Muşcând cu poftă din mărul roşu al realităţii

    Proaspete, savuroase, alerte, actuale, incisive, pline de umor şi de o rară inventivitate sunt povestirile lui Dumitru Augustin Doman din excelentul volum Zbateri facile, strădanii futile,  Editura Bibliotheca,  Târgovişte, 2017. Textele sunt inspirate din cea mai fierbinte – atât de fierbinte, că uneori frige! – realitate socială a momentului. Dumitru Augustin Doman are însuşirea rară de a transforma un fapt cotidian într-o pagină memorabilă, privind totul printr-un ochean deformator care arată credibil evenimentele senaţionale şi mai rar banale, care se petrec în jurul nostru. Totul este răsturnat cu fundul în sus, personajele sunt fundamental imorale şi orice gest are o motivaţie şi o acoperire meschină, de un materialism care îi transformă pe oameni în nişte fiinţe veşnic nesătule, împăcate şi fericite cu soarta lor. Sunt schiţele unui artist care surprinde apocalipsa spirituală a unei lumi, într-o viziune care merge de la un realism crud, până la un absurd halucinant. Cam aceeaşi impresie estetică trebuie să fi făcut Momentele lui Caragiale când au fost tipărite prima dată. Nu întâmplător, cartea se deschide cu un motto din Caragiale :”Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce îmi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind ce calcă jos! Groase tălpi trebuie să aibă!”  Tehnicile literare etalate de Dumitru Augustin Doman sunt însă moderne şi ingenioase, ţinând uneori, ca şi la Kafka, de un firesc al nefirescului. Livrescul irizează în ambiguitate lexicală când este evocată decăderea umană  spre cerşetorie şi parazitism. :”Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu.” ( Casa Geta, pag. 7) O faună pestriţă închiriază nişte camere mizere, iar locatarii vânează înmormântările şi pomenile. Oamenii sunt de condiţii diverse, însă sărăcia îi aduce la un numitor comun. Mironică e un minor analfabet şi cretin, Manuela Bocioacă e fost lector universitar, şi Grig Vasiliu, fost plutonier la vânătorii de munte, se mulţumesc cu ce le pică. Ies cu noaptea-n cap, se aşază  pe banca din faţa casei şi se dreg cu bere la bidon, după ce palinca prea tare de la un parastas din ajun le dă crunte dureri de cap. O confuzie burlescă face ca o ambulanţă să meargă la adresă de lângă cimitirul Eternitatea din Iaşi, nu  lângă Eternitatea din Hârlău, unde ar fi trebuit să ajungă. Aici, începutul povestirii reuneşte elemente din planuri diferite într-un comic grotesc  :” Luni seara, de fapt aproape de miezul nopţii de decembrie. Alexandru Macedonski n-are nici un amestec. Nici emirul, ca să fim drepţi.”( Eternitate, pag. 77) Cartea lui Dumitru Augustin Doman se citeşte cu sufletul la gură, fiind o panoramă uluitoare a societăţii româneşti de azi şi putând fi receptată în mai multe chei: estetic, sociologic, moral, cultural. O adevărată paradă a ticăloşilor ne acaparează interesul şi ne lasă cu gura căscată. Talentul lui Dumitru Augustin Doman este frapant, el ştiind să contureze personaje vii, cu care ne întâlnim aievea pe stradă sau prin diverse instituţii. În creaţiile lui Dumitru Augustin Doman se pot recunoaşte oameni din toate mediile sociale din România. Mi-a fost imposibil să dau, pe reţelele de socializare, nişte citate din carte, fiindcă mulţi cunoscuţi ar fi zis, trecând „vina” asupra mea, că urmăresc să râd de ei. Cum ziceam, nu e omis niciun aspect al lumii în care trăim.  Justiţia este ridiculizată. Două tinere judecătoare adorm în timpul pledoariei unui bătrân şi zaharisit avocat ( Frumoasele  din judecătoria adormită). În Revoluţia din sala paşilor pierduţi, „un depanator de electrocasmice, pe nume Cornel, originar din Suceava”  se dă prinţ moştenitor al lui Ştefan cel Mare şi revendică tot ţinutul Moldovei. Globalizarea se simte şi în mediile cele mai sărace, locuite de romi. Un pastor american, de culoare, îi cheamă la slujbă pe minoritari, apoi le oferă, la alegere, după terminarea slujbei - în care le arată ei că nu vor aunge în rai dacă femeia stă deasupra bărbatului în timpul actului sexual – hamburgeri sau hotdogi. Ferdinand, bulibaşa, cere şi una, şi alta : „ Şi una, şi