luni, 20 aprilie 2015

Dragoste de câine

    Prin București, un câine slab și flămând își caută stăpânul. Am văzut la televizor cum oprește tramvaiele, lătrând și culcându-se pe șine. Apoi, după ce vatmanul frânează, animăluțul fuge la uși, intră și îi cercetează pe călători. Iese cu capul plecat și își continuă agitația, așteptând următorul tramvai. Câțiva se oferă să-l ia acasă, însă el refuză cu tristețe. Câte un deștept îi oferă o firimitură de pâine.
Este un alt Hachikō , câinele japonez care și-a așteptat stăpânul, în gară, nouă ani după ce acesta decedase. Hachikō era un câine de rasă și a devenit un simbol al loialității, un mit național japonez. Patrupedul la care mă refer este negru și nu-mi dau seama dacă nu e maidanez. În orice caz, nimeni nu m-a emoționat mai mult, în viața mea, decât această ființă nefericită. Sper din tot sufletul să-și găsească prietenul și, de asemenea, acela să nu fie un ticălos care l-a abandonat.
   În acest timp, oamenii...
   Dar mai este ceva de spus? De scris?
   Nimic. Și nu știu nici dacă are vreun sens să trăiești când nu poți alina suferința celor mai mici și mai necăjiți decât tine.

P. S. Un motănel - tot negru! - a fost salvat de un medic veterinar și de atunci a devenit un fel de terapeut al cabinetului. Ține, cu lăbuțele-i mici, imitând gestul îmbrățișării,  pisicile și câinii care au suportat operații grele și le este mereu alături, dormind lângă ei.
  

4 comentarii:

mrpye1 spunea...

Foarte emotionanta intamplarea. O voi prelua si eu la mine pe blog...

Şerban Tomşa spunea...

mrpye,
Mă bucur că v-a emoționat. Am ideea mea că, în absolut, animalele le sunt superioare oamenilor.

La Rose Jaune spunea...

un gand pe care niciodata nu l-am impartasit oamenilor (cam banuiesc ce ar spune) este ca niciodata suferinta umana nu m-a emotionat atat cat a facut-o cea a unui animal. (aici am putut sa-mi exprim acest gand, pentru ca vad ca mai sunt oameni care simt ca mine) daca as spune cuiva ca, aflata la Paris pentru o perioada, singurul lucru care mi-a umbrit bucuria si mi-a smuls lacrimi a fost gandul la cainele meu ramas acasa cu dorul de stapana lui, ar spune ca-s nebuna... :)

Şerban Tomşa spunea...

La Rose Jaune,
Mie mi se pare că nebunii sunt alții. E normal/uman să iubești asemenea animale. Tocmai aici e problema : oamenii au devenit inumani.