MARIN PREDA

Destinul a vrut ca drumurile mele prin viaţă să se intersecteze cu cele ale unor mari scriitori români. După ce cu un an înainte locuisem în "Grozăveşti", în anul universitar 1977-1978 am stat, împreună cu mai mulţi colegi, în Complexul Studenţesc "6 Martie", aflat între Operă şi Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu. Printre studenţii cu care împărţeam camera se număra şi... Marin Preda, nepotul celebrului scriitor cu acelaşi nume. Era fratele scriitorului Sorin Preda şi fiu al lui Alexandru ( Sae ), mezinul familiei care l-a dat literaturii române pe autorul "Moromeţilor". Marin, cum îi spuneam noi, era un băiat liniştit, solidar cu cei aflaţi în nevoie sau în suferinţă şi avea un comportament ce punea în evidenţă o educaţie aleasă şi un caracter nobil. Familia lui era stabilită în Bacău. Era atât de frumos, încât atunci când mă plimbam cu el, toate fetele şi femeile mai tinere întorceau capul, pe stradă, să îl vadă mai bine. Era mai mare decât mine, coleg de an cu Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur şi Cristian Teodorescu. Făcea dese vizite la unchiul său, scriitorul, de unde aducea o mulţime de cărţi pe care le aşeza într-o minibibliotecă, înjghebată din câteva scânduri fixate în perete. Toţi studenţii de la Română se serveau de acolo, fără să-l mai întrebe pe proprietar şi fără să le mai aducă înapoi. Când cele trei rafturi micuţe se goleau complet, observa şi Marin că a fost prădat de bunurile sale. Acest lucru se întâmpla când citea, lungit pe pat. Privirile i se opreau pe scândurile goale şi atunci sărea în sus, panicat şi striga surprins şi revoltat :
- Ia te uită, băi, nenorociţii, mi-au furat toate cărţile !
Se uita o vreme incredul la dezastrul făcut de colegii săi, apoi îşi relua liniştit lectura. Nu cerea socoteală şi nu reproşa nimănui nimic. După o vreme, el îşi făcea obişnuita vizită la unchiul său şi se întorcea iarăşi cu braţele pline de cărţi. Îmi amintesc că mă lua cu el de fiecare dată când se tundea. Purta plete şi avea o mustaţă splendidă. Aşteptam ca frizerul să-şi facă treaba, după care mergeam amândoi la o terasă din Cişmigiu, care se numea "Monte Carlo", şi beam bere. În 1980 a apărut "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, unchiul prietenului meu... Când apărea o carte de Preda, era mare vânzoleală atât prntre criticii literari, cât şi pintre cititori. Toată lumea alerga nebună să-şi procure un exemplar. Ultimele cărţi ale marelui scriitor, "Delirul" şi "Cel mai iubit dintre pământeni", s-au editat în tiraje astronomice pentru vremea aceea. ( La capitolul vânzare de carte, lui Preda îi făcea concurenţă, până prin 1971, numai Petru Popescu, iar mai târziu, Adrian Păunescu.) Librăriile erau ticsite de volumele scriitorului. Evident că intenţionam şi eu să cumpăr cartea, dar am ezitat dintr-un motiv foarte simplu. Într-o seară, colegul Vladimir Bălănică (fie-i ţărână uşoară !) a venit în camera noastră şi ne-a citit un fragment din "Cel mai iubit..." Locuiam în aceeaşi magherniţă cu Nino Stratan, Romulus Bucur, Marin Neagu şi Marin Preda cel mic. Bălănică ne-a citit scena în care Gheorghiu-Dej se întâlneşte cu Stalin. Iar reconstituiri istorice, mi-am zis, amintindu-mi de scenele cu Antonescu din "Delirul". Acele pasaje făceau să scadă mult valoarea artistică a cărţii şi nu m-am grăbit să cumpăr noua apariţie, mai ales că stăteam prost cu banii, ca orice student sărac. ( Nu aveam niciodată mai mult de 50 de lei vechi în buzunar !) Mă gândeam că dacă tot romanul era aşa, nici nu pierdeam mare lucru. Au venit apoi cronicile entuziaste ale lui Valeriu Cristea, Eugen Simion şi Lucian Raicu ( a lui Nicolae Manolescu a