Critica literară şi revigorarea romanului

Oricâtă antipatie ar avea scriitorii faţă de criticii literari ( se cunoaşte cazul unui romancier occidental celebru care şi luat ca model, pentru un personaj care moare, pe un cunoscut critic literar), trebuie să recunoaştem că aceştia sunt o prezenţă necesară în peisajul oricărei literaturi din lume. Mai mult chiar, fenomenul literar degenerează dacă, la un moment dat, nu există critici de valoare care să se pronunţe în legătură cu cărţile apărute. Un exemplu relativ recent este încetarea activităţii celor mai importanţi critici literari aparţinând generaţiei '60. Aceasta a generat o confuzie de valori fără precedent, transformând, pentru câţiva ani, apariţiile editoriale într-o avalanşă derutantă. Criticul nu este numai un mediator între carte şi cititor, având un rol sanitar, de eliminare a nonvalorilor şi de filtrare a operelor cu adevărat valabile. Pentru mine, un critic literar este tot un scriitor, fiind un adevărat regizor al evoluţiei unei literaturi. Având un program şi o doctrină literară, o direcţie şi un canon, el scrie "romane" în care personajele sunt cărţile şi autorii. Criticul ar fi un scriitor de gradul al doilea. Realitatea este că liniile de forţă ale unei literaturi urnează gusturile şi principiile valorice ale celor mai importanţi critici ai epocii respective. Titu Maiorescu şi E. Lovinescu sunt exemple elocvente în acest sens. Scriitorii rămaşi în istoria unei literaturi nu sunt cei care au plăcut publicului larg, ci aceia care au fost apreciaţi de critici. Nu Cezar Petrescu, ci Camil Petrescu. Nu Mihail Drumeş, ci G. Călinescu. Nu Ion Grecea, ci Anton Holban, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi M. Blecher. Dacă e adevărat că, în general, mai citim şi ce ne cade în mână, recitim astăzi numai ceea ce au selectat marii critici din trecut. Istoria unei literaturi este un muzeu viu alcătuit după ideile marilor critici. Acestea fiind zise, rămâne un mister de ce romanul românesc a cunoscut o perioadă de surprinzătoare anemiere în deceniul opt al secolului trecut. Mai mulţi critici de valoare se manifestau în perioada respctivă, dar optzeciştii nu au excelat în a scrie romane de valoare. Să fie de vină urmărirea exclusivă a rafinării scriiturii ? Nu sunt sigur. În orice caz, dacă poezia a evoluat frumos, fără hiatusuri ( graţie activităţii critice a poeţilor înşişi care s-au comentat între ei, dar şi a unor critici de mare pătrundere, dintre care cel mai proeminent este Al. Cistelecan), romanul a intrat într-o zonă obscură, din care a ieşit abia după ce noi critici de mare calibru, cum ar fi Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat, au început să publice constant articole şi studii foarte convingătoare, impunând nume ca Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu ( ca romancier !), Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Dumitru Ungureanu, Filip Florian, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva. Nu trebuie să-l uităm pe "clasicul" Ştefan Agopian, autor demn şi el, ca şi alţi scriitori români de azi, de o recunoaştere internaţională şi afirmat, ca mare scriitor, chiar în secetosul deceniu al optulea. Până să fie luat în serios de Daniel Cristea-Enache, Aldulescu era doar un scriitor cu o piaţă literară bună. Cert e că în momentul de faţă avem de-a face cu o înflorire uimitoare a romanului românesc. Câţi dintre ei vor rămâne definitiv pe tabla de joc a valorilor perene ? Numai criticii literari de azi au un răspuns la această întrebare.