miercuri, 6 septembrie 2017

Paradisul tatălui meu

Tatăl meu s-a stins pe 26 august, la ora nouăsprezece. Am fost martorul ultimelor sale clipe de viață și nu mai dau doi bani pe zbuciumul oamenilor pentru mărunțișuri care sunt atât de străine de misiunea noastră, încredințată de Dumnezeu. Am văzut cum spiritul părăsește trupul și trece treptat dincolo, cum membrii dispăruți ai familiei celui care pleacă îl așteaptă, iar viitorul mort îi identifică și le spune pe nume, arătând spre ei cu mâna dreaptă, ca în primii ani ai copilăriei : mama, tata, Ion. Ion a fost fratele tatei, decedat în copilărie.
   Până acum nu l-am visat pe tata. Ar fi putut să-mi apară în astral și să-mi arate încă o dată zăpada, așa cum tatăl lui Aureliano Buendia i-a arătat într-o zi fiului său gheața. Cred că nu împlinisem un an, eram înfășat și așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.
Dar n-ar mai fi putut să mă încălzească din nou, ca atunci când mă ținea într-o mână, ca pe o păpușă,  în fața cuptorului din focarul tradițional amenajat în partea din spate a casei bunicului. Într-o noapte de iarnă, puști fiind, m-am trezit înfrigurat și m-am urcat pe pieptul său, sub plapumă, și m-am încălzit ca pe o sobă caldă.
N-ar mai fi putut să elibereze câinele legat, fiindcă nu tolera captivitatea animalelor, așa cum nici eu n-o fac și nu suport să văd păsări în colivii și cai înhămați la căruțe și trăgând poveri.
N-ar mai fi putut să-mi aducă tot felul de jucării de care se minunau tovarășii mei din copilărie : sfârleze, lanterne, jocuri de cuburi. Toate mingile colorate, cu care încingeam meciuri disputate pe viață și pe moarte, erau ale mele. Deși foarte sărac, am fost primul pui de țăran din școală,  care a avut un pix ( cehoslovac!) și un creion chinezesc, cu gumă în capăt și cu imagini colorate pe suprafața-i rotundă și lucioasă. Tot el mi-a adus, la rugămintea mea, primele exemplare ale revistei România literară.
N-a ridicat vocea la nimeni și nu m-a lovit niciodată. A fost un soldat supus și a avut un salariu mic și o pensie mai mult decât modestă. A trudit la conacul nașului nostru din Udeni, a muncit cu palmele decenii în șir, la o fabrică de cărămidă, iar în ultimii ani a fost mecanic motopompist la Uzina de Mașini Electrice București, unde a petrecut mii de nopți fără somn. Era fascinat de ideea de a apuca pensia : „ Ce frumos ar fi! spunea el, care muncise ca un rob toată viața. Să stai acasă și să primești totuși niște bani.” Era tăcut, dar avea, ca și bunicul, un umor adânc, moromețian. Ca și mine, era fundamental o fire veselă, însă viața îl chinuise îndeajuns de mult, încât să nu-i mai ardă de glume. A apucat niște ani în care a stat, în sfârșit, în ograda casei părintești și și-a muncit pământul, după un program pe care și-l făcea singur. Neînțelegeri absurde au făcut să nu-i fiu alături în ultimii treizeci de ani și asta ne-a marcat pe amândoi. De altminteri, absența tatălui este unul dintre lucrurile care m-au măcinat interior. El trudea la oraș și venea doar sâmbăta, parcurgând cu bicicleta cei șaizeci de kilometri care despart Gratia de București. Mă cuprindea o bucurie de nedescris când îl vedeam deschizând poarta și intrând în curte. Iarna venea pe jos mai mult de zece kilometri, iar câinele nostru îl simțea și îi ieșea înainte la jumătatea drumului. În timpul studenției îl vizitam la uzină și niciodată nu mă rătăceam pe aleile întortocheate ale fabricii. Eu, care mă rătăcesc în toate visele pe care le am în puținele ore de somn de care am parte. Într-o sâmbătă mă aștepta în fața garajului ( se numea remiză) pentru mașinile pompierilor.
