joi, 12 mai 2016

Un testament literar

         Am paisprezece cărți scrise și nepublicate. Dacă n-aș ști că în țărișoara asta există editori ca Teodor Dună și Cosmin Perța, n-aș mai avea nicio motivație să public vreun op. Nu din cauza situației politice în România sau din lipsă de audiență, ci din omenescul și eternul sentiment al zădărniciei. Probabil că voi mai tipări trei manuscrise. Dacă nu voi apuca să le țin în mână, ca pe obiecte estetice, nici pe acestea, voi lăsa textele în grija unor prieteni : doi poeți, trei critici, doi romancieri și unul care practică toate genurile literare, cu egală strălucire. Sunt un norocos. Cine mai are, într-o viață, atâția oameni de încredere?
Și revin la obsesia care mă bântuie : prea multe cuvinte și prea puține lucruri spuse. Am definitivat, în linii mari, trăsăturile poemului romanesc, la care mă gândesc de multă vreme, dar nu ăsta e tema de azi.
       Mă gândesc la textul liric, care este cea mai concentrată modalitate de a imagina frumosul. Sunt printre cei care știu să asculte. Pentru un om sau pentru un scriitor, nu e puțin lucru. ( Geo Bogza a repetat mulți ani prietenilor săi : ” Pe piatra mea de mormânt să scrieți că am fost luptător antifascist, nu legionar, ca Eugen Barbu.” În cazul meu, epitaful neformulat încă ar trebui să se refere la faptul că îi iubesc pe cei care fac lucruri frumoase/nebune. )  Pot admira, fericit, realizările altora. Nu știu dacă stăpânesc arta de a admira, cum s-a exprimat astralul Ovidiu Nimigean, dar nu degeaba, pe vremuri, toți poeții începători mă înghesuiau prin unghere, pentru a-mi citi producțiile lor. ”Războiul e tancul ce rupe asfaltul” suna un vers scris de un universitar ardelean, pe care Marius Bădițescu îl depistase că ar fi avut o afecțiune cardiacă. ( Marius știa multe, chiar și grafologie.) Nu de florile mărului, o celebritate universitară de azi mă ținea treaz toată noaptea, în armată, pentru a-mi prezenta poeziile și prozele sale. Nu erau rele deloc și mă mir că eminentul meu prieten a ales, în cele din urmă, eseul academic. Ajuns aici, sunt dator cu o mărturisire. În ciclul gimnazial, n-am făcut practic deloc literatură. Dascălul nostru, care făcuse Școala Normală, fusese legionar ( în mod ciudat, o stradă din localitate îi poartă numele! )și știa să-și tortureze fizic elevii după metode variate și incredibile ( inchizitorii erau mici în comparație cu cruda sa inventivitate!), nu era capabil să predea și să verifice decât tot ce se învârtea în jurul întrebării : ”Despre ce e vorba în...?” Vorba unui preot, prietenul și colegul meu de suferință, decedat prematur : ” A. te bătea până când știai mai mult decât știa el!” Aia era adevărata măiestrie pedagogică! Când magistrul a aflat că un coleg al meu, Panait Voicu ( Găzoi), citise Frații Jderi, a făcut fețe-fețe, și-a dres glasul, tușind îndelung, s-a ridicat de la catedră în semn de mare respect și a spus cu o voce sugrumată de emoție : ” Ia te uită, domnule! Chiar ai citit Frații Jderi? Cinste ție și părinților tăi! Să ții minte toată viața că asta e o înfăptuire măreață.” De atunci a evitat să-l mai ciomăgească pe băiat, îl ocolea la întrebările mai grele, dar nici nu l-a mai întrebat vreodată ce citea. Se temea că i se va spune un titlu de care nu auzise. ( Apropo, profesorul de civilizație britanică al fiicei mele nu auzise de Harper Lee și de celebrul ei roman, Să ucizi o pasăre cântătoare. Scena se petrecea la vestitul Colegiu Gheorghe Lazăr. ) Pentru mine, literatura era o junglă, un labirint pe care îl descopeream pe cont propriu, mereu uluit de farmecul și de noutatea sa. Cea mai intensă trăire, o electrocutare livrescă, a fost când am citit prima oară un poem dintr-o carte a lui Bacovia, singurul poet care e genial pe fiecare rând și chiar în cele mai proaste versuri ale sale. ( Sigur, dacă le-ar fi scris altcineva, ceva nu s-ar fi potrivit și ar fi rămas niște texte ratate, niște mormane de cuvinte moarte. ) Am zis : ”Dacă asta e poezia, cea mai mare fericire dată omului pe pământ este să o scrie sau să o citească.!„ Trăiam niște sentimente stranii, le recunoșteam, erau numai ale mele, însă îmi păreau noi și surprinzătoare. Erau cuvinte care veneau dintr-o altă lume.Ș i am recitit în neștire textul, iar după aceea tot volumul, de mai multe ori.
Revăzând, prost dispus, unele pagini din Arghezi, Barbu sau Blaga, poți trăi momente nefericite, când te gândești la meșteșug excesiv, manufactură literară, la rebusuri lirice, la poezia leneșă, la pitoresc ieftin și la argumentele lui Eugen Ionescu din volumul Nu.  În cazul lui Bacovia, cele mai prizărite schițe îți par amprentele unui zeu aflat în agonie.
Bacovia, unicul, supremul poet.
Până la urmă, asta e totul. Să scrii un număr de poeme, ca Bacovia, Poe, Voiculescu, Bukowski, Rimbaud ( pe limbă îmi vin trei nume de poeți contemporani, dar îi trec sub tăcere, pentru a nu-i supăra pe ceilalți), apoi să taci.
Scriitorii sunt datori cititorilor lor și cu tăcerea.
Ultimele clipe mă vor prinde scriind poeme.
Adică așa cum începusem cândva.


6 comentarii:

cristina spunea...

Asta nu suna chiar promitator. S-a intamplat ceva, sau e o postare scrisa "in caz ca"?

Şerban Tomşa spunea...

Cristina,
Niciodată nu e prea devreme pentru un bilanț. În caz că...

Unknown spunea...

Sa sfarsesti scriind un haiku si cu un pahar de vin in mana, ascultand o muzica buna, e poate ceea ce se cheama o moarte frumoasa. Dar nu te grabi, mai ai de scris multe carti.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
E frumoasă ideea ta. În ultimele clipe de viață, Cehov a cerut să i se scoată balonul de oxigen ( avea tuberculoză în ultimul stadiu), a ciocnit un ultim pahar de șampanie cu prietenii și a murit. Când trăiești însă printre oameni care nu știu ce sunt cărțile și prietenia, nu poți nici să scrii, nici să mori ( le-ai da o mare satisfacție! ), nici măcar să ții un amărât de pahar în mână.

Nicolae Nicu spunea...

Eşti abia la vîrsta înţelepciunii, Şerban! Mi se pare o vîrstă la care, tocmai de aceea, tentaţia orizontului crepuscular nu-i poate fi scriitorului o normalitate decît prematură.

Şerban Tomşa spunea...

Nicu,
Frumos zis!
Se pare însă că lehamitea este mai puternică decât înțelepciunea.