fost mai reţinută ! ) şi am dat fuga să cumpăr opul. Surpriză ! Romanul se epuizase şi nici perspective pentru un nou tiraj nu existau. L-am rugat pe Marin cel mic, cum îi ziceam eu, să-mi facă rost de un exemplar de la unchiul său, autorul cărţii. Şi Marin, băiat de cuvânt, mi-a făcut ! Mai exact, a luat de la scriitor trei exemplare : unul pentru mine, unul pentru o prietenă şi al treilea pentru o cunoştinţă mai veche. Ei, bine, al treilea i-a fost furat de unul dintre colegii nostri de cameră. Marin mi-a împărtăşit atunci bănuielile sale, dar eu m-am supărat, nevrând să cred că tocmai unul dintre prieteni, nepervertit de viaţa de oraş, săvârşise infamul gest. Treaba a rămas moartă, dar am avut un adevărat şoc când, peste ani, prietenul bănuit de furt m-a vizitat într-o vacanţă şi mi-a mărturisit că el şterpelise cartea, la îndemnurile viitoarei sale soţii ! Cu alte cuvinte, presupunerile lui Marin Preda cel mic se dovediseră corecte, iar eu fusesem un prost, căci îi ţinusem partea "hoţului"... Am folosit ghilimelele, deoarece nu cred că este un lucru foarte grav să furi o carte. Acest lucru poate fi făcut numai de un cititor împătimit. Şi când mă gândesc că azi sunt foarte mulţi oameni care ar arunca, pur şi simplu, cartea pe care le-aş oferi-o cadou... În 1980 au mai avut loc două evenimente importante legate de scriitorul Marin Preda : o întâlnire cu studenţii Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi decesul marelui romancier, survenit, dacă memoria nu mă înşeală, în luna mai. Eugen Simion este cel care l-a adus pe Preda în faţa studenţilor, pentru ca acesta să răspundă la întrebări legate de romanul "Cel mai iubit dintre pământeni". Mult aşteptatul eveniment s-a desfăşurat în amfiteatrul Odobescu. La catedră ( masa prezidiului, cum se spunea atunci ! ) au luat loc, alături de scriitor, Eugen Simion, Al. Piru şi Eugen Marinescu. Nu am mai văzut niciodată legendarul amfiteatru atât de aglomerat. Profesori şi studenţi de la mai multe facultăţi ocupau chiar şi intervalul dintre bănci. Unii se cocoţaseră pe ferestre, iar spaţiul din jurul uşii era ticsit cu tineri curioşi. Când şi-a făcut apariţia, am fost surprins să constat că scriitorul arăta foarte îmbătrânit şi obosit. Era încordat, fără chef de nimic şi se arăta iritat de zgomotele pe care le făceau la uşă cei care întârziaseră. Din această cauză s-a şi întrerupt de câteva ori. La un moment dat s-a oprit şi a cerut un pahar cu apă pentru a lua nişte pastile. Sedative, din câte am înţeles mai târziu. Când dădea un răspuns, o făcea oarecum enervat şi ostil. E drept că nici n-a fost menajat, punându-i-se cele mai incomode întrebări. Avea o voce nazală şi neplăcută. Au fost câţiva inşi care i-au pus întrebări cu adevărat interesante. Un student de la istorie, cu care făcusem armata, Silviu Lupescu, l-a întrebat de ce şi-a făcut personajul filosof, în condiţiile în care romanul conţine prea puţină filosofie. Preda a explicat enervat că, dacă personajul ar fi fost matematician, nu s-ar fi apucat să scrie, în carte, formule matematice. Personajul său este specialist în filosofie, pentru că e o natură reflexivă, care îşi pune probleme filosofice. Tocmai, că filosofia din roman e îndoielnică, a insistat Silviu. De ce opera "Cel mai iubit dintre pământeni" e numită trilogie. Fiindcă a apărut în trei volume, a replicat sec prozatorul, spre hazul tuturor. Preda a povestit o scenă în care Blaga ar fi spus apropiaţilor mai tineri : "După ce mor eu, să nu-l lăsaţi pe scit ( adică pe autorul Moromeţilor) să ducă făclia culturii româneşti mai departe... Să o preluaţi voi..." Un coleg de la Română, Laurenţiu Dumitrescu, acum profesor în capitală, l-a întrebat pe scriitor de ce este atât de "rău" cu personajele sale, pe care le târăşte adeseori prin noroi. Preda a răspuns, citându-l pe Tolstoi, că îţi poţi târî personajele prin noroi, rămânând corect în raport cu destinul lor. Îmi amintesc că romancierul a întrebat şi el, la rândul său, dacă este cineva care i-a citit toate cărţile. A răspuns afirmativ poetul Alexandru Muşina, rugându-l pe Preda să nu-l întrebe nimic din cărţile sale, căci s-ar putea să fi uitat multe lucruri.