sâmbătă, 5 august 2017

Critici și prozatori

    Mă număr printre scriitorii care cred că în istoria literaturii române am avut puțini critici buni de proză. Paul Georgescu a fost unul dintre ei. Din generația 60, Valeriu Cristea a avut antene fine cu care îi depista pe prozatorii de valoare. Scriind Arca lui Noe, Nicolae Manolescu ne-a dat o sinteză de nivel european. Dar, ca și Lovinescu, nu-i agreează pe rurali. Are meritul de a-i fi promovat fără rezerve pe Alexandru Ivasiuc și pe Nicolae Breban. În generația tânără avem, în fine, critici competenți pe proză și dintr-o listă de mai multe nume n-ar trebui să lipsească Gabriela Gheorghișor, Marius Miheț și Oana Purice. Rămâne de studiat faptul că prozatorii rurali și periferici au rămas, în timp, liderii incontestabili ai mai multor generații : Liviu Rebreanu ( cine i-ar fi putut contesta supremația în perioada interbelică?), Marin Preda, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Sorin Stoica, Radu Aldulescu etc. Breban și Țoiu par excepții.
Am avut și avem, în schimb, foarte buni critici de poezie : Călinescu, Lovinescu, Manolescu, Cistelecan, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu ( poet de mare originalitate el însuși), Ion Pop ( de asemenea, poet), Eugen Negrici, Dan Cristea, Valeria Manta Tăicuțu( poet și prozator) și atâția alții. Pentru cei tineri, o puzderie, mi-ar trebui o pagină întreagă. Mai mult, poeții înșiși sunt foarte buni critici de poezie și uneori chiar de proză. Ei sunt cumva adevărații stăpâni ai unei limbi.
S-ar zice că e o tradiție ca prozatorii importanți să nu prețuiască decât propria operă. Putea scrie Rebreanu o cronică despre Camil Petrescu? Lui Eugen Barbu îi plăceau poeții, dar nu și Preda ori Fănuș. Sadoveanu ar fi zis despre aceluiași Preda că a sălbăticit limba. Marin Preda nu-l gusta pe Bănulescu etc. Și despre cine ar fi putut scrie Fănuș Neagu? Excepțiile, excelenți prozatori, dar și critici de anvergură, confirmă regula : Paul Georgescu, Dumitru Augustin Doman, Tudor Cristea. I-aș adăuga pe Radu Aldulescu și pe Liviu G. Stan, care au o percepție vie, mobilă asupra literaturii, datorită culturii lor literare și empatiei necesare înțelegerii oricărui tip de proză.
O categorie aparte este reprezentată de scriitorii polivalenți, care practică toate genurile literare, cu egal succes. Primele nume care îmi vin în minte sunt Horia Gârbea și Mircea Cărtărescu. Ultimul nu face critică de întâmpinare și nu este dramaturg.
În ceea ce mă privește, nu sunt critic literar, chiar dacă am produs câteva texte valabile. O spun pentru ultima dată. Nu voi publica volume de critică și nu voi scrie despre cărți care nu-mi plac. Când scriu despre o carte - și o fac din ce în ce mai rar, din motive obiective -, încerc să împărtășesc cu alții bucuria de a fi descoperit încă un scriitor talentat, un om care privește lumea prin lentilele boreale ale cuvintelor. Sunt romancier : nici mai mult, dar nici mai puțin, ca să-l imit și eu pe Lovinescu.
Criticul literar se deosebește de prozator prin opțiuni, mijloace și obiective. A fi critic literar presupune elaborarea unor studii sistematice, având o anumită perspectivă asupra fenomenului literar, pe fondul unui tablou de valori bine conturate. Sigur că o cronică făcută de un scriitor poate fi foarte bună, foarte interesantă, respectând toate rigorile genului.Un prieten, mare scriitor, îmi spunea că prozatorul și poetul se pricep mai bine la literatură decât criticul, dar chestiunea e discutabilă. Criticul are consecvență în urmărirea fenomenului literar, ceea ce nu găsim la un prozator. Cel mai adesea problema nu e de competență, ci de opțiune. Alegi să faci prunci sau să le oferi educație. ( În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Copiii prost-crescuți le pot sparge capetele deopotrivă părinților și educatorilor. Aceștia din urmă o pot încasa și de la părinți. De aceea meseria de critic este extrem de grea. ) Să fabrici păpuși vii sau să le controlezi calitatea. Mijloacele și obiectivele urmărite de critic și de prozator diferă considerabil. Prozatorul operează cu personaje și întâmplări, criticul folosește concepte și valorizează chiar atunci când spune că îi place/displace o carte. Uneori fac amândoi același lucru sau își inversează sarcinile, însă asta se produce întâmplător. A fi critic presupune și un ritm diferit de a scrie. Poetul/prozatorul scrie critică ocazional și după cum îi este firea. Pozitivă, dacă e un tip fair-play, sau descurajatoare, dacă are polițe de plătit. Criticul e obligat să fie echidistant, pentru a nu-și pierde credibilitatea. Scriitorul are libertatea de a fi subiectiv. Tocmai aici voiam să ajung. Fiind eu subiectiv și tolerant, n-am pretenția de a lua pâinea de la gură criticilor veritabili. N-am scris și nu voi scrie negativ despre nimeni. (Cândva am răspuns principial, dar foarte dur, la un atac la persoană urât și, să mi se ierte, prostesc, însă regret și acum replica aceea nemiloasă. Renunțasem chiar să mai public textul și numai un accident a făcut ca acesta să intre totuși în sumarul unei reviste.) Și mai sunt și alte diferențe. De pildă, un critic - și aici mă apropii și eu de condiția sa - are un gust artistic foarte diversificat, deschis către formule stilistice variate. De obicei, prozatorului român îi place, după cum am arătat deja, doar registrul în care se încadrează el.  O excepție memorabilă a fost G. Călinescu, care a strălucit în mai multe ipostaze, fiind de fiecare dată întruchiparea subiectivității. Dar pe el nu-l încântau prozatorii moderni, oprindu-se la balzacianism, ca o ultimă cucerire estetică a romancierilor.
Am expus aici niște opinii și am simplificat mult lucrurile. Și nu uit să precizez că îi consider și îi citesc pe critici tot ca pe niște scriitori care concep cărți ale căror personaje sunt alte cărți și autorii acestora.

