi să ne luăm după Walter-Jorg Langbein, știutor de aramaică, ebraică, elină, latină etc., textele pe care le invocăm ar fi niște povești copiate după alte povești. Pe limba noastră, niște opere... postmoderne.

stefan s. spunea...

Deh! fiecare e liber să spună ce vrea. Problema e la noi: depinde pe cine credem!
Chiar zilele acestea mi-a spus cineva că Hristos n-a existat! A fost așa... un fel de Făt-Frumos ca din povești...
După ce m-am despărțit de acel ,,necredincios”, câțiva pași mai încolo m-a salutat un cunoscut: Hristos a înviat!
Ce să înțeleg, că Făt-Frumos există?!
Problema e la noi... Simțim, trăim... e imposibil să nu știm unde anume ne situăm.
Aveți o sensibilitate deosebită: nu-i doar un dar, ci și un mare chin!
Toate cele bune vă doresc!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
Cred în Dumnezeu și în Hristos, fiindcă Arsenie Boca m-a învățat asta, într-o vreme când eram profund dezamăgit de felul în care era folosită imaginea Mântuitorului.
Vă îmbrățișez cu drag.