De fiecare dată când citesc o povestire fantastică, am impresia unei complicităţi cu un narator care îmi promite dezvăluiri senzaţionale, dar dovedeşte, în cele din urmă, că nu ştie nimic sau se preface că nu ştie nimic.. Te face să-l urmezi, mergi pas cu pas pe urmele lui, asişti la lucruri incredibile, el îţi face semn că totul are o explicaţie pe care o vei afla la momentul oportun, însă în final ramâi descumpănit când însuşi naratorul pare nedumerit şi confuz. Dacă este şi personaj, lucrurile acestea sunt şi mai bine reliefate. O povestire fantastică este povestea întrepătrunderii a două lumi incompatibile. Personajul şi, pe urmele lui, cititorul ,abil manevrat de către narator, pătrund pe nesimţite într.o altă lume care îşi face sau nu simţită prezenţa prin anumite „semne”. Un exemplu edificator în acest sens este „Frica” de Guy de Maupassant. Este un text care explică perfect mecanismul unei creaţii fantastice. Naratorul călătoreşte noaptea cu trenul. În compartiment se simte un puternic miros de fenol. Mai târziu aflăm că totul este dezinfectat datorită pericolului de holeră. În acelaşi compartiment se mai află un domn în vârstă, de condiţie bună. La un moment dat, cei doi văd , din goana trenului, doi oameni bărboşi şi în zdrenţe, stând într-o pădure, în jurul unui foc. Dornic de comunicare, domnul în vârsta remarcă faptul că e ora douăsprezece şi că ei au văzut ceva bizar. Abia mai târziu enunţă o idee care ar putea fi socotită o emblemă pentru multe povestiri fantastice :”Nu ţi-e frică decât de ceea ce nu înţelegi”. Şi respectabilul domn relatează două întâmplări pentru a-şi argumenta opinia. Îşi aminteşte cum marele scriitor rus Turgheniev a povestit cândva, în casa lui Flaubert, cum, scăldându-se în apa unui râu, s-a speriat îngrozitor când o creatură semănând a om, a încercat să-l ia în braţe şi chiar l-a fugărit o vreme, până când un băieţandru aflat cu vitele la păscut a îndepărtat monstrul cu biciul.Băiatul i-a spus că era o nebună care trăia la marginea pădurii. A doua întâmplare povestită de domnul cel distins nu mai are însă o explicaţie clară. El relatează că, la un moment dat, călătorea prin Bretania. Era noapte şi el mergea pe jos. Atmosfera era stranie, noaptea era adâncă, nu se vedea nimic şi nu se auzea decât şuieratul vântului. Şi atunci bătrânul a auzit un zgomot care se apropia. S-a dat la o parte din drum şi a văzut uluit o roabă care mergea singură, duruind peste pământul uscat. Evident că nu a putut găsi o explicaţie raţională acestui fapt. Cred că acesta este principiul fantasticului : nu este fantastic decât ceea ce nu are o explicaţie raţională, iar perspectiva narativă are un rol esenţial în realizarea incertitudinii, ambiguităţii, echivocului.
Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii „Plimbări cu Freud” de Kocsis Francisko (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), binecunoscutul poet ardelean, redactor la revista „Vatra”. Nu este prima dată când un poet îşi incearcă puterile în proza fantastică. Prima impresie este că nu găsim aici nimic din nefirescul povestirilor din „Trântorul” lui Emil Botta. Deşi fără lirismul apăsat din prozele lui A. E. Baconsky, textele din „Plimbări cu Freud” sunt mai aproape de „Echinoxul nebunilor” decât de realismul înşelător din prozele lui Mircea Eliade. Fiecare povestire este construită atent, cu o grijă deosebită pentru detaliile semnificative. „Casa din grădina japoneză” prezintă o lume ordonată, care funcţionează după legi aparent normale. Descrierea grădinii îngrijite de un japonez este de o precizie geometrică : „ un rând de meri întâlnindu-se sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu un rând de cireşi care primavara sunt numai floare, dar nu rodesc niciodată, consumându-şi vitalitatea în această superbă risipă. Din vârful unghiului porneşte un rând de pruni spre zidul dinspre stradă ; cele trei rânduri, văzute de sus, alcătuiesc litera Y.” În acest decor se întâmplă un lucru care sfidează orice logică. Un necunoscut îl vizitează pe proprietarul grădinii şi îi transferă propria invaliditate. Vizitatorul mărturiseşte că a fost trimis de o voce şi că va reveni peste un an, când lucrurile vor reintra în normal. Ceea ce se şi întâmplă, numai că scena de la început se repetă în oraş, cu un acelaşi invalid, şi nu mai avem certitudinea că personajul afectat de aceste miracole inverse îşi va mai căpăta vreodată capacitatea de a merge. Scenele sunt perfect motivate, între ele există o continuitate firească, iar finalul este reuşit.
Depăşirea limitelor umane şi pătrunderea într-o altă lume formează tema povestirii „Incredibila aventură a domnului Godeschal”.În urma unor exerciţii îndelung repetate, personajul reuşeşte să zboare şi să se teleporteze în locuri îndepărtate, reuşind să depăşească barierele timpului şi ale spaţiului. Ulterior, când se reîntâlneşte cu fiul său, el reintră sub regimul temporal pământesc şi moare asemenea eroului din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”: „ Când soarele va ajunge pe floarea de mac sălbatic din mijlocul covorului, voi porni să-mi străbat anii. Voi ieşi în grădină şi cu fiecare pas voi îmbătrâni vizibil. Va trebui să mă urmezi. Când voi muri, să mă ridici şi să mai faci câţiva paşi în direcţia în care mergeam. În braţele tale vei avea un schelet pe care va trebui să-l îngropi. Acela voi fi fost.” Există, în aceste pagini, o subtilă pendulare între două lumi, una dintre ele rămânând misterioasă şi inaccesibilă. De altfel, fiecare poveste opereză o deschidere către un alt plan, însă doar atât cât să facă mai enigmatic universul paralel revelat. Este „o uşă abia întredeschisă”, cum ar spune un celebru critic literar român, autor şi el al unor excelente povestiri fantastice. În „Seară vieneză”, un străin îl pedepseşte pe un jandarm ticălos. Apariţia motanului cenuşiu, în final, asigură naraţiunii o desăvârşită ambiguitate.”Vocea” probează neobişnuita dexteritate a autorului de a scrie povestiri. Intervenţia „celui care scrie această poveste”şi care întrerupe fluxul epic, la sfârşit, pare să fie cel mai potrivit final, dar bucata nu se numără printre cele mai reuşite din volum. În orice caz, procedeul este ingenios, dar nu ţine neaparat de fantastic. „Păducelul” evidenţiază gustul şi educaţia artistică a autorului. Se simte ochiul şi mâna celui care percepe lumea dintr-un punct de vedere estetic. Descrierile sunt de un mare rafinament : „ Frigul nu pare prezent, doar o melodioasă compactare a stratului din ce în ce mai gros de nea sub greutatea fulgilor care continuă să cadă. Răzorul cu firele înalte de iarbă uscată şi tufa de măceş cu spini mari, în care s-au prins câteva frunze pe care păianjenul le-a îmbinat în arhitectura sa, rup ritmul monoton al unei coline domoale...” Avem de-a face cu o evadare în esteticul pur, personajul fiind o ipostază modernă a meşterului Manole. „Ceasul de buzunar” şi „O plimbare în amurg” înclină mai degrabă către straniu, dacă ne gândim la categoriile lui Tzvetan Todorov. Decorul este schiţat, de fiecare dată, cu o mână sigură, de autentic prozator. În sfârşit, cea mai reuşită piesă este, în opinia mea, „Cantata profana”. Poetul şi prozatorul îşi dau mâna pentru a realiza un text cu un relief artistic exceptional. Muzica secretă a oraşului este sugerată într-un mod încântător, iar condiţia artistului este evocată cu mijloace proprii, originale. Călătoria prin urbea natală, prilejuieşte naratorului pagini admirabile : „Am trecut pe lângă paragina numită Cocoşul de aur , cândva cel mai galonat local al târgului, altfel o superbă clădire în stil secession, cu interioare spatioase în pereţii cărora s-a impregnat muzica unui veac apus; dacă treci pe lângă ea noaptea târziu, când oraşul doarme, poţi auzi aceste melodii de parcă în clădirea întunecată orchestra nici n-ar fi observat că uşa timpului s-a închis şi ar continua să cânte pentru clienţi cărora doar parfumul le-a mai rămas în preajma meselor.”
Scriam la început că nu este prima dată când un poet român scrie proză fantastică. Ba chiar putem spune, dacă judecăm lucrurile cu atenţie, că mai ales poeţii au izbutit în acest dificil domeniu. Mihai Eminescu, Al. Macedonski,Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Emil Botta, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Al. Philippide şi Mircea Cărtărescu sunt nume prestigioase care au creat texte antologice, unele dintre ele adevărate capodopere, pentru specia literară pe care am discutat-o. Este evident că hlamida de mag, căutător şi creator de mistere, i se potriveşte şi lui Kocsis Francisko.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu