Foarte multă lume nu-l cunoaşte pe Petru Popescu ! E un adevăr nu trist, ci tragic. L-am văzut pe un post de televiziune pe cel mai talentat romancier român din ultimii patruzeci de ani ( şi poate din toate timpurile ! ) şi m-a cuprins o stare greu de definit. Astăzi când toţi telespectatorii ştiu cine este Alina Plugaru şi ce suge Monica Columbeanu, când Mircea Badea face, prin comparaţie cu ele, figura unui gazetar de geniu, când în manualele şcolare se lăfăiesc autori care au scris mai multe cărţi decât au citit, când Elodia e celebră, în timp ce mari poeţi ca Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin,Ioan Es. Pop sau Ion Mureşan sunt aproape anonimi( televiziunile s-au ocupat de Ion Stratan numai când acesta s-a sinucis !), când nişte genii ca Ştefan Bănulescu şi Ştefan Iordache au murit aproape în sărăcie, pare firesc ca oamenii să nu-l cunoască pe cel care ar fi putut schimba evoluţia romanului românesc, Petru Popescu. În ce lume trăim ? Normal ar fi fost ca fiecare dintre noi să fi citit măcar cele două romane care l-au făcut celebru : "Prins" ( 1969 ) şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei" ( 1970 ). Mie mi-au plăcut şi "Sfârşitul bahic" ( 1972 ) şi "Copiii Domnului", cărţi mai puţin apreciate de critici, dar infinit superioare volumelor de proză semnate azi de, să zicem, Mircea Cărtărescu... E adevărat că "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi" mi s-a părut mai puţin realizat artistic, dar asta nu înseamnă nimic. În cele ce urmează, vom examina atuurile pe care le-a avut Petru Popescu şi care ar fi putut face din el, alături de Alexandru Ivasiuc (mort la cutremurul din 1977 ! ), cel mai mare scriitor român al timpurilor noastre.
Petru Popescu s-a născut în 1944, a absolvit liceul "Spiru Haret" în 1962 şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia de limbi străine, pe care o termină în 1967, cu specialitatea "limbi străine". Trec peste primele volume, neinteresante literar, publicate de scriitor. Se ştie că 1968, 1969 şi 1970 au însemnat ani de vârf pentru romanul românesc, aşa cum , în perioada interbelică, a fost anul 1930. Nu are rost să fac un pomelnic cu cele douăzeci de romane foarte bune, unele capodopere, publicate în cei trei ani. E suficient să spun că spectrul romancierilor e uimitor de larg : tipăresc romane "mari" scriitori din generaţii mult depărtate în timp, de la Zaharia Stancu ( cu "Ce mult te-am iubit" şi "Şatra"), care avea 66 de ani, până la Petru Popescu( cu "Prins" şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei"),care avea 25 de ani. Ca să nu lungim vorba, căci nu am de gând să scriu un studiu, vreau să arăt ce a adus nou Petru Popescu în proza românească şi care sunt/au fost atuurile lui.
1.Capacitatea de a povesti alert, cu intuiţii vii şi profunde ale lumii, pe spaţii ample, cu alte cuvinte, talent de romancier.
2.Un nou tip de personaj : tânărul unei generaţii fără idealuri, care trăieşte din plin.
3.Teme noi : spaima în faţa morţii iminente (inginerul din "Prins" are cancer şi mai are câteva luni de trăit); falsul patriotism (în "Dulce ca mierea..."), dragostea eliberată de prejudecăţi.
4.Un erotism direct şi abundent, cu atât mai şocant pentru vremea respectivă, când comunismul era în floare.
5.O sinceritate surprinzătoare, care face pagina scrisă să vibreze de viaţă şi de autenticitate.
6 .Precocitatea. Numai Thomas Mann a publicat "Casa Buddenbrook" (o capodoperă pentru care a luat Premiul Nobel) la 26 de ani.
Din păcate, Petru Popescu a preferat să emigreze în S.U.A. şi să devină scriitor şi cineast american. Acolo a devenit un scriitor de succes comercial, ceea ce, în definitiv, nu e puţin lucru. E păcat însă că în această carieră tipic americană s-a irosit un scriitor unic, cu resurse artistice aproape nelimitate.
P.S. După ce am scris rândurile de mai sus, am recitit romanul "Prins". Pentru vremea când a fost publicat ( şi chiar pentru timpurile noastre !) este, într-adevăr, impresionant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu