luni, 18 decembrie 2017

Iarba creşte sub zăpezi

*Din copilărie şi până hăt, la o maturitate încă vioaie, mă obişnuisem ca după arsura duşmănoasă a primei brume să nu mai rămână nimic verde. Pământul era negru, trunchiurile copacilor băteau, ca şi zarea, în cenuşiu, iar vegetaţia rămasă căpăta nuanţe de maro : nicăieri nu este mai urâtă toamna decât la şes. Cam ca în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu : ’’ Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle.’’ Păi, să vedeţi poeme şi simfonii în galben, roşu şi portocaliu, prin zona colinară! Şi asta e o pricină pentru care n-aş dori să mor aici, pe un gri deprimant. Într-un singur an mai rămăsese puţină iarbă verde, la casa roşie pe care am evocat-o de mai multe ori şi care a devenit motivul central al unui roman.  Atunci, pe 31 decembrie, am jucat acolo fotbal, cu Florian Florea, fratele actualului primar, cu Ion Neagoe, Nelu Stama, Badea Bătrânu, Nelu Florea – primarul -, Radu Manolache, Ion Pantazi Momoc, Gioni Mortu, cu un băiat numit Zamfir, tot de pe uliţa Oltenilor, şi cu alţii câţiva de care nu-mi mai amintesc. De mai mulţi ani constat însă că bruma e neputincioasă în faţa sevei viguroase a ierbii. Aceasta din urmă rămâne verde şi sub zăpezi, iar primăvara e gata crescută, grasă şi suculentă, deşi temperaturile sunt mult mai scăzute decât în copilăria noastră. Probabil că e un alt soi de iarbă ori poate că şi vegetaţia şi-a schimbat codul genetic. E un semn de speranţă pentru întreaga viaţă de pe Pământ?
   Sau e un semnal că lumea e dată peste cap?  În urmă cu un deceniu şi jumătate, într-o primăvară,  un ţăran îşi desfăcea glugile de coceni rămase din iarnă şi înjura de mama focului, iar fiul său nu mai prididea să lovească în dreapta şi-n stânga cu un ciomag. M-am apropiat şi am văzut un morman de făpturi ucise. Nu erau şobolani. Păreau un fel de şoareci de curse, alungiţi şi cu picioare înalte, dar specia era incertă.
─ Ce sunt ăştia? am întrebat mirat.
─ Dracu’ ştie? mi-a răspuns ţăranul, cu ochii bulbucaţi de uluială. S-a curcit şoarecii cu şobolanii. Că nu e nici şoareci, nici şobolani.
Într-adevăr, erau un fel de catâri printre şoareci.
Şi mă gândesc cu îngrijorare dacă şi printre oameni nu s-or fi curcit  proştii cu deştepţii, anafabeţii cu oamenii frumos educaţi şi a ieşit o rasă căreia, vorba ţăranului, nici dracu’ n-are ce să-i mai facă.

*Visez ca atunci când voi mai fi internat într-un spital, să fiu tratat ca Alexandru Arşinel. Şi să ies de acolo fericit, cântând colinde.


4 comentarii:

gabi c. spunea...

Ma bucur ca s-a reparat calculatorul. Altfel chiar ma gandeam sa il repar, sau sa ti-l schimb eu. Ar fi pacat sa pierd asemenea texte.

cristina spunea...

Ah, da, ai un talent aparte de a pune degetul pe rana, fara sa o faci mai dureroasa.
Iarba era obsesia mea din copilarie, cand incercam sa inteleg sintagma "a muri de foame". Cum sa mori de foame, daca mai exista iarba? Cand va fi numai nisip peste tot, atunci da, dar cata vreme mai creste iarba pe maidan, cum sa mori de foame? Asa gandeam eu pe la 5 - 6 ani.
La tine iarba e un pretext de a medita la ce am devenit si da, ai dreptate, am devenit niste corcituri. Nici noi nu mai stim cine suntem, ca neam.
Din spital toti am vrea poate nu sa iesim ca Arsinel, dar macar sa fim tratati ca el sau fie, hai, macar pe jumate ca el si tot ar fi bine.
Tu chiar tii minte numele baietilor cu care ai jucat fotbal??? Uau!

Şerban Tomşa spunea...

Gabi,
Mă bucur că încă mă urmăreşti. M-am gândit deseori ce mai faci. Calculatorul merge împiedicat şi până la urmă voi cumpăra altul. Să ai sărbători pline de lumină!

Şerban Tomşa spunea...

Cristina,
În afară de biblioteci, parcuri şi muzee, iubesc pădurile, râurile, iarba, zăpezile. Sunt convins că pădurile au spiritul/spiritele lor şi că orice râu este viu şi inteligent. De aceea sunt sigur că citadinismul pur nu probează valoarea unui scriitor. Am mai spus : dacă aş avea o pădure a mea, străbătută de un râu mic şi limpede, mi-aş construi acolo o cabană şi aş fi cel mai fericit om.
Da, ţin minte totul. Poate că unii foşti prieteni au mai uitat câte ceva. :)
Nu uita, te rog, că Arşinel are o pensie de 39 000 de lei, adică de aproape 400 de milioane, bani vechi. Păi, doctorii ăia se uită la opera lui ori la portofelul său supradimensionat?