- Am ceva bun să ne cinstim, mi-a zis el, bucuros, când am ajuns.
Apoi m-a dus la vestiarul său, l-a descuiat și a scos de acolo o sticlă de bere Grivița, de jumătate de litru. N-am uitat nici acum tristețea care i s-a așternut pe față când, privind în lumină clondirul, a văzut că lichidul se făcuse borș. Ținuse recipientul încuiat câteva zile, în căldurile începutului de vară.
Prin 1978, când scriam niște povestiri ( am inclus două în Supraveghetorul și alte povestiri), intra din când în când în camera în care lucram și îmi propunea să mai ies la aer. Scrisul însemna plecare, îndepărtare de el și asta nu-i convenea. Într-un fel, de aceea m-am și întors. Dar ghinioanele care m-au urmărit toată viața au făcut să plec din nou, nu foarte departe. S-a întâmplat ceea ce nu-și dorea niciunul dintre noi. Nu i-am spus niciodată că am scris niște cărți etc., așa cum în general nu fac, pe aici, caz de condiția mea de scriitor. El a murit fără să știe că mi-am realizat un vis. Și observ bucuros că destui cetățeni din zonă cunosc doar faptul că sunt un profesor și atât. Asta ar trebui să-mi asigure o liniște necesară și de aceea mă prefac, în fața celor mai mulți, că n-am scris în viața mea nimic, exceptând lecțiile pe care le predau elevilor. 
Era discret, retras și semăn și aici cu el. Dar se pricepea la multe : repara circuite electrice, confecționa unelte și chiar pantofi, altoia pomi și își făcuse o mică prisacă. Albinele au pierit înaintea lui, dar cred că stupăritul a fost tot ce i-a plăcut mai mult.
   O vecină l-a visat la trei zile după moarte. Era îmbrăcat în combinezonul apicol și trebăluia la stupi. Fagurii erau aurii în lumina soarelui și el îi privea îndelung. „Să-mi dai și mie nițică miere, nea Ilie”, i-ar fi zis vecina. „Îți dau, cum să nu-ți dau?”, ar fi răspuns tatăl meu. „Că, uite, toate ramele sunt pline!” Când femeia mi-a relatat scena, am avut revelația că tatăl meu a ajuns în paradis.  Propriul paradis. Face în astral ceea ce i-a plăcut să facă aici, în viața pământească. Și m-am gândit că tragedia noastră este că ne găsim abia în moarte paradisul la care visăm toată viața. Pentru Borges, raiul este o Infinită Bibliotecă. Amerindienii credeau că după moarte vor ajunge pe Plaiurile Veșnicei Vânători. Fantoma lui Richard Burton bântuie și acum o cârciumă în care marele actor s-a simțit bine. Apare acolo din senin, stingând și aprinzând luminile.
Încerc să mă împac cu gândul că tatăl meu și-a găsit  liniștea în paradis. Poate că fiecare are un paradis al său. Pentru mine, sunt deopotrivă de ademenitoare pădurea lui Knut Hamsun și biblioteca lui Canetti, deșertul lui Dino Buzzati și muntele lui Thomas Mann. Nădăjduiesc să găsesc propriul munte care să reunească într-o lume coerentă tot ce am scris.
Și acolo, într-o prisacă, îl voi reîntâlni pe tatăl meu.


10 comentarii:

Nicu Olteanu spunea...

Ce frumos scrii! Si ce adevăr grăiești! Primul impuls după ce am citit ce ai scris, a fost sa renunț la slujba, la stresul zilnic si sa încerc sa trăiesc restul vieții pentru mine, pentru familie, pentru prieteni si chiar pentru vecini si de ce nu pentru mulți alții...
De fapt chiar sper ca acest lucru îl voi face cât de curând.
Trebuie sa ne bucurăm de clipele petrecute cu cei dragi. Din păcate, va veni, in mod sigur, un moment când vom regreta clipele pierdute..

Nicolae Nicu spunea...

Trist. Sincere condoleanțe, Șerban.

Şerban Tomşa spunea...

Nicu Olteanu,
Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, dragul meu coleg și prieten de o viață! Din păcate, timpul nostru s-a scurtat, dar tu ai încă posibilitatea de a te elibera de condiționările meschine ale unei societăți care e așa cum știm toți. Mi-e teamă că eu voi muri ca un câine legat la o cușcă dărăpănată. Aș părăsi și eu totul, dar... În fine, am două romane scrise, urmează să le finisez și mai am unul în cap. De data asta am scris clar,cum ar fi spus Graham Greene, deopotrivă pentru cititori, confrați și critici. Pe urmă voi lua în calcul chiar posibilitatea de a mă face cerșetor sau călugăr într-o mănăstire cu vedere către cer.

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae Nicu,
Îți mulțumesc, dragul meu prieten! Contactul cu moartea ar trebui să ne schimbe în bine și să ne ridice nivelul de înțelegere a lumii. Poate că e scuzabil că am fost un pic sentimental.

cristina spunea...

Serban, am plans la citirea celor scrise de tine, dar intr-un colt al mintii m-am si bucurat. M-am bucurat ca tu ai ajuns la acest grad de intelepciune si ai inteles ca moartea (desi tragica) e doar inceputul a ceva la care visam toata viata. Asa cred ca este, pentru ca asa ar avea cel mai mare sens: suntem trimisi aici sa experimentam, sa vedem ce ne place, ca sa stim cum ne petrecem vesnicia astrala.
Sper ca durerea ta sa fie suportabila. Condoleante.

Şerban Tomşa spunea...

Cristina,
Îmi place să cred că moartea e un alt început, dar... Cu puțin înainte de a muri, Mitterand l-a vizitat pe un preot catolic și l-a întrebat dacă e sigur că dincolo mai este ceva. Nu, i-a răspuns preotul, nimic nu e sigur, fiule. Neurologii explică întâlnirea cu morții prin moartea ultimelor celule ale creierului, care conțin primele amintiri cu părinții, frații și prietenii. Când trăiești chinuit, ai probleme și cu veșnicia astrală. Swedenborg și-a dat seama, în călătoriile sale astrale,că Infernul este doar un Paradis al nemernicilor. Aceștia sunt fericiți acolo, unde pot țese intrigi, pot face rău etc. Scuze pentru nuanța sentimentală a textului meu!

cristina spunea...

Nu, stai linistit, cand o sa-l visezi pe tatal tau (asta iti poate lua si luni de zile), ai sa vezi ca e in Paradis. Oamenii nu pot sti cu certitudine stiintifica daca exista sau nu ceva dincolo, vor vedea cand vor ajunge acolo, dar ce sens are sa se indoiasca? Neurologii sa vindece, sa lase moartea lui Dumnezeu.
Cum sa ceri scuze pentru asa ceva? Nici pomeneala, e unul dintre cele mai sensibile texte pe care le-am citit in ultima vreme. Are si valoare literara, desigur, dar e mai mult de atat, e o parte din suflet, deci nu ai de ce sa te scuzi, dimpotriva. Eu iti multumesc ca mi-ai dat sansa de a citi ceva de o reala valoare.

Şerban Tomşa spunea...

Cristina,
Să dea Dumnezeu să ai dreptate! Te îmbrățișez cu drag.

Miron Dan spunea...

Un text literar care ar putea foarte bine să se cheme Recviem pentru tatăl meu.
Înainte de înființarea Israelului evreii se salutau cu: La anul, la Ierusalim! Noi am putea să ne spunem: Să ne revedem cândva în Paradis!

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Mulțumesc mult! E foarte frumos ce ai zis aici. Acum pot să-ți scriu și pe mail.