Jung și romanele mele

*Sinceritatea nu-i caracterizează pe carieriști. E a celor care nu vor să câștige nimic pe după uși. Ăștia sunt inflexibili, rămân așa o viață întreagă. Tot mai des se întâmplă însă ca un nonconformist să devină omul sistemului și să-și facă datoria cu zel. Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un prototip. Sigur, se poate pune întrebarea dacă ”tribunul” ”cu caracter de bronz” nu era încă din studenție omul agiei, deși îi ducea pe colegii săi, cu mare alai, la statuia lui Mihai Viteazul. Cândva, un amic aflat într-o accentuată stare de melancolie și mi-a povestit despre copilăria sa tristă și despre adolescența-i plină de privațiuni. ”După ce veneam de la școală, spunea el, cumpăram o sticlă de alcool și mă retrăgeam în camera mea. Petreceam tot restul zilei bând și strâmbându-mă în oglindă.” Mai târziu, omul a ajuns inspector școlar și obișnuia să-i tortureze pe profesori pe la ședințe, citind de două ori, în cinci-șase ore, documentele de partid legate de educație. Persoana aceasta a fost sinceră cu mine într-o împrejurare și n-a ajuns să regrete gestul. Dacă ar fi trăit în mediul în care îmi duc eu viața, s-ar fi bucurat de o publicitate la care nu poate visa niciun cetățean român.
* Într-o localitate vecină era un tânăr care, la orice nuntă, se urca pe scenă, alături de lăutari, și cânta la două tulpini de porumb, mai pe românește, la doi coceni. Freca bețele alea cât ținea petrecerea. Când cântăreții luau pauză, se oprea și el. Când ei reluau tămbălăul, reîncepea și el comedia. Pleca odată cu muzicanții. Nu știu dacă, la sfârșit, cerea și onorariu.
* ”Am fost ghinionist toată viața, mi-a spus doctorul de țară, amicul meu. Un singur noroc am avut : șeful meu, care m-a văcărit zeci de ani, n-a fost...pe invers.” Păi, nu prea înțeleg, am zis eu.” ” E foarte simplu, a zis doctorul. Șeful avea un asemenea apetit sexual, că nu-i scăpau nici asistentele, nici femeile de serviciu, nici pacientele mai arătoase care îi treceau prin cabinet.”
*O revelație care se adaugă unui lung șir de idei uluitoare pe care le găsesc în Amintiri, vise, reflecții de C. G. Jung! În romanul Ghețarul am intuit că un om poate trăi simultan în trecut, prezent și viitor - personajul Tom Kastelka chiar așa percepe evenimentele! - și că există o ipostază a vieții care conține timpul în forma pomenită. Descopăr acum că Jung a trecut el însuși de două ori prin această bizară stare de atemporalitate, în 1944, când a făcut un infarct și a înțeles adevăruri fundamentale despre existența noastră. Totul era de o realitate izbitoare. Ca și Tom Kastelka, Jung se afla pe un pat de spital. Fenomenul se petrece când omul se află la hotarul dintre viață și moarte. Să înțeleg că romanul meu bate mai degrabă către o psihologie a inconștientului decât către fantastic? ( Mi-am dat seama că și Călugărul Negru se află oarecum în aceeași situație.) E interesant că Jung a descoperit argumente pentru teoriile sale și în cărțile lui Carl Spitteler, scriitor elvețian, recompensat cu un Nobel. Psihanalistul i-a trimis nobelizatului volumul său Tipuri psihologice. Scriitorul nu i-a răspuns lui Jung, dar la scurt timp după aceea a ținut o conferința în care a dat asigurări, ca un prost, că lucrările sale nu ”însemnau” nimic.A spus că ”ar fi putut la fel de bine, de exemplu, ca, în loc să scrie Der Olympische Fruhling, să cânte Hai, hai, hai, a venit luna mai!”
Ghețarul a fost scris în 2008, a apărut în 2009, la Cartea Românească, iar traducerea ultimei cărți a lui Jung a fost tipărită în 2010, la Humanitas.