sâmbătă, 28 mai 2016

Acești oameni minunați și imposibila lor izbăvire

* La fotbal suntem jalnici. Dacă africanii primeau două meritate lovituri de la 11 metri, ne băteau măr. Am cunoscut cândva niște studenți congolezi, cei mai blânzi oameni de culoare care există. Trăiseră la marginea junglei, iar doctorul lor, un tip foarte nervos, le făcea injecții direct prin pantaloni. Aveau în sat și o vrăjitoare care îi transforma pe copii în spiriduși, adevărate păpuși în miniatură. De la negrii aceia am învățat cum să mă apăr de pitoni și de șerpii boa, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc periculoasele reptile pe undeva. Ce mai putem comenta în aceste condiții?
* Am tot mai puține speranțe în specia pe care o reprezint. Fac un drum la Videle cu mașina. Când trec prin Mârșa, îl văd pe un bărbat în vârstă, Ioniță, cum își inspecta proprietățile. E un fost inginer, excelent manager care îi face să prospere pe cei din jurul său. A construit niște silozuri moderne, dar primărița din localitatea sa îi impune să folosească o podișcă peste care nu pot trece mașini cu gabarit mare. Așa că impunătoarele instalații stau nefolosite, strălucind în soarele sfârșitului de primăvară. La întoarcere văd ce-l interesa pe fermier. Cineva îi călcase cu mașina sau cu tractorul hectare întregi de grâu și de orz. Tarlaua arăta de parcă un nenorocit s-a plimbat toată noaptea pe acolo, strivind plantele cu un vehicul puternic. Cerealele sunt viguroase și promit o producție record, dar invidioșii au găsit modalitatea de a-i tempera omului bucuria, făcându-i semănăturile varză. Ce oameni minunați trăiesc azi și ce modalități sublime de a se împlini găsesc ei! Creștini adevărați, ce, te joci cu ei?
* ”Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Cine are doar un ochi interior, cu care își explorează la nesfârșit intimitatea, rămâne pe veci poet, chiar când scrie proză. Cel mai bun exemplu e Eminescu însuși, care agonizează încă prin unele texte optzeciste. Cine are ochi și pentru ceilalți, iar uneori și o ureche ascuțită, poate deveni prozator. Cap de coloană e Caragiale, dar povestea nu se încheie cu Sorin Stoica. E fără sfârșit.
* Aflu că Lenin a fost homosexual. Alexandru cel Mare, la fel. Poate și alții care au pornit războaie, au nimicit milioane de vieți, au provocat suferință, prin acte de răzbunare și de cruzime. Nu orientarea sexuală a marilor războinici mă interesează aici, ci posibila natură monstruoasă a unui anumit tip de feminitate. Lui Napoleon i s-a descoperit parcă, în ultimii ani de viață, o boală care îl transforma treptat în femeie. Femeia e născută să fie regină și nu acceptă alterarea statutului său. Bărbatul e de la bun început resemnat să joace roluri discrete, de senior al minții. Bărbați au fost Hegel, Platon, Kant, Bach, Thomas Mann, Wagner, Leonardo, William Faulkner, creatori de lumi, izvoare de viață eternă. ( Vedeți ironia vieții? Unii dintre ei au fost pederaști sadea, însă n-au avut ambiții care să pună în pericol viețile contemporanilor. ) Pentru mine, Tamerlan și Genghis Khan au fost niște muieri ratate, sângeroase. Adevăratele femei sunt fascinante, misterioase, inteligente, ocrotitoare, cu înclinații materne față de copiii numiți bărbați.
* Două dintre romanele mele au totuși ceva în comun. Din durerea de a nu-l putea vedea pe El izbăvindu-ne, am introdus, în text, elemente de un fantastic grotesc și comic, care se insinuează în lumi absurde și inumane, imposibil de propus spre mântuire. O grimasă transformată într-un râs dement. Am făcut la scară mică un lucru care i-a reușit lui Bulgakov la dimensiuni mitice, în cel mai frumos roman scris vreodată de o mână omenească, Maestrul și Margareta.

8 comentarii:

Nicolae Nicu spunea...

Şerban,
Ca de fiecare dată, nici nu ştiu ce este mai interesant şi incitant la scriitura ta, subiectul în sine ori punctul de vedere din care îl abordezi. Spun de aceea că, de fiecare dată, scriitura ta este o provocare. Iar eu nici la vîrsta asta nu îmi găsesc întotdeauna înţelepciunea sau răbdarea de a nu răspunde provocărilor, fie şi la cele indirecte sau impersonale!