alta, mânca-ţi-aş curu tău de cioară grasă!” ( Pastorul cel bun, pag. 104)  Dar sunt şi romi înstăriţi. Bunăstarea lor transformă înmormântările în petreceri pantagruelice, înspăimântătoare ( Pomana bulibaşei, pag. 84-87). Fabuloasă este Celula de scris şi de procreat ( pag. 107), unde puşcăriaşilor li se aduc bibliografii, cu camionul,de la Biblioteca Academiei, iar ei citesc şi scriu pe rupte, încât închisoarea bubuie şi se clatină ca lovită de cutremur. Studioşii nu se opresc din scris decât pentru a lua un prânz compus din icre de Manciuria, supă de broască ţestoasă şi biftec de căprioară. Doar deţinutul Cristian Porcea nu citeşte şi nu scrie nimic, fiind zilnic vizitat de femei pe care nu mai pridideşte să le mulţumească( Celula de scris şi de procreat, pag.107-111). Sistemul de sănătate este măcinat de corupţie. Un chirurg încasează zilnic, din şpăgi, două mii de euro (Melancolia chirurgului, pag. 112-114). Din pricina inculturii şi a pierderii reperelor morale, denunţurile sună ca perlele de la rubrica ”Din caietul grefierului”, dintr-un ziar de odinioară, denunţătorul fiind nemulţumit că este mituit cu sume din ce în ce mai mici ( Denunţ de Ignat, pag. 119-120). Presa este ridiculizată în Mielul negru cu şase picioare (pag.49-50) Lumea academică e înfometată şi ea, făcând concesii, dar cu jumătate de măsură ceea ce duce la situaţii absurde : un specialist în germanistică se trezeşte acuzat de plagiat, deşi el îl tradusese pe Hedegger şi îi dăduse manuscisul maestrului său, cu ani în urmă. Acela publicase imediat lucrarea şi avansase în lumea universitară  ( După douăzeci de ani sau scandalul unui autoplagiat).  În Principii şi rahat, decanul unei facultăţi de stat şi profesor la o facultate particulară face concesii cu jumătate de măsură. Îi trece pe studenţii influenţi, nu primeşte bani şi îi pune, într-o scenă kafkiană, să stea toţi cu faţa la perete şi să citească de mai multe ori, de pe bilete, cu voce tare, titlurile subiectelor care le-au căzut. Îi trece fără ca ei să fie pregătiţi, dar n-a luat şpagă şi i-a şi ascultat!  Urmele omenescului sunt romantice şi palide ( O pleurezie norocoasă în amor, pag.25 şi Romantism târziu şi facil, pag. 72), fiind aduse la crunta realitate de o replică aruncată ca un duş rece, sortită să lămurească lucrurile. Romanticul domn Eleusis Ionescu îi propune vecinei sale o excursie cu maşina lui, la Sinaia, apoi să vadă Babele , Sfinxul, Crucea de pe Caraiman, Castelul Peleş mănăstirea Sinaia, „terase cu martini şi vin de Sâmbureşti.” Răspunsul femeii vine prompt: ” Cu plăcere, domnul Ionescu! Dar noi mergem la Sinaia să ne futem, nu-i aşa? Restul sunt pretexte.” ( pag. 72)

   Şpaga, mita, corupţia şi hoţia au devenit legi unanim acceptate, aşa încât şi un înalt ofiţer de poliţie îl ajută pe un amărât să fure câţiva saci de ciment de pe un şantier, împingându-i roaba peste un dâmb ( Poliţistul complice, pag.125-128) Există chiar un inventar al şpăgilor, în Un pod de legătură între doi oameni civilizaţi. E precizat tariful pentru fiecare meserie, funcţie şi serviciul solicitat. Doar procurorii „iau şpagă orice, n-au un cod al bunelor maniere de luat şpagă. Ei iau chiar orice : bani, valută, după caz, cu şi fără TVA, o revizie tehnică la maşina de lux, alcool, parfum, mămăligă cu brânză şi smântână, purcel, miel, caşcaval şi afinată...” Ba unul dintre ei primeşte în dar chiar... un pod, pentru a nu mai face un ocol de trei kilometri, în drumul către casă. Şpaga este excelent definitită:” Şpaga reprezintă până la urmă nu doar o mituire vulgară, între oameni hrăpăreţi, lacomi şi cu înclinaţii penale. Şpaga arată şi nivelul cultural, nu doar economic şi financiar, al unui popor. Şpaga este o punte de legătură, ca să zicem aş, întrucâtva pleonastic, între doi oameni civilizaţi.” ( pag. 94) Din ficţiunile lui Dumitru Augustin Doman, cei mai şifonaţi ies politicienii: Campanie electorală, Puşculiţa domnului senator, Primarul imobiliar, Naşul ( ca în Miguel Angel Asturias!), Cei şapte magnifici din Dealul Boului sau Orice ai vota, Bourean iese, O floare şi doi grădinari, Puşculiţa domnului senator, Jan Porojan şi balena de aur.  Incultura politicienilor şi a alegătorilor este monstruoasă: Interviu cu un client politic, Revista lui Becali. Politicienii le cer ei înşişi ziariştilor, oferindu-le şi probe, să-i denunţe la DNA, pentru a căpăta prestigiu ( Vipera cu corn în frunte).Ca într-o piesă de teatru absurdă, se fac studii de fezabilitate, unele după altele, costând zeci de milioane de euro, iar autostrăzile sunt prezentate virtual şi situaţia va rămâne aşa în veci, după cum precizează un oficial ( Autostrada virtuală din studiile de fezabilitate). Realitatea capătă un aspect halucinant, dezumanizarea fiind fenomen generalizat. Discuţiile de la cârciumă şi treburile mărunte ale unor oameni săraci îl inspiră pe scriitor în realizarea unor povestiri antologice: Ilie face coteţ pentru porci, Clasa ţărănească merge în paradis,  Aventuri de-o noapte, Texticolul lui Hitler, Alzheimer şi Parkinson. De neuitat este povestirea O oaie pentru sufletul meu, în care Ion Ăl Mare şi Bun, mare proprietar de oi şi gazda unor chiolhanuri la care vin înalţi oficiali, îşi bate joc, cu un haz nebun, de unul dintre aceştia care îi fură o oaie făcută pastramă. Admirabil e amănuntul relevant care face ca personajele să fie vii, credibile. Iată cum discută Ion Ăl Mare şi Bun cu un chelner: „ Măi, băiete, măi Nae, mâncaţi-aş pula ta, până vedem noi ce mâncăm, adu-ne o baterie de vin.” [...] „”Ce-i asta?! Întreabă Ion Ăl Mare şi Bun. „ O baterie de vin de Cotnari”, răspunde chelnerul. Iar Ion Ă M şi B, fals iritat : „Auzi, la ce armă ai făcut armata?” „La infanterie.” „Ei, se cunoaşte, eu am făcut-o la artilerie. O baterie de vin înseamnă 12 sticle de Cotnari şi una de apă minerală. Până aflăm noi ce vrem să mâncăm în afară de ciorbă de burtă, adu-ne bateria!” (pag.99)  Înălţătoarea iubire se metamorfozează într-o împreunare monstruos-mitologică, între două trupuri tatuate cu animale şi o diversitate de plante. Cultura e umilită social şi reabilitată de scriitor. Şi aici intră în scenă admirabila imaginaţie a lui Dumitru Augustin Doman.  Trei scriitori provinciali pun la cale o mascaradă în care se atacă  reciproc în publicaţiile de profil, în mod violent, apoi trec la elogii nemăsurate, pentru a atrage atenţia asupra lor. Dar nu-i bagă nimeni în seamă şi ei îşi reiau existenţa obişnuită (Porcăiala generală). Poetele sunt premiate pentru a deveni obiectul plăcerilor unor organizatori, dar uneori planurile iniţiale iau o turnură grotescă, atunci când poeta premiată se dovedeşte a fi bătrână şi şchioapă ( Poeta ca însoţitor). Supravieţuieşte un „scriitor de chelneriţe”. Acesta scrie cu creioane colorate, pe trupurile goale ale ospătăriţelor dintr-un local, preţurile băuturilor ( Scriitor de ospătăriţe). Societatea românească e o casă de nebuni şi naratorul începe să joace şi el rolul unui om cu devieri de comportament: fie se vede ministru de Interne şi pleacă precipitat, într-o marţi dimineaţa, să-i mituiască pe oficiali cu o sticlă de ţuică de Pieleşti, fie visează că toate produsele se ieftinesc, iar pensiile şi salariile cresc ( Bucurie, veşti bune, lapte şi miere).

   După cum am mai spus, volumul Zbateri facile, strădanii futile se citeşte, aşa cum a şi fost scris, pe nerăsuflate. Repet, este o radiografie dură a societăţii de azi, sub semnul unei arte literare de natură ludică, gradată cu har, de la un realism aspru până la un absurd grotesc şi monstruos : şarja, hiperbola, caricatura, anecdoticul, fabulosul, poanta şi alte artificii literare  sunt asumate conştient, personajele fiind motivate şi mişcate de sforile groase ale unei vieţi sociale denaturate: Lăcomia, Şpaga, Corupţia şi Hoţia sunt noii zei ai minţii omeneşti. Scriitorul consemnează, cu o inventivitate rară şi cu un surâs amar, evenimentele care se petrec de-a valma, deopotrivă în realitate şi în imaginaţia sa. Realitatea din care muşcă autorul, cu un prefăcut aer de naivitate, este un măr roşu, dar alterat pe dinăuntru. De aceea umorul este unul de natură specială, iar râsul nostru, ca şi al prozatorului, devine un rictus de lehamite şi de disperare.

P.S. Mi-a căzut din nou windows-ul şi voi lipsi destulă vreme de pe aici. Mi s-a făcut lehamite.