luni, 25 septembrie 2017

Acum și în ceasul morții noastre...

Nu-mi dădeam seama de ce aș fi vrut să mai scriu despre moartea tatălui meu. Aseară ideea a țășnit din inconștientul meu și m-a luminat : orice s-ar spune, moartea este, ca și bătrânețea, umilitoare. Sigur, nu trebuie să-l întrebăm pe Dumnezeu DE CE. Ne va da încă o palmă sau ne va trimite răspunsuri în inconștientul nostru sau prin revelații. Dintr-un anumit punct de vedere, moartea este ultima lecție de viață care ni se dă. Mi se va spune că este umilitoare pentru cei vanitoși. În realitate, e umilitoare și pentru cei curați și pentru păcătoși. Dar și mai grav este că e greu să găsești calea de a trăi mult și fericit și de a nu fi umilit de dezastrul biologic căruia îi cazi pradă, într-un final al neputinței. Căci tristă este atât moartea unui tânăr, cât și a unui bătrân, indiferent de considerentele spirituale pe care ni le pot oferi teologii.
Aș fi vrut să mor înaintea tuturor prietenilor și înaintea tuturor membrilor familiei. Mi se va replica, logic, că dau dovadă de egoism. Un prieten, poet talentat pe care am uitat, din nefericire, să-l introduc la secțiunea de memorialistică a ultimei mele cărți, mi-a zis că ar trebui să trăiesc mai mult decât tovarășii mei de viață, pentru a apuca să scriu despre toți. Dacă l-aș fi aprobat, tot egoist aș fi rămas. În ideile urmărite ni se văd limitele de viețuitoare care se târăsc într-o perpetuă și jalnică supraviețuire. E o altă umilință.
Aș fi vrut să fac multe lucruri cu tatăl meu. Să petrecem împreună un ultim Crăciun, să vedem un meci în care joacă Lionel Messi, să stăm și să pălăvrăgim sub foișorul pe care mi l-am construit în curte. Cel mai mult mi-aș fi dorit să-i arăt porțiunea din râul Jirnov, unde îmi petreceam după-amiezile de vară, din copilărie până, fix, în 1987. Dar n-a fost să fie. Tata s-a uscat încet-încet, ca un copac din curtea casei. Chiar și mama a remarcat asta. Am încercat să-i lungesc viața. Am reușit să-i mai dau trei zile. Cu o seară înainte de a muri, a redevenit lucid, a vorbit și s-a uitat la televizor. Am avut trei seri în care am sperat că va mai trăi măcar un an. Am insistat, ca și doctorul meu, să-l tratăm în continuare. N-am găsit pe nimeni care să aibă curajul de a-i administra niște perfuzii cu aminoacizi, iar cei din jurul meu au fost de părere că doar îi vom prelungi agonia. Aș fi vrut să pot face mai mult. Trei zile înseamnă prea puțin. Voiam mai multe. Erau ale lui. Erau ale noastre.
A fost umilitor pentru Alexandru cel Mare, Einstein și Napoleon să devină niște stârvuri. Cel mai important dintre ei, Einstein, n-a fost scutit nici de mizeriile bătrâneții. Dar cum se justifică toate acestea pentru un om care a trăit ca un miel supus, la cheremul tuturor? Nu mă împac cu gândul că trupul Părintelui Arsenie Boca a fost atins de gura flămândă a pământului și că starețul Zosima emana un evident miros de cadavru. Și nu mă liniștește nici faptul că tatăl meu a murit zâmbind, în timp ce se reîntâlnea cu fratele său, mort încă din copilărie.

Niciun comentariu: