sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Fata de la oraş ( povestire pentru o antologie tematică)

Când ea pleca și era lună, luna pleca odată cu ea.
Apoi eu și luna o așteptam și vara următoare. Fata avea o bicicletă. Ea și luna se plimbau împreună.  Ziua, soarele îi incendia părul roșu, iar părul ei roșu alunga negurile. O priveam cu atenţie, stând între cei doi brazi din curtea casei. Puteam distinge, în văpaia care o însoțea, expresia de copil mirat de pe chipul fetei. Însoțită de un potop de lumină, ea trecea de câteva ori prin dreptul meu. Avea un păr roșu-auriu care incendia ulița.  De la un timp am observat  că mă privea insistent de câte ori trecea pe lângă mine, fie că eram la poartă, fie că ne întâlneam pe drum. Într-o zi am întors bicicleta și am urmărit-o. Ea a mers mai încet, apoi a oprit la marginea satului, într-un loc năpădit de boscheți. Mi-a zâmbit. Avea un chip prelung, de contesă apuseană severă, cu un nas micuț și drept, o gură fixată într-un zâmbet ironic-nepăsător, o frunte prelungă și câțiva pistrui care se zbenguiau agramat pe fața ei. Pielea era albă, amintind de zăpezile scandinave. De emoție, vocea mi-a pierit și abia am scos niște mugete slabe.
— Ăăăă....bună... te plimbi?
Mi-a răspuns că se numește M.
— M.? m-am mirat.
— M. O simplă literă.
Își petrecea o parte din vacanța de vară la rudele ei. Ah, ce mi-aș fi tras niște pumni! O întrebam dacă se plimbă, de parcă ea ar fi zburat cu avionul. M-a privit îngrijorată,  a încălecat din nou pe bicicletă și a plecat. Am mers doi-tei kilometri unul lângă altul, fără să ne vorbim.  Pedala din ce în ce mai repede și am rămas în urmă. Am ajuns la râu și ea s-a oprit pe pod.
— Ce pământ aveți pe aici! a pufnit ea, uitându-se la malul înalt, tăiat într-un sol roșcat și pietros.
— E bun, nu-i așa? am zis eu, prinzând curaj.
Ca să-i pot vorbi, hotărâsem să fac pe prostul. Poate așa emoțiile s-ar fi îndepărtat de mine.
— Nu e bun nici pentru oale, a spus ea și a pornit mai departe.
Eram în plin câmp. Zona era necultivată și pe întinderile aride se chinuiau să crească niște buruieni, măceși, ciulini și tufe de păducel. Deasupra albiei prin care se strecura un fir de apă era o colină pe care cineva semănase grâu. Oamenii găseau pe acolo unelte făcute din piatră și cioburi de ceramică desenate cu o mână nesigură. Se spunea că grămada de pământ ar fi acoperit o cetate dacică, dar nimeni nu se ostenea să facă săpături pe acolo. Într-o vară, un tânăr a săpat o zi întreagă și a umplut doi saci cu cioburi. I-a adus la școală și au fost uitați într-o magazie. Altădată, un țăran a găsit un ferodou de camion și îl arăta vecinilor ca pe o importantă descoperire. Obiectul a fost expus într-o vitrină, ca pe o mare realizare a tehnologiei de pe vremea dacilor. Noroc că directorul școlii, trecând pe acolo, a văzut fierul, l-a luat de pe raft și l-a aruncat pe geam, nimerindu-l în cap pe un prost care pândea pe după pereți și se uita pe geam, să vadă ce se întâmplă.
E arșiță, parfumul florilor sălbatice se amesteca violent cu cel al ierbii strivite și greierii par să doarmă duși.
— Ești cumva dintre cei care scriu poezii sau aștepți să mă fac mai purie și să mă ceri de nevastă? a surâs ea cu sadism.
— Sunt dintre cei...
