duminică, 14 august 2016

Jocuri de cuburi sau despre ingeniozitatea lui Nabokov

     Se spune că Nabokov îl detesta pe Dostoievski. Spunea că scrie oribil și că personajele sale sunt ridicole. El, Nabokov, scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare. Am citit Adevărata viață a lui Sebastian Knight, Polirom, 2011, cu o uimire mereu reînnoită de câte ori am dat peste un pasaj în care talentul rusului mă copleșea. Prin anii '78 ai secolului trecut aveam ideea de a scrie o carte despre o altă carte niciodată pusă în text. Am folosit ideea în Călugărul Negru, dar într-o formă oarecum distorsionată. Cu zeci de ani înaintea mea, Nabokov scria o carte despre un autor imaginar căruia îi inventează o operă și chiar exegeze pe marginea închipuitelor cărți. E ca un joc de cuburi colorate. Sebastian Knight este recompus din amintirile naratorului, relațiile personajului cu mama sa vitregă și cu cea naturală, din mărturiile prietenilor și iubitelor, ele însele figuri enigmatice și mai mult decât originale. Tehnica e cu atât mai interesantă cu cât Sebastian Knight este un tip retras, solitar, cu un comportament plin de ciudățenii. Sebastian Knight, fratele vitreg al naratorului, este un mare scriitor, cu o creație ignorată de marele public. Vorbeam despre detalii. Iată o mostră ( e ziua în care tatăl lui Sebastian moare în urma unui duel) :” Era o dimineață atât de întunecată, încât în clasă fusese aprinsă lumina, iar asta îmi provoca întotdeauna un fel de zumzăit enervant în creier. M-am întors acasă pe la trei și jumătate dpă-amiaza, cu sentimentul acela de slinoșenie pe care îl aveam mereu când veneam de la școală și care acum era sporit de lenjeria aceea care mă mânca.”(pag. 15)  Nabokov este, cum am arătat și cu alt prilej, un pictor impecabil :” Mă văd pe mine însumi, un băiețel de patru sau cinci ani, ridicat pe vârfuri și foindu-mă ca să zăresc mai bine cutia de culori de lângă cotul în mișcare al fratelui meu vitreg : nuanțele lipicioase de roșu și albastru, atât de îndelung folosite încât se vede emailul lucind pe fundul fiecărei adâncituri a cutiei. Ori de câte ori amestecă Sebastian culorile în capacul concav de tinichea, se aude un clinchet ușor, iar apa din paharul aflat dinaintea lui e tulburată de pânze fermecate.” (pag. 17)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...]  Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Da, am citit și eu cartea și am fost impresionat. Nabokov e un maestru al detaliilor și al atmosferei, pictural & muzical, în același timp.
Îmi place teribil formula ta: Nabokov scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare.
Finalul, pe care l-ai citat, este extraordinar, și mie mi-a rămas în memorie. Știi la ce m-am gândit după ce l-am citit? Într-un fel sau altul, conștient sau nu, scriitorii încearcă experiența lumii de apoi, străduindu-se să trăiască în mai multe suflete. Pariul lor cu eternitatea, iertate-mi fie cuvintele mari.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Frumos comentariu! E tulburătoare ideea ta. Și eu cred că scriitorii pendulează între lumi, căutându-și un loc unde să se simtă acasă. Trec hotare și încearcă măști care să li se potrivească.
Finalul romanului e de excepție. Toți marii scriitori au finaluri puternice.