1 „La fotbal sîntem, jalnici”. La cîte sporturi nu sîntem noi astăzi jalnici? Şi, în cîte alte domenii ale vieţii sociale? Mă uitam cîtă bucurie vecină cu delirul s-a putut dezvolta – altfel, perfect legitim! – în jurul cîştigării Ligii Campionilor la handbal feminin de către a noastră CSM Bucureşti, această creaţie-hibrid a Primăriei Generale a Bucureştilor. O rara avis a performanţei sportive actuale, desigur. Însă, mai ştie cineva că în anii ‘60-‘70 cupele europene erau cîştigate aproape în mod firesc de sportivii şi sportivele României la cele mai multe dintre sporturile cu mingea, la sporturile de echipă, în general? Mai ştie cineva că pe parcursul a doar 20 de ani am fost de 4 ori campioni mondiali la handbal şi că naţionale precum cele ale Spaniei, Franţei, Suediei, Danemarcei, Elveţiei sau Braziliei, aflate astăzi în elita handbalului, veneau în stagii de pregătire în România să joace cu Relonul Săvineşti sau Textila Buhuşi? Asta în timp ce astăzi handbaliştii români nici nu îşi pun problema să se califice la un campionat mondial! Aşa e cînd uiţi cine ţi-au fost părinţii, cine ţi-au fost înaintaşii, aşa e cînd scuipi pe propria ta istorie. Şi ce istorie!

Mai ştie cineva cîte cupe ale campionilor europeni am cîştigat la... popice („fără număr, fără număr”!)? Mai ştie cineva cine au fost Florin Gheorghiu, Victor Ciocâltea, Mihai Şubă, Mircea Pavlov, Mihai Ghindă, Teodor Ghiţescu, Elisabeta Polihroniade, Maria Albuleţ, Gertrude Baumstark, Margareta Teodorescu, Marina Pogorevici, Margareta Mureşan, Margareta Perevosnic, Eugenia Ghindă, Alexandra Nicolau şi ce au însemnat toţi aceştia în şahul internaţional? Mai ştie cineva că tot în anii aceia hocheiul românesc era o forţă a lumii, astfel că în anul 1977 am jucat în prima grupă valorică a CM, alături de echipele colosale ale Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Canadei? Mai ştie cineva ce forţă aveau atletismul românesc, caiacul-canoia, gimnastica, boxul, luptele greco-romane, tirul, tenisul, rugbyul etc., sporturi care au dat pe parcursul a 30-40 de ani mari campioni de legendă şi au dus România pe locul doi la medalii pe naţiuni – 53 de medalii dintre care 20 de aur! – cîştigate la Olimpiada de la Los Angeles din 1984, ceea ce astăzi ar însemna o glumă proastă pentru noi? De fapt, ar fi vorba, iată, despre un întreg dicţionar de glume proaste... Aşa că, la reuşitele de azi, atîtea cîte or mai fi, jubilaţi voi, copii! Noi, ăştialalţi, putem cel mult să vă zîmbim mînzeşte şi poate chiar să nechezăm un pic, dacă vă doriţi. Dar să ştiţi că ne vede lumea.

Nicolae Nicu spunea...

2 Religia este un pretext. Trecut cîndva ca spadă eliberatoare, rug purificator, ori ca eşafod public, creştinismul trece astăzi drept baie comunală a tuturor păcătoşilor societăţii. Ce pretenţii mai avem de la conştiinţă, nu e suficient?

Nicolae Nicu spunea...

3 „Aflu că Lenin a fost homosexual... Lui Napoleon i s-a descoperit parcă, în ultimii ani de viaţă, o boală care îl transforma treptat în femeie”. Bun, şi despre Vlad Ţepeş s-a spus că obişnuia să se ospăteze lîngă trupurile mustind de sînge ale celor tranşi în ţeapă din ordinul său. Sau că lui Ceauşescu i se administra pentru întinerire substanţă plasmatică obţinută de la copii orfani! La fel, culmea!, şi lui Slovan Miloşevici. Ori că toate fetele din Libia nu se puteau căsători înainte de a fi dezvirginate de Gaddafi... Damnarea şi satanizarea adversarilor este, din vremea romanilor şi pînă în zilele noastre, filosofia de căpătîi a propagandei cuceritorilor şi ocupanţilor. Hula, calomnia şi denigrarea scabroase nu merită răspunsul argumentării raţionale, necum efortul analizei filosofice. Lor ar trebui să li se răspundă într-un singur mod: cu tunul.

Nicolae Nicu spunea...

4 "Din durerea de a nu-l putea vedea pe El izbăvindu-ne, am introdus, în text, elemente de un fantastic grotesc și comic, care se insinuează în lumi absurde și inumane, imposibil de propus spre mîntuire". Splendid! Şi, imaginează-ţi că mulţi pot, în nesimţirea lor, să-I propună spre mîntuire lumea reală!!

Reverenţe pentru sufletul tău sensibil, Şerban.
Gînduri bune tuturor.

Şerban Tomşa spunea...

Nicu,
1. Îți mulțumesc pentru aprecieri. Ce poate fi mai frumos pentru un scriitor decât să-i spui că scrisul său este incitant? Eram buni la multe sporturi, fiindcă instituțiile statului se ocupau totuși de oamenii de valoare. Na ca azi, când oricine e mirosit că are ceva minte e dat în lături, pentru a se face loc troglodiților. Foarte frumos scrii despre ce se întâmplă acum. Îmi aduc aminte cu nostalgie de Florin Gheorghiu, pe care îl evoci. Ăștia nu mai știu cine a fost Eminescu, nu le mai putem cere nimic. De trei zile mă lupt cu niște evaluări - inutile - la clasa a Vi-a. Am descoperit însă ceva : unii elevi sunt chiar cretini, iar ăștia au cel mai mare succes la sexul opus, dar și cel mai mare tupeu.
2. Nu acuzam Biserica, e treaba lor ce fac, dar sunt gospodari care se pretind creștini și acționează ca niște posedați. Adevărul e că nici preoții cei mai smeriți n-au ce scoate din nenorociții educați în spiritul fraudei și al distrugerii.
3. Homosexualitatea nu e un defect, în opinia mea. ( E o certitudine, în cazul lui Lenin : am citit niște scrisori ale iubitului său, precum și protestele soției lui Vladimir Ilici.) E vorba de valorificarea artistică a unui anumit tip de feminitate. Trebuie să revăd formulările, să nu dau naștere unor neînțelegeri.
4. Sensibilitatea este vulnerabilitatea mea. A fost cândva și un atu. A rămas doar un călcâi al lui Ahile.
Îți mulțumesc mult.

Şerban Tomşa spunea...

Nicu,
Poate mai apuc să scriu câteva romane, înainte de a trage definitiv cortina.

Nicolae Nicu spunea...

Şerban, îngăduie-mi să revin pentru oarece lămuriri:
1. Adesea folosesc termenul generic „scriitură” şi nu-i găsesc şi, evident, nu-i insinuez vreo conotaţie peiorativă. Bine că nu a deranjat. M-am gîndit tîrziu.
2. Nici eu nu am avut în vedere Biserica. Mă refeream la oameni şi la instituţiile lor sociale, în general. Că şi Biserica este o instituţie, asta e numai o împrejurare a fatalităţii, dar şi o altă discuţie. Apoi, se cuvine să precizez că m-am referit la Creştinism numai în contextul secvenţei relatate de tine despre răufăcători de prin partea locului şi creştinismul lor ipocrit. Totuşi, mi-am reprimat tentaţia de a spune că religia este o ipocrizie şi m-am mulţumit să spun că este un pretext. Şi, desigur, Creştinismul este numai una dintre religii şi pentru răufăcători şi ipocriţi, de oriunde ar fi ei.
3. Eu, Şerban, nu mă tem de neînţelegerile unora sau altora. Eu am propriile mele înţelegeri şi basta. Şi aşa cum e normal ca fiinţă raţională să cuget, aşadar, să am îndoieli despre lume şi viaţă, la fel de firesc este să am şi convingeri ferme. Acestea îi sînt imanente îndoielii filosofice. Prin urmare, despre homosexualitate eu spun că este mai mult decît un defect. Este o calamitate a naturii comportamentale preinstinctuale a individului uman. Este un viciu scabros şi repulsiv, o culme a promiscuităţii. Subliniez, nu mă refer la cei cu mutaţii sexuale organice, aşa-numiţii adrogini sau hermafrodiţi, care sînt rezultatul unei erori genetice şi care nu au nici o vină pentru anomalia lor şi instinctele pe care aceasta li le generează. Compasiunea şi tolaranţa socială faţă de aceştia se cuvine a fi mai presus de orice discuţie. (Oricum, realizăm că la scara populaţiei umane ei sînt în număr infim, slavă Domnului). Mă refer strict la cei posedaţi de viciul comportamental dobîndit şi asumat faptic al homosexualităţii şi lesbianismului. Un viciu, din punctul meu de vedere, absolut inacceptabil social. Altfel, da, am înţeles că subiectul abordat de tine nu era homosexualitatea, ci ceea ce tu numeşti „un anumit tip de feminitate”, chestiune proprie anumitor figuri ale istoriei, în ideea perfidă a unora pe care tu o confrunţi aici cu exemple opozabile şi demonstraţii logice convingătoare, chestiune pe care însă o găseşti interesantă şi valorificabilă din punct de vedere artistic. Am înţeles bine?
Şi nu te teme nici tu, mai ales tu, de neînţelegerile unora sau altora dintre cititori. Cei care te înţeleg te aşteaptă, cei care nu te înţeleg te caută. Toţi ceilalţi îţi sînt străini.

Şerban Tomşa spunea...

Nicu,
1. E foarte bun și termenul pe care îl folosești. Oricum, nu mă supăr ușor pe prieteni.
2. Da, e posibilă o discuție despre religie - o modalitate de a face politică, zic unii - și despre anumite instituții. (Religia e altceva decât credința în Dumnezeu.)
3. E frumos să nu ai rețineri când e vorba de un punct de vedere sincer și bine argumentat. Tratez cu toleranță această orientare sexuală, fiindcă în cele mai multe cazuri este ereditară și nu rezultatul unui viciu cultivat la scară mare, cum se întâmpla la greci și la romani, unde homosexualitatea era practicată din... plăcere de 80% dintre cetățeni. Nu sunt de acord, în mod categoric, ca familiile de homosexuali să adopte copii, fiindcă le induce un comportament deviant, după cum nu mi se pare logic ca minoritarii de orice fel să aibă mai multe drepturi decât cetățenii obișnuiți.