— ... care se ascund după povești, a completat M.  Hai, spune-o pe a ta, ce mai aștepți? Nu pentru asta m-ai oprit?
I-am recitat pe nerăsuflate :
       La intrarea unui parc dintr-un orăşel de provincie, un bărbat vede o femeie care voia să pătrundă în acelaşi timp cu el în spaţiul verde şi de care aproape că se ciocneşte. Cei doi se privesc şi rămân o clipă nemișcați. Trecătorii își dau seama că se privesc cu surprindere și cu interes. Fuseseră apropiați vreodată, se cunoșteau de pe o rețea de socializare sau se vedeau pentru prima dată?  Era greu de spus. E sfârşitul unei zile înăbuşitoare de august şi nu contează deloc cum arată sau ce vârstă au necunoscuţii. Să spunem totuşi că sunt tineri și cu pielea brună.  Au în jur de treizeci de ani.  Îşi zâmbesc reciproc, cu timiditate, apoi, într-un elan spontan, se apucă de mână şi păşesc împreună pe aleile parcului. Merg foarte încet, fără să se privească, iar cei care s-au aşezat pe bănci parcă se bucură pentru liniștita lor armonie. Iată, spun privirile lor, un cuplu într-adevăr fericit, care rezistă asaltului nemilos al timpului şi al problemelor de tot felul. Femeia şi bărbatul merg din ce în ce mai încet, dau impresia că ar vrea ca drumul acesta să nu se mai termine niciodată, fac ocoluri din ce în ce mai largi, dar nu scot un cuvânt.
O tristeţe insesizabilă se aşterne, ca un văl foarte subţire, peste surâsul lor, când ajung, în sfârşit, la ieşire.
Ezită amândoi, apoi se apucă de ambele mâini, întorcându-se cu faţa unul către altul. Se privesc pentru ultima dată în ochi, dau să se sărute, sunt însă stângaci şi nu se sincronizează, aşa că renunţă, încurcați. Apoi îşi strâng mâinile cu putere, se înclină amândoi în semn de rămas-bun şi se îndreaptă, cu picioare de plumb, în direcţii opuse. După cincisprezece paşi, el se întoarce şi se uită după ea. Trec câteva secunde şi se întoarce şi ea, dar el îşi vede deja de drum şi tânăra îi zăreşte numai spatele şi mersul nesigur.
M. n-a spus nimic. Doar m-a privit ciudat.
—  N-o voi scrie niciodată. Asta fiindcă nu-mi plac deloc poveștile de dragoste! aproape că am strigat. Dacă nu sunt triviale, în realitate eșuează. Dacă sunt perfecte, nu le poți scrie, fiindcă ies niște texte ratate. Na!
M. și-a mișcat buzele imperceptibil, vrând să spună ceva și s-a lăsat cu capul pe coarnele bicicletei. Într-un târziu s-a ridicat în șa și a dispărut în viteză.
Mi-a strigat ceva, poate o ironie, dar n-am deslușit cuvintele ei.
Am mai văzut-o o singură dată, plimbându-se cu bicicleta, dar de foarte departe și a accelerat când m-a văzut cu coada ochiului.  Pedala concentrată,  fixându-și privirea în față,  ca un câine de vânătoare, urmărind prada.  N-a mai trecut prin dreptul meu. Apoi n-am mai văzut-o deloc și vacanța s-a terminat.
Vara următoare n-a mai venit în localitate. Și n-a mai venit nici în următoarele cincizeci de veri, dintre care patruzeci au fost vacanțele unui burlac solitar, iar zece, zilele de cuptor ale unui pensionar fără amintiri și fără iluzii.




3 comentarii:

Miron Dan spunea...

O povestire splendidă, demnă de talentul unui scriitor adevărat!
M-am îndrăgostit deja de M.

Şerban Tomşa spunea...

Dan,
Mulţumesc frumos! Mie mi se pare puţin sentimentală. :)

Şerban Tomşa spunea...

În antologie va avea câteva nuanţe în plus.