vineri, 23 decembrie 2016

Ziua în care luam vacanță

    De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Iarna e anotimpul tău preferat, asta se vede și in romanele tale. M-a emoționat povestea dorinței tale ascunsă intr-o cutie de lemn, pe care ai îngropat-o. Mi-amintește de scena din In The Mood for Love in care Mr. Chow își încredințează dorințele unei scorburi, pe care apoi o acoperă cu pământ și iarbă. Ar trebui să fii fericit, dorința ta s-a împlinit, ești scriitor.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
A fost anotimpul meu preferat. :)
Zeci de ani am renunțat la visul meu și de aceea m-am rătăcit. Ai dreptate. În ciuda ghinioanelor pe care le-am avut la tot pasul, sunt fericit. Înseamnă enorm să fii scriitor. Adevărat, cum zici tu. Restul sunt amănunte. E un dar divin care trebuie să fie apreciat ca atare. Nu încetez niciodată să le fiu recunoscător celor care mi-au întins o mână, în mod dezinteresat. Și sunt, desigur recunoscător Divinității, în fiecare clipă a vieții mele. Știi că nemulțumitului i se ia darul. Nu doresc averi, nu vânez demnități. De aceea nu sunt invidios pe succesele altora, uneori nici nu-mi doresc să le am. Totul se plătește cumva, chiar în această viață pământească. Dacă aș avea bani mulți, aș face fundații care să-i ajute pe săraci și să protejeze animalele abandonate. Sunt mâhnit că nu am suficient timp să scriu și să citesc, iar iar cei mai mulți prieteni ( adevărați, după cuvântul tău) sunt departe sau nu mai sunt. Am încă prieteni (adevărați) și pe aici. Fără prietenie n-aș putea trăi. Dar viața e tristă. Un înțelept, care a trăit cu mult peste o sută de ani, spunea că pe oameni nu trebuie să ți-i faci nici dușmani, nici prieteni.
Îți mulțumesc pentru cuvintele calde.