marți, 3 mai 2016

Poemul ca supremă formă literară

     * După o perioadă de muncă intensă, vreau să mă relaxez și deschid un roman polițist. Nu mi se pare bun. Iau altul. E scris de un nordic, e elogiat și are aproape șapte sute de pagini. Începe mediocru și continuă cu zeci de pagini slabe. Apă de ploaie. Revin la primul, apoi pun mâna pe un volum cu povestiri de Cehov. Mare greșeală! După Talent, o schiță bună, despre ratare, în spiritul autorului, citesc Trântorii, unul dintre cele mai crude texte care s-au scris vreodată. Cam ca schița Calul a lui Marin Preda. Culmea e că nu-mi era cunoscut, fiindcă nu l-aș fi recitit în ruptul capului. Un târgoveț bătrân și sărăcit nu prea are ce să le dea celor două animale prăpădite ale sale, un cal și o cățelușă, care rabdă de foame în ograda sa. Le ceartă, le face morală o jumătate de oră, apoi le dă afară din curte. Bietele ființe stau la poartă, cu ochii triști. Bătrânul se duce după ceai, bea votcă și, la sfatul unui amic, pleacă la o nepoată, să capete mâncare. După o vreme constată că murgul său și cățelușa se țin după el. Își amintește de sfatul aceluiași tovarăș și duce animalele la hingherul Ignat. Acesta leagă căluțul de un stâlp, îl lovește în cap și animalul se prăbușește. Cățelușa îi sare în ajutor și este omorâtă cu aceeași cruzime. Amețit, bătrânul încearcă un confuz sentiment de milă. Îngrozitor! Sunt șocat, sunt bulversat. Mă gândesc serios să nu mai caut în Cehov un refugiu moral.
     Cehov exprimă totdeauna adevăruri fundamentale despre om. Dacă în ideea de omenesc intră cruzimea față de animale, refuz să recunosc superioritatea omului printre celelalte viețuitoare. În zonele rurale, oamenii ucid pisici, câini, vite, tot ce suflă, ca și când ar rupe vreascuri sau ar cosi iarba. După cum arată învățatul Walter-Jorg Langbein, animalele au suflet și omul trebuie să la trateze ca atare. Multe pasaje sunt traduse greșit în Biblie, dar Langbein, cunoscător de sanscrită, ebraică, aramaică, elină, latină etc., traduce corect : ” Și fiecărui animal sălbatic viu de pe pământ și fiecărui animal zburător din ceruri și tuturor celor care se târăsc, în care se află un suflet viu, le-am dat ca mâncare toate plantele verzi.(Facerea, cap. 1, versetul 30) Sunt cuvintele lui Dumnezeu.
* În ultimele săptămâni m-am luptat, în calitate de cititor, cu mii de pagini ale unor romane reușite. Totuși, impresia de ansamblu este că se face multă risipă de cuvinte, în condițiile în care ideile ar putea fi exprimate mai concentrat, mai bine și la un nivel literar superior, în texte scurte, puternice. În China medievală, cei care doreau să avanseze în ierarhia socială dădeau examen în fața unui consiliu de înțelepți incoruptibili. Aspiranții care promovau deveneau mai bogați și puteau ocupa funcții de răspundere. Era exclus ca niște proști să ajungă să-i văcărească pe oamenii de valoare. Fiecare examen se încheia cu un poem compus de candidat. Cu alte cuvinte, poemul era esența înțelepciunii și valorii unui om. Am spus-o în repetate rânduri : adevărații stăpâni ai unei limbi sunt poeții. Ion Gheorghe a compus un roman în versuri, Pâine și sare. Marin Sorescu a scris o mică epopee, La lilieci, care e deopotrivă lirică și epică. Mircea Cărtărescu a promovat poemul ca imago mundi.  Mai mult, poeții ar putea scrie, în opinia mea, cele mai reușite proze. Ce sunt marile romane ale umanității decât niște poeme epice, niște simfonii ale umanului, copleșitoare prin frumusețe și prin adevărurile revelate? Război și pace, Idiotul, Demonii, Orbirea, La răsărit de Eden, Deșertul tătarilor, Maestrul și Margareta, Conjurația imbecililor, Iosif și frații săi, Ora de germană, Relatare despre regele David, Foamea,, Rodul pământului, Cartea de la Metopolis, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Groapa, Suflete moarte, Bouvard și Pecuchet, Ghepardul : ample, uluitoare poeme.  Gogol a înțeles de la început fenomenul și și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Și nu întâmplător Graham Greene a scris cândva : ” Domnișoara Mc Cullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D. H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru că nu are niciun mesaj.”  Sensibilitate poetică autentică! Incomparabilă intuiție!

P.S. Urmează partea cea mai dificilă : să găsim poemului o definiție cuprinzătoare, care să transcendă noțiunile de liric și epic. O vom face cât mai curând.

