GEO BOGZA

Pe Geo Bogza l-am văzut, prima şi ultima oară, într-o zi de ianuarie 1977. Mă plimbam prin Cişmigiu împreună cu Emilia, prietena mea de atunci. Ningea frumos, cu fulgi mari, cât ceştile de cafea, după cum va scrie mai târziu Nino Stratan. Câţiva copii veseli şi îmbujoraţi făcuseră un om de zăpadă şi se jucau în jurul lui, ca într-o ilustrată de Crăciun. Păşeam agale, pe aleea centrală, şi discutam, cu Emi, despre Octavian Paler. Ne-am întors privirile de la copiii gălăgioşi şi atunci l-am văzut. Era bătrân şi înalt, foarte înalt, aproape cât arborii seculari care mărgineau aleea. Îmbrăcat într-un pardesiu elegant, cu o pălărie neagră pe cap, bărbatul gesticula uşor în timp ce-i vorbea însoţitorului său, un alt bătrân, elegant şi el, dar puţin mai scund. Păreau doi miliardari americani, ieşiţi la plimbare. Dar pe el îl recunoscusem, fiindcă portretul său pătrunsese, prin intermediul manualului de limba română, până în colţul de ţară uitat de Dumnezeu unde copilărisem (şi unde trăiesc acum). Eram uimit să văd că mâinile distinsului bărbat tremurau. Eu şi Emilia ne-am oprit în loc, fascinaţi, cu ochii la el. Ajuns în dreptul nostru, bătrânul care semăna cu un plop tremurător şi-a scos pălăria, ne-a salutat ceremonios, înclinându-se, apoi şi-a continuat liniştit conversaţia şi plimbarea. Aceasta a fost unica şi miraculoasa mea întâlnire cu Geo Bogza.