P.S. Într-o operă literară, tema este, se spune,  mai puțin importantă decât scriitura. Părerile sunt unanime în această direcție. Dar scenele din Moromeții sau din Groapa ar mai avea aceeași anvergură fără ideea generală de naștere sau de dispariție a unei lumi? Ce s-ar întâmpla dacă Cicikov al lui Gogol ar cumpăra grâu și nu, ca un adevărat diavol, „suflete moarte”? Și de ce noi, românii, nu putem trece de barierele unei limbi provinciale, așa cum au făcut polonezii, sârbii, grecii etc.? (Nici rusa nu e o limbă de circulație internațională.) Fiindcă punem prea mare preț pe un limbaj oral, argotic, periferic, dialectal și popular, adică exclusiv pe expresivitate? 

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Interesantă ultima ta idee. Înclin să-ți dau dreptate. Nu sunt critic, nici teoretician literar, dar poate că literatura noastră a pierdut mizând mai mult pe expresivitate decât pe teme interesante,iar expresivitatea e mereu în pericol să se piardă prin simplul act al traducerii. De altfel, ce teme am propus noi literaturii mondiale, n-am fost oare mereu defazați și influențați de alții? Există oare scriitori români care să fi fost modele pentru alții? Avem oare scriitori traduși care au rupt gura târgului în străinătate, chiar dacă Herta Muller a luat Nobelul?
Ce șanse are literatura noastră contemporană să atragă publicul din afara țării când există foarte puțini traducători și edituri străine interesate de literatura noastră, și deocamdată scriitorii români se vând mult mai puțin decât scriitorii străini chiar și pe piața noastră?

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Poate că am fi putut miza pe poezie cu mai mult succes. Poate că operele în proză traduse ar trebui să fi selectate cu atenție, după criterii ferme. ( S-au tradus Manualul întâmplărilor de Ștefan Agopian, Cartea de la Metopolis de Ștefan Bănulescu sau Simion Liftnicul de Pentru Cimnpoeșu?)Poate că ar trebui să ne orientăm după unii tineri critici care se pricep la proză, să scriem și pe gusturile lor și să ieșim apoi pe piață. Poate... Zic și eu, nu dau cu parul. Îmi amintesc de un șahist, Victor Ciocâltea, campion al României, care a luat zeci de titluri la rând, iar când ieșea afară îi mâncau toți semințe în cap. E, cam cum se întâmplă și cu echipele noastre în cupele europene. În schimb, Florin Gheorghiu nu prea punea el preț pe ce se organiza aici, dar afară era celebru. Este esențială acțiunea criticii tinere, de valoare, având ca țintă deopotrivă poezia, proza și dramaturgia. Criticii din generația medie și cei foarte tineri reprezintă cheia ieșirii din labirint. Părerea mea. Sper ca vreo lovitură de măciucă să nu-mi schimbe fundamental opțiunile.
Greșeala unor critici, care cred că doar ei fac canonul, poate afecta o întreagă literatură, dar cel mai rău cad chiar cărțile lor : prin selecția pe care o fac, ei se situează pe liniile de forță ale canonului sau se aruncă singuri în afara zonei de valori. Nu e valabilă ideea că tot ce scriu unii este infailibil. Dacă sunt scriitori/critici care cred acest lucru înseamnă trăim în inconștiență și nu mai nimic de făcut, aproape pentru nimeni, pe mulți ani de acum înainte. Sunt cărți de valoare, mi-a semnalat un scriitor, care nici măcar nu sunt citite și atunci cum ne putem pronunța asupra unui întreg tablou literar, când, în realitate, i-am citit, pe nașul, pe finul și pe mătușa cea bogată.