4 comentarii:

Unknown spunea...

Foarte interesant! Imi permiti sa nu fiu de acord cu tine, de data asta? Cred ca poemul ar putea fi mai degraba asimilat prozei scurte decat romanului, prin faptul ca reclama sensibilitate, expresivitate, muzicalitate, laconism narativ. Romanul pretinde o constructie bine articulata, personaje credibile si un simt innascut sau dezvoltat prin exercitiu al echilibrului. Asta nu inseamna ca nu pot fi scriitori care sa scrie si poezie, proza scurta si roman. Despre poemul epic nu m-as pronunta deocamdata, astept viitorul tau material.
Imi place mult Carson McCullers, intr-adevar scrie mai clar decat Faulkner, dar cred Faulkner este cel care scrie o epopee in proza.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
E normal să nu fii de acord cu mine. Nici eu nu sunt în totalitate de acord cu mine. :) În definitiv, e necesar să găsim un nume nou pentru specia literară la care m-am gândit.
În primul rând, ar fi trebuit să precizez că nu scurtimea diferențiază o operă valoroasă de alta, ci concentrarea, coerența și multiplele semnificații. Prefer Craii lui Mateiu Magicianului lui Fowles, roman foarte bun, dar demonstrativ, retoric.
În al doilea rând, ceea ce face dintr-un roman un poem epic sunt elementele iradiante pe care alte creații nu le au : un personaj ( Moromete!), revelarea unei lumi, a unui adevăr sau a unei tehnici literare. Altminteri pot fi scrise nenumărate romane onorabile, ca experiențe de viață, în dialect sau în argou, dar fără ecou în cerul marilor valori.
Sigur că Faulkner e cel mai înzestrat, cel mai mare romancier care a trăit vreodată. Dar știi care este singura mea obiecție la ceea ce a făcut? a scris prea mult și din această pricină i-au reușit puține poeme epice : trilogia, Zgomotul și furia, Lumină de august, Absalom, Absalom. Sigur, e destul pentru un scriitor, dar el a avut cele mai mari posibilități artistice și ar fi putut da șapte-opt capodopere incomparabile. Iar Faulkner este maestru în a folosi artificiile literaturii. Ca și Borges, care e foarte scurt și a scris mai puțin decât Cezar Petrescu, care e un scriitor bun. Îmi place și Bukowski, care e natural și onest, însă se ridică el la nivelul poemului? Și ajungem la o discuție foarte utilă. Știi bine cât l-am admirat pe un mare critic șaizecist, dar el nu se pricepea la proză, iar romanul a ajuns într-un stadiu de avansată anemiere și a fost salvat de Aldulescu. S-ar părea că criticii foarte inteligenți evaluează proza exclusiv prin scriitură. Fără artificiu și fără echivoc nu există literatură. Sigur că eu mă uit și acum cu atenție în gura unor critici foarte capabili, dar mă trezește la realitate câte un duș rece.
Pe scurt, se scrie prea mult și fără adâncime. Prozatorul nu trebuie să fie artist pe fiecare pagină, dar nici tern pe sute de pagini. Îl apreciez mai mult pe Flaubert decât pe Balzac, dar cel mai mult îmi place Stendhal, care, deși nu e scurt, atinge acel nivel artistic care mă obsedează. Grafomania duce la o industrializare a speciei, la o muncă producătoare de obiecte de unică folosință. Le citești și nu dorești să le revezi.
În fine, specia pe care o laud și căreia nu i-am găsit un nume excelează prin revelarea unor stări sau a unor adevăruri.
Zici foarte bine : ”Romanul pretinde o constructie bine articulata, personaje credibile si un simt innascut sau dezvoltat prin exercitiu al echilibrului.” Cu o condiție : construcția și tot restul să reverbereze într-un relief artistic unic.
Asta înseamnă că ne potrivim totuși în păreri.

Unknown spunea...

"Prozatorul nu trebuie să fie artist pe fiecare pagină, dar nici tern pe sute de pagini". De acord, intru totul. Simplitatea nu echivaleaza neaparat cu complexitatea, dar cand lucrul asta se intampla e minunat. Un exemplu elocvent ar fi Desertul tatarilor, stiu ca ne place amandurora. Sunt curios sa vad ce-o sa scrii despre specia literara la care te-ai gandit, dar nu te grabi, am destula rabdare.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
A trebuit să găsesc mai întâi o metodă pentru a fixa cea mai bună definiție. Pot spune că am fixat, în linii mari, trăsăturile noii specii. E și o rețetă pentru a scrie capodopere. Dar mai am de lucru. știu, vei spune că nicio capodoperă nu se scrie după rețete. Așa ar fi normal. Totuși, cunosc cel puțin un scriitor care și-a scris marile cărți după rețete. Depinde de cât de versatil este talentul cuiva. Tu ia-o ca pe o glumă. :)