duminică, 10 decembrie 2017

Ce rămâne

         Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care sunt zbiri cu subalternii şi preş pentru şefi. Cu linguşeala e complicat. Îmi amintesc că în timpul liceului am stat două săptămâni la internat, unde erau condiţii de viaţă precare. Elevii din toţi anii de studiu dormeau într-o singură cameră, un adevărat grajd în care încăpeau patruzeci de băieţi. Nu puteai închide ochii din pricina diverselor activităţi în care erau prinşi studioşii, dar nici nu puteai respira, fiindcă aerul era, de fapt, un fum gros de ţigară pe care l-ai fi putut tăia nu cu cuţitul, ci cu un joagăr bine ascuţit. Te sufocai realmente. Internii făcuseră o echipă de baschet şi se tot hârjoneau pe un teren amenajat într-o sală mai mică decât dormitorul. Un elev din clasele mari, micuţ de statură, avea şi el un ideal : să ajungă în echipa care devenise între timp reprezentativă pentru liceu. Le tot întreba, cu ochii lucind de speranţă şi cu milogeală în glas, pe vedetele team-ului, doi vlăjgani chipeşi :
- Credeţi că am şanse să prind şi eu echipa?
Lunganii ăia erau nişte tipi binevoitori, dar cu piticul simţeau nevoia să fie ceva mai duri, poate fiindcă îi simţeau răutatea care îi ieşea şi prin porii pielii.
- De, nu ştiu. Să mai vedem! Mai antrenează-te!
Nu mă interesa baschetul, nu mă interesa echipa, dar într-o zi am făcut, de faţă cu toţi, o remarcă în legătură cu faptul că era un efort considerabil să te antrenezi zilnic, pentru a fi într-o formă acceptabilă în sportul cu pricina.
- Păi, cine te-ar băga, mă, pă tine în echipă? s-a schimonosit, cu venin, piticul către mine, fără nicio legătură cu conţinutul replicii mele.
I-am rânjit cu sadism. I-am spus, fără cuvinte, că îi înţeleg şi răutatea, şi frustrarea. Nu m-a pocnit. Îşi dăduse seama, putoarea, că i-aş fi întors-o, că afacerea s-ar fi putut încheia rău pentru el, fiindcă solizii săi camarazi nu i-ar fi sărit în ajutor şi ar fi încălcat regula nescrisă a oricărei asemenea comunităţi, aceea de a nu permite unui boboc să-l bată pe un veteran. Cât de reprezentativ este, pentru români, caracterul dulăului Samson, din fabula Câinele şi căţelul de Grigore Alexandrescu! Adevărul exprimat în textul ăla mi-a fost confirmat de sute şi sute de ori, de-a lungul unei vieţi de om.
Linguşeala poate fi expresia dorinţei de parvenire, a fricii sau, pur şi simplu, poate fi confundată cu o politeţe exagerată. Sigur, sunt oameni de toată mâna. Unii nu se înţeleg nici cu superiorii, nici cu cei mai jos puşi. Alţii sunt protocolari. Ideal ar fi să ne purtăm cu cordialitate şi bunăvoinţă cu oricine ne intersectăm. Am însă o simpatie secretă pentru cei care încearcă să-şi protejeze colegii sau pe cei aflaţi sub ei şi sunt mai îndrăzneţi cu şefii care încalcă regulile bunei-cuviinţe.
            Unde voiam să ajung? Că în literatură, linguşeala poate aparţine unor personaje, însă niciodată autorilor. Aţi observat că personajele negative sunt totdeauna mai vii şi mai convingătoare decât cele binecuvântate de prozatori cu toate virtuţile omeneşti? Omagiile interesate ale scriitorilor au viaţă scurtă. Literatura care rămâne este mai degrabă o negare a realităţii, deseori prin reinventare, şi chiar o bătaie de joc la adresa societăţii, a unor profesii, a unor tipuri umane. Să nu uităm că şi unele credinţe religioase au apărut ca nişte schisme în raport cu doctrina oficială. Cât de mult l-a mai batjocorit, în scris şi oral, Caragiale pe Eminescu! ( Poate de aceea, remarca un încă tânăr critic literar, a avut ulterior remuşcări şi a devenit unul dintre primii apologeţi ai poetului.) Nenea Iancu l-a parodiat cu voioşie şi pe prietenul Delavrancea. Dar e obligatoriu ca atât autorul, cât şi personajul luat peste picior să nu ia povestea personal, ceea ce nu e deloc uşor.  Când eram foarte tânăr şi terminam liceul, n-am avut nici măcar tăria de a accepta nişte adevăruri simple, legate de mine. La ultima oră de dirigenţie, diriginta noastră, neuitata Ani Şerban ( nu era ruda mea şi nu ştiu dacă mai trăieşte : ar trebui să aibă acum peste optzeci de ani), ne-a făcut câte o scurtă caracterizare şi şi ne-a dat sfaturi care să ne folosească pe viitor. În prostia mea, mă aşteptam să-mi spună că sunt un tip profund, genial, original etc. Citeam foarte mult, publicam poezii prin reviste de prestigiu şi ce altceva ar fi putut să-mi comunice? Surpriza a fost mare. În loc de elogiile visate de mine, doamna noastră, căreia îi aduc acum un omagiu foarte târziu, mi-a zis că sunt un ins prea singur, prea izolat, un neadaptat la realităţile vieţii şi că voi avea mult de suferit din această cauză. Sfatul ei era să ies mai mult în lume, să socializez, să mă implic în felurite activităţi. Parcă m-ar fi lovit cu o măciucă în moalele capului. M-am supărat pe dumneaei şi i-am purtat pică două-trei zile.
Dar a avut gura aurită. Aşa eram, aşa am fost şi aşa am rămas toată viaţa, spre paguba mea.

P.S. După instalarea noului windows, mă incomodează teribil poziţionarea caracterelor pe tastatură.

2 comentarii:

Camelia spunea...

Ce bine că aşa ai rămas, pentru că lumea din lăuntru e mult mai fascinantă decât aia de pe dinafară, asta despre oamenii care se trăiesc mai mult pe dinăuntru. Cât despre linguşiţi şi linguşitori, adesea e despre nulităţi şi despre roşi de orgoliu.

Şerban Tomşa spunea...

Camelia,
Pentru mine e bine, ai dreptate. Aş fi vrut să fie şi pentru alţii, dar...nu e nevoie să mai zic nimic.