sâmbătă, 2 mai 2015

Un text de Dumitru Augustin Doman

vineri, 1 mai 2015

Criza criticii? Criza literaturii!




              În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:

         „La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul lor în Convorbirile literare actuale, seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că uşor întârziat.
        
         Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.

         Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al. Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan – patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!

         Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat deplin la Bârlad şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale), dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.
        
         La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.

8 comentarii:

Unknown spunea...

Interesant, dar propunerile domnului Doman sunt utopice. mai putin ideea unei istorii aliteraturii romane contemporane scrise de mai multi critici (si cine sa fie stimabilii?). Critica o fac acum, in afara de poeti si prozatori, bloggerii, si mai indoiesc ca o sa mai avem vreodata un critic-papa precum N.Manolescu. Da, rolul profilactic, eliminarea nonvalorilor e dezirabil, dar descoperirea varfurilor e o alta poveste. Oricum, putini compatrioti mai citesc literatura, deci cine o sa citeasca critica, fie ea si de intampinare? Iar criticii care au migrat spre ocupatii mai mercantile (omul se hraneste si cu paine, nu?) au inteles primii mersul lucrurilor.

Augustin spunea...

Dragă Şerban, în primul rând îţi mulţumesc pentru preluarea textului meu. Mă bucur şi doar măcar pentru că a a atras atenţia unui excelent prozator ca Dan Miron. Sigur, n-am pretenţia de Mafalda literaturii române. Dar, o istorie a literaturii române postbelice ar avea mai mulţi cititori decât orice roman şi volum de poezii.Istoria critică... a lui Manolescu ar fi depăşită net. Istoria asta preconizată de mine şi apărută desigur la Editura Academiei ar fi prizată în primă instanţă de vreo 3000 de scriitori (membri sau nemembri USR), dar ar avea şi vreo mie de comentarii elogioase sau ne. Dar, nu contează. Important este ca scriitorii importanţi să fie acolo, cu cele mari şi cu scăderile de neevitat. Doi romancieri ca Dan Miron şi Şerban Tomşa n-au cum fi pe dinafară. De aici încolo e de comentat şi de dezavuat...

Şerban Tomşa spunea...

Dan Miron,
Ai dreptate, dar, la cum trăim azi, orice idee bună pare utopică. Articolul lui DAD este excelent și evidențiază importanta criticii în peisajul literar. Nuanțările tale sunt binevenite. Problema e că nu se bagă bani în cultură, că nu sunt promovate valorile intelectuale. Pe Valeriu Cristea și pe N. Manolescu, ca și pe alții, îi citeam adesea pentru ei înșiși, nu pentru autorii comentați. Sunt și azi mai mulți critici literari care merită să fie citiți de dragul valorii textelor produse de ei. Am o mai veche convingere că și criticii sunt scriitori. Și toți - poeți, prozatori, dramaturgi, critici - ar trebui să fie plătiți mai bine. Parlamentarii au înțeles însă că sunt puși acolo doar pentru a-și apăra interesele. Vede cineva vreo strategie de viitor pentru cultură? Nimic. Nu există așa ceva nici pentru economie. Și fără economie...
Îți mulțumesc pentru comentariu.

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
M-am gândit că nu te vei supăra, dacă voi prelua articolul Domniei Tale. În altă ordine de idei, mă bucur că îl apreciezi pe Dan Miron. Propunerea pe care o avansezi mi se pare, cum spuneam, extraordinară. Să vedem dacă cineva va ridica mănușa. Trăim vremuri ale foamei, ale disperării și supraviețuirii. Cu câteva nobile excepții - printre care te numeri -, oamenii scriu de foame și vânează francul. Știm ce salariu de mizerie primești - pentru o muncă epuizantă - și totuși ai tăria de a promova adevărata literatură. Nu sunt însă mulți scriitori români puternici moral. Ar trebui ca orice critic să aibă condiții decente de viață, pentru a putea măcar să citească volumele pe care le primește. Îți mulțumesc pentru intervenție.

Şerban Tomşa spunea...

Și încă un lucru. Dacă scrii ceva de valoare, mai devreme sau, cum e la noi, foarte târziu, după zeci de ani, vei fi recunoscut. Ideal e să nu ne pară rău că n-am fost incluși în cutare istorie literară, ci istoricul să regrete că nu te-a introdus în opul său. Dar, la gândirea de tip românesc, ultima situație e greu de imaginat. Suficiența este la ea acasă.

Unknown spunea...

Da, aveti dreptate domnule DAD (sa ma iertati ca preiau formula prietenului nostru comun Serban Tomsa). O istorie a literaturii noastre scrisa de un colectiv de critici ar fi salutara, desigur sub egida si finantarea Academiei.
In rest, trebuie inceput de la incurajarea lecturii in scoli,facultati, in familie.O alta programa de studierea literaturii, vouchere pentru cumpararea cartilor, un sistem de distributie national si alte lucruri la care s-au gandit desigur si altii. Cat despre USR sunt de acord cu criticii acesteia, trebuie urgent reformata, dar reforma ma tem ca nu se va putea face cu Nicolae Manolescu la conducere. Reducerea taxelor si impozitelor in industria cartii sunt binevenite. Asa cum as dori ca si tirajele editurilor sa nu mai fie confidentiale.Faptul ca un scriitor adevarat ca dumneavoastra ma apreciaza e foarte important pentru mine.
Va multumesc.

Augustin spunea...

Dragă Şerban, aci te contrazic. Pe masură ce trece timpul, vedem că istoricii literari tot dispar, iar alţii noi în loc nu vin. Enumeră-mi, te rog, cinci istorici literari sub 40 de ani! În confuzia asta de valori, unde câteva mii bune de veleitari sunt foarte răzbătători, biruindu-i numeric şi prin tupeu pe scriitorii adevăraţi, în lipsa istoricilor literari, va fi vai şi amar de biata literatură română. Ce să mai spunem că unii critici şi istorici literari cu pretenţii (v. Alex Ştefănescu) laudă câte o beizadea cum e Poponeţ care-şi povesteşte neaoş şi cinic escapadele erotice din cluburile bucureştene... Tare mi-e teamă că peste 100 de ani, literatura română de la începutul secolului XXI va fi ilustrată cu Mihaela Rădulescu, Mihai Găinuşă şi Gigi Becali...

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Cunoști mai bine situația decât mine. ( Ți-aș fi dat totuși câteva nume de critici tineri, excepționali - ei sunt speranța că literatura noastră nu se va șterge din istorie ca un program de calculator virusat -, dar mi-e teamă să nu-l uit pe vreunul, cum se întâmplă de obicei. Istoricii literari sunt, într-adevăr, pe cale de dispariție. Bianca Cernat, Andrei Terian, Paul Cernat, Marius Miheț, Doris Mironescu și Bogdan Crețu îmi vin primii în minte. De fapt, ei sunt străluciți critici care fac și istorie literară. Dar mai sunt și alții mai puțin cunoscuți. Paul Cernat are însă peste patruzeci, nu?) Mă înfior când citesc ce-mi scrii în legătură cu Mihaela Rădulescu, disperata obsedată de teoria mistriei. Am ajuns să scriu pentru câțiva prieteni și mi se pare că-i împovărez când le trimit o carte. O cunoștință de pe aici, nespecialist, a prins ”Călugărul” meu, roman care este, în proporție de 99%, rodul imaginației. E, omul mi-a spus că a identificat prin localitate toate personajele și mai are doar două-trei de lămurit, dar i-a fost foarte greu în operațiunea asta.