În sfârşit, profesorul Nicolae Raţă l-a întrebat pe autorul "Celui mai iubit dintre pământeni" dacă nu este un fals curaj acela de a demasca, într-o carte, lucruri reprobabile care s-au petrecut în urmă cu cincizeci de ani. N-ar fi normal ca un roman să demaşte lucruri care se petrec sub ochii nostri ? Scriitorul a dat un răspuns memorabil, ultimul, de altminteri, al întâlnirii noastre. Rostul literaturii, a spus el, nu este acela de a demasca sau de a îmbunătăţi aspectele sociale negative. Acest rol îi revine reportajului. Şi l-a pomenit pe Dos Passos, care a scris reportaje despre condiţiile îngrozitoare în care se muncea în abatoarele americane. După apariţia reportajelor, lucrul din abatoare s-a îmbunătăţit simţitor. Sigur că literatura poate face şi acest lucru, cu condiţia să rămână operă de artă... Prinzând momentul şi dorind ca Preda să termine în triumf, Al. Piru s-a ridicat şi a anunţat că întâlnirea s-a încheiat aici, rugându-ne să-l scuzăm pe prozator, care nu mai poate rămâne, fiind foarte obosit...
Peste câteva săptămâni, într-o dimineaţă, o profesoară ne-a anunţat, la curs, că Marin Preda murise la Mogoşoaia, în timpul nopţii. În pauză am coborât în bibliotecă şi l-am căutat pe Marin Preda cel mic, colegul meu de cameră, şi i-am spus, evaziv, că s-a întâmplat ceva cu unchiul său şi că trebuie să meargă la el. Marin cel mic era în ultimul an de facultate şi pregătea o teză de licenţă despre roman, sub îndrumarea lui Ov. S. Crohmălniceanu. Şi-a strâns cărţile împrumutate, le-a înapoiat bibliotecarei şi a plecat... Peste câteva zile, am mers la înmormântare. La Ateneu era lume multă şi am apucat să aud luările de cuvânt ale lui Jebeleanu şi George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Ambii au subliniat verticalitatea morală a scriitorului. Jebeleanu plângea amarnic, în timp ce vorbea. Era foarte tulburat. Mai vorbise cineva înainte, dar întârziasem şi nu-i prinsesem discursul. Oamenii simpli plângeau în jurul meu. În sicriu, Preda părea mic, fragil şi avea o vânătaie pe frunte...Făceam, pe vremea aceea ( eram anul III), practică pedagogică la o şcoală generală din cartierul Panduri, având-o ca îndrumătoare pe soţia lui Cornel Popescu, adjunctul lui Preda de la editură. A doua zi am găsit-o foarte revoltată pe profesoară, pe motiv că... membrii familiei lui Preda ar fi trebuit să-i pună acestuia ochelarii la ochi, chiar dacă el era mort ! Numai în felul acesta, văzându-i ochelarii, oamenii şi-ar fi dat seama că a murit marele scriitor ! Aşa, fără ochelari, părea un necunoscut... Nu am mai mers la cimitir şi îmi pare rău. Nu că m-aş fi omorât după înmormântări (acum nici pe morţi nu mai suport să-i văd...), dar momentul acela era un capitol de istorie literară. Seara, după înhumare, Marin Preda cel mic a venit de la parastasul scriitorului cu nişte colivă şi o sticlă de vodcă. Ne-am plimbat amândoi toată noaptea prin Cişmigiu, am mâncat coliva, am băut vodca, iar Marinică mi l-a evocat, în multe şi sugestive scene, pe ilustrul său unchi dispărut. Din 1980, când Preda cel mic a terminat facultatea, nu l-am mai văzut niciodată. Am înţeles că trăieşte în Bacău, dar nu am reuşit, până acum, să-i